CCEO

Înapoi la cuprins

TITLUL XXV
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ

CAPITOLUL I
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ OBIŞNUITĂ

Art. V
Despre probe

Can. 1207 - § 1. (= 1526) Îndatorirea de a aduce probe îi incumbă celui care afirmă.
         § 2. Nu au nevoie de probe:
         1° cele ce prin dreptul însuşi se presupun;
         2° faptele afirmate de unul dintre opozanţi şi recunoscute de celălalt, dacă proba nu este cerută, în pofida tuturor, de drept sau de judecător.

Can. 1208 - § 1. (= 1527) Pot fi aduse probe de orice natură, care se văd utile pentru examinarea cauzei şi sunt licite.
         § 2. Dacă o parte face instanţă pentru a fi acceptată o probă respinsă de judecător, judecătorul însuşi o va defini cât mai expeditiv.

Can. 1209 - (= 1528) Dacă o parte sau un martor refuză să se prezinte în faţa judecătorului pentru a răspunde, este permis să fie audiată printr-o persoană desemnată de către judecător, sau să i se ceară declaraţia înaintea unui notar public sau prin orice alt mijloc legitim.

Can. 1210 - (= 1529) Judecătorul nu va proceda, fără o cauză gravă, la strângerea probelor înainte de contestarea litigiului.

1° Despre declaraţiile părţilor

Can. 1211 - (= 1530) Judecătorul poate interoga întotdeauna părţile pentru a descoperi mai bine adevărul, ba chiar trebuie să o facă la instanţa unei părţi sau pentru a dovedi că un fapt de interes public este pus în afara oricărui dubiu.

Can. 1212 - § 1. (cf 1531) Partea interogată în mod legitim trebuie să răspundă şi să spună integral adevărul, exceptând cazul în care răspunsul dezvăluie un delict comis de ea însăşi.
         § 2. Dacă însă refuză să răspundă, judecătorul va aprecia ceea ce poate fi dedus din aceasta pentru proba faptelor.

Can. 1213 - (= 1532) În cazurile în care binele public este în cauză, judecătorul pune părţile ce vor fi interogate să jure că vor spune adevărul, sau cel puţin că au spus adevărul, exceptând cazul în care un motiv grav îndeamnă altfel; în celelalte cazuri poate să o facă după propria sa prudenţă.

Can. 1214 - (= 1533) Părţile, promotorul dreptăţii şi apărătorul legăturii pot prezenta judecătorului articolele asupra cărora să interogheze partea.

Can. 1215 - (= 1534) Referitor la interogarea părţilor, se vor respecta canoanele despre interogarea martorilor, cu referinţele de rigoare.

Can. 1216 - (= 1535) Afirmaţia despre un fapt oarecare, făcută scris sau verbal în faţa judecătorului competent, de către una din părţi împotriva ei însăşi, referitoare la materia judecăţii, fie din proprie iniţiativă, fie interogată de judecător, este o confesiune judiciară.

Can. 1217 - § 1. (= 1536) Confesiunea judiciară a unei părţi, dacă este vorba despre o problemă privată şi binele public nu este în cauză, le eliberează pe celelalte de îndatorirea probării.
         § 2. De asemenea, în cauzele care privesc binele public, mărturisirea judiciară şi celelalte declaraţii ale părţilor pot avea o valoare doveditoare care, împreună cu celelalte elemente ale cauzei, vor fi evaluate de către judecător, însă nu li se poate atribui o valoare deplină de probare, decât în cazul în care se adaugă alte elemente care le coroborează întru totul.

Can. 1218 - (= 1537) Judecătorul este cel care va evalua cu privire la confesiunea extrajudiciară făcută în judecată, după aprecierea tuturor împrejurărilor.

Can. 1219 - (= 1538) Confesiunea sau oricare altă declaraţie a unei părţi nu are nici o valoare dacă se adevereşte că a fost pronunţată printr-o eroare de fapt sau că a fost smulsă cu forţa, sau printr-o frică gravă.

2° Despre proba prin documente

Can. 1220 - (= 1359) În oricare gen de judecată se admite proba prin documente, atât publice cât şi private.

Can. 1221 - § 1. (= 1540) Documentele publice bisericeşti sunt cele care au fost redactate de o persoană în baza sarcinii sale publice în Biserică, respectând cele obişnuite prescrise de drept.
         § 2. Documentele publice civile sunt cele care, conform dreptului civil, sunt considerate ca atare.
         § 3. Celelalte documente sunt private.

Can. 1222 - (cf 1541) Documentele publice fac credinţă despre ceea ce se afirmă în ele direct şi principal, exceptând cazul în care argumente contrare şi evidente dovedesc altceva, rămânând neschimbat dreptul civil al locului, în ceea ce priveşte documentele civile.

Can. 1223 - (cf 1542) Un document privat, fie admis de o parte, fie recunoscut de judecător, are contra autorului documentului sau contra celui care a semnat documentul şi a celor care au preluat de la aceştia cauza, aceeaşi putere probatoare ca şi confesiunea extrajudiciară; împotriva străinilor însă poate avea putere probatoare, de estimat de către judecător împreună cu celelalte împrejurări ale cauzei, însă nu i se poate atribui puterea probatoare deplină, exceptând cazul în care se adaugă alte elemente care coroborează întru totul.

Can. 1224 - (= 1543) Dacă documentele apar şterse, corectate, interpolate sau cu alte defecte, judecătorul este cel care va estima dacă şi în ce măsură trebuie ţinut seama de aceste documente.

Can. 1225 - (= 1544) Documentele nu au putere probatoare în judecată dacă nu sunt în original sau în copie autentificată şi depuse la cancelaria tribunalului, astfel încât judecătorul şi părţile să le poată examina.

Can. 1226 - (= 1545) Judecătorul poate dispune ca un document comun ambelor părţi să fie prezentat în judecată.

Can. 1227 - § 1. (= 1546) Nimeni nu este obligat să prezinte documente, chiar dacă sunt comune, care nu pot fi comunicate fără pericol de daună conform can. 1229, § 2, n. 2, sau fără pericolul violării respectării secretului.
         § 2. Dacă însă măcar o parte a documentului poate fi copiată şi prezentată sub forma unei copii fără inconvenientele menţionate, judecătorul poate dispune ca aceasta să fie prezentată.

3° Despre martori şi despre mărturii

Can. 1228 - (= 1547) Proba prin martori este admisă în orice cauză, sub conducerea judecătorului.

Can. 1229 - § 1. (= 1548) Martorii trebuie să mărturisească adevărul judecătorului care interoghează în mod legitim.
         § 2. Rămânând neschimbat can. 1231, sunt exceptaţi de la obligaţia de a răspunde:
         1° clericii, în privinţa celor pe care aceştia le-au cunoscut în baza ministeriului sacru; conducătorii civili, medicii, moaşele, avocaţii, notarii şi alţii, care au obligaţia de a respecta secretul chiar şi în raţiunea unui sfat dat, referitor la cele supuse secretului;
         2° cei care se tem că prin mărturia lor vor provoca lor înşişi, sau soţului lor, sau consangvinilor apropiaţi sau afinilor, infamie, neplăceri primejdioase sau alte rele grave.

Can. 1230 - (= 1549) Toţi pot fi martori, dacă nu sunt respinşi în mod expres de drept, fie întru totul, fie în parte.

Can. 1231 - § 1. (= 1550) Nu vor fi admişi să depună mărturie minorii sub vârsta de paisprezece ani şi cei slabi de minte; totuşi, pot fi audiaţi prin decretul judecătorului, care îi declară folositori.
         § 2. Sunt consideraţi incapabili să depună mărturie:
         1° cei care sunt părţi în cauză sau cei care se prezintă la judecată în numele părţilor, judecătorul şi cei care îl asistă, avocatul şi ceilalţi care asistă sau au asistat părţile în aceeaşi acuză;
         2° sacerdoţii, referitor la tot ceea ce au cunoscut din confesiunea sacramentală, chiar dacă penitentul le cere să vorbească; ba mai mult, ceea ce s-a auzit de la cineva, indiferent în ce fel, cu ocazia penitenţei sacramentale nu poate fi acceptat nici măcar ca indiciu de adevăr.

Can. 1232 - (= 1551) Partea care a adus un martor poate renunţa la interogarea sa, însă partea adversă poate cere ca martorul să fie totuşi interogat.

Can. 1233 - § 1. (= 1552) Dacă se cere proba prin martori, numele şi domiciliul lor vor fi indicate tribunalului.
         § 2. În termenul prestabilit de judecător se vor arăta punctele argumentelor asupra cărora se cere interogarea martorilor; altfel cererea se va considera abandonată.

Can. 1234 - (= 1553) Judecătorul este cel care reduce numărul prea mare de martori.

Can. 1235 - (= 1554) Înainte ca martorii să fie interogaţi, numele lor vor fi comunicate părţilor; dacă însă, conform estimării prudente a judecătorului, aceasta nu se poate face fără o gravă dificultate, se va face cel puţin înaintea publicării mărturiilor.

Can. 1236 - (cf 1555) Rămânând neschimbat can. 1231, o parte poate cere ca un martor să fie exclus, dacă se demonstrează un motiv just, înainte ca martorul să fie interogat.

Can. 1237 - (= 1556) Citarea unui martor se face printr-un decret al judecătorului, comunicat în mod legitim martorului.

Can. 1238 - Martorul citat de către judecător, conform normei dreptului, se va prezenta sau va face cunoscut judecătorului motivul absenţei sale.

Can. 1239 - § 1. (= 1558 § 1) Martorii vor fi interogaţi în sediul tribunalului, exceptând cazul în care judecătorul consideră altfel.
         § 2. Episcopii şi cei care, conform dreptului poporului lor se bucură de o favoare asemănătoare, vor fi audiaţi în locul ales de ei înşişi.
         § 3. Judecătorul va decide unde trebuie să fie audiaţi cei care, din cauza distanţei, bolii sau a altei piedici, le este imposibil sau le este greu să ajungă la sediul tribunalului, rămânând neschimbate cann. 1071 şi 1128.

Can. 1240 - (= 1559) Părţile nu pot asista la interogarea martorilor, decât dacă judecătorul, mai ales când lucrul este bun privat, consideră să-i admită; pot însă asista procuratorii sau avocaţii lor, exceptând cazul în care judecătorul consideră că trebuie să se procedeze în secret, din cauza împrejurării faptelor şi a persoanelor.

Can. 1241 - § 1. (= 1560) Martorii vor fi interogaţi separat, câte unul.
         § 2. Dacă martorii sunt în dezacord grav între ei sau cu una din părţi, judecătorul îi poate pune să se confrunte între ei, evitând, pe cât posibil, neînţelegerile şi scandalul.

Can. 1242 - (= 1561) Interogarea martorului se face de către judecător sau de către delegatul său, sau de către auditor, la care e oportun să asiste şi notarul; pentru aceasta, părţile sau promotorul dreptăţii sau apărătorul legăturii sau avocaţii prezenţi la interogatoriu, dacă au alte întrebări de pus martorului, le vor pune nu martorului ci judecătorului sau celui care îl înlocuieşte, pentru a le pune el însuşi, dacă dreptul particular nu prevede altfel.

Can. 1243 - § 1. (= 1562) Judecătorul va reaminti martorului obligaţia gravă de a spune tot adevărul şi numai adevărul.
         § 2. Judecătorul va cere jurământul martorului conform can. 1213; dacă însă martorul refuză să-l depună, va fi audiat fără jurământ.

Can. 1244 - (= 1563) Judecătorul va verifica în primul rând identitatea martorului; va cerceta ce relaţie are cu părţile şi când îi va pune întrebările specifice cauzei, va căuta să ştie şi izvoarele cunoştinţelor sale şi în care timp determinat a cunoscut ceea ce afirmă.

Can. 1245 - (= 1564) Întrebările vor fi scurte, adaptate la înţelegerea celui care va fi interogat, nu vor cuprinde mai multe deodată, nu înşelătoare, nu şirete, care nu sugerează răspunsul, departe de orice ofensă şi aparţinătoare cauzei de care este vorba.

Can. 1246 - § 1. (= 1565) Întrebările nu se vor comunica anticipat martorilor.
         § 2. Dacă însă ceea ce trebuie mărturisit este atât de înlăturat în memorie, încât nu poate afirma nimic cu certitudine dacă înainte nu le este reamintit, judecătorul poate preveni martorul asupra câtorva puncte, dacă consideră că aceasta se poate face fără pericol.

Can. 1247 - (= 1566) Martorii vor spune oral mărturia şi nu vor citi ceva scris, exceptând cazul în care este vorba despre calcule sau socoteli, caz în care pot consulta notiţele pe care le-au adus cu ei.

Can. 1248 - § 1. (= 1567) Răspunsul va fi redactat imediat în scris de către notar, care trebuie să redea chiar însăşi cuvintele martorului, cel puţin cu privire la cele ce ţin direct de obiectul judecăţii.
         § 2. Se poate admite utilizarea invenţiilor tehnice care reproduc vocea, dacă apoi răspunsurile vor fi consemnate în scris şi semnate, pe cât posibil, de cei care au dat răspunsurile.

Can. 1249 - (= 1568) Notarul va menţiona în acte despre prestarea, renunţarea sau refuzul jurământului, despre prezenţa părţilor şi a altora, despre întrebările adăugate din oficiu, şi în general despre tot ceea ce merită amintit, întâmplător petrecut, când martorii au fost interogaţi.

Can. 1250 - § 1. (= 1569) La sfârşitul interogatoriului trebuie citite în faţa martorului cele redactate de notar despre răspunsurile sale, sau martorul să fie pus să audă cele înregistrate prin mijloace tehnice despre răspunsurile sale, dând aceluiaşi martor dreptul de a adăuga, de a suprima, de a corecta sau de a varia.
         § 2. În sfârşit, actul trebuie semnat de martor, de judecător şi de notar.

Can. 1251 - (= 1570) Martorii, chiar dacă au fost deja interogaţi, pot fi chemaţi din nou, la cererea unei părţi sau din oficiu, înaintea publicării mărturiilor, dacă judecătorul o consideră necesar sau util, dacă nu există totuşi nici un pericol de orice complicitate sau corupţie.

Can. 1252 - (= 1571) Martorilor trebuie să le fie rambursate, în baza unei estimări echitabile făcute de judecător, cheltuielile făcute şi câştigurile pierdute, depunând mărturie în cauză.

Can. 1253 - (= 1572) Judecătorul, în estimarea mărturiilor, după ce a cerut scrisori de mărturisire, dacă a fost necesar, va lua în considerare:
         1° care va fi condiţia persoanei sau onestitatea sa;
         2° dacă a mărturisit din proprie ştiinţă, mai ales despre ceea ce a văzut şi auzit personal, sau după opinia sa, după zvonuri sau după ceea ce a auzit de la alţii;
         3° dacă martorul este constant şi ferm coerent cu sine, sau dacă este schimbător, nesigur sau şovăitor;
         4° dacă are martori care confirmă mărturia sau dacă este confirmată sau nu de alte elemente probatorii.

Can. 1254 - (= 1573) Mărturia unui singur martor nu poate avea credibilitate deplină, exceptând cazul în care este vorba de un martor calificat, care depune mărturie despre cele săvârşite din oficiu, sau dacă circumstanţele de lucruri sau persoane sugerează altceva.

4° Despre experţi

Can. 1255 - (= 1574) Trebuie făcut apel la opera experţilor de fiecare dată când dreptul sau judecătorul prescriu examinarea şi părerea lor, fundamentată pe regulile artei sau ştiinţei lor, pentru a dovedi un fapt oarecare sau pentru a face cunoscută adevărata natură a unui lucru oarecare.

Can. 1256 - (= 1575) Judecătorului îi revine numirea experţilor, după ce a audiat părţile sau la propunerea lor sau, dacă e cazul, [îi revine] însuşirea referatelor făcute deja de alţi experţi.

Can. 1257 - (= 1576) Şi experţii pot fi excluşi sau recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi martorii.

Can. 1258 - § 1. (= 1577) Judecătorul, ţinând seama de cele deduse eventual de părţi, va defini cu un decret al său fiecare punct pentru care expertul trebuie să-şi desfăşoare opera.
         § 2. Expertului îi vor fi transmise actele cauzei şi celelalte documente şi auxiliare de care acesta poate avea nevoie pentru a-şi îndeplini sarcina.
         § 3. Judecătorul, după ce l-a audiat pe acelaşi expert, va determina termenul în care va fi îndeplinită examinarea şi depusă relatarea.

Can. 1259 - § 1. (= 1578) Experţii vor întocmi fiecare un raport, separat de a celorlalţi, exceptând cazul în care judecătorul va ordona să se facă unul singur, semnat de toţi; dacă se face astfel, se vor nota cu grijă opiniile divergente, dacă au fost.
         § 2. Experţii trebuie să indice cu claritate prin care documente sau prin ce alte mijloace potrivite s-au convins despre identitatea persoanelor, a lucrurilor sau a locurilor, pe ce cale şi prin ce metodă au procedat în îndeplinirea sarcinii încredinţate lor şi mai ales pe care argumente îşi sprijină concluziile lor.
         § 3. Expertul poate fi chemat de judecător pentru a furniza explicaţiile care par necesare ulterior.

Can. 1260 - § 1. (= 1579) Judecătorul va aprecia cu grijă nu numai concluziile experţilor, chiar concordante, ci şi celelalte circumstanţe ale cauzei.
         § 2. Când îşi expune raţiunea deciziei, el trebuie să precizeze argumentele care l-au indus să admită sau să respingă concluziile experţilor.

Can. 1261 - (= 1580) Experţilor li se vor achita cheltuielile şi onorariile determinate de echitate şi dreptate de către judecător, respectând dreptul particular.

Can. 1262 - § 1. (= 1581) Părţile pot să-şi desemneze experţi privaţi ce vor fi aprobaţi de judecător.
         § 2. Experţii privaţi, dacă judecătorul îi admite, pot consulta actele cauzei, ori de câte ori este necesar, să asiste la executarea expertizei, şi pot întotdeauna să prezinte propria relatare.

5° Despre apropiere şi despre recunoaşterea judiciară

Can. 1263 - (= 1582) Dacă pentru definirea cauzei judecătorul consideră oportun să meargă într-un loc oarecare sau să examineze un lucru oarecare, va hotărî dinainte aceasta printr-un decret în care va indica în mod sumar, după audierea părţilor, cele ce vor fi prestate în această apropiere sau recunoaştere judiciară.

Can. 1264 - (= 1583) După terminarea apropierii sau a recunoaşterii judiciare, se va întocmi un document.

6° Despre presupuneri

Can. 1265 - (cf 1586) Presupunerile care prin dreptul însuşi nu sunt stabilite, judecătorul, pentru a ajunge la o sentinţă dreaptă, poate să le facă, însă numai dacă acestea rezultă dintr-un fapt cert şi determinat, coerente cu obiectul controversei.

Can. 1266 - (= 1585) Cel care are de partea sa ceea ce prin dreptul însuşi este presupus, este eliberat de îndatorirea probării, care cade asupra părţii adverse.