Cuvântul PS Mihai la consacrarea sa ca Episcop

Cuvântul PS Mihai Frăţilă la consacrarea sa ca Episcop
în Catedrala Sf. Treime din Blaj, 16 decembrie 2007

Hirotonirea episcopală de azi, dincolo de evocările trecutului şi aprofundarea chemării la slujire, confirmă faptul că drumul care merge spre Împărăţie este anevoios şi foarte concret. În căutarea unui spirit profetic, aşteptând un cuvânt de suflet, zel şi dăruire dezinteresată, sfârşim adesea într-un univers al meseriaşilor, iar în lipsa trăirilor cu Domnul pierdem cu uşurinţă bucuria iertării, mulţumindu-ne doar cu realizările culturale sau istorice ale generaţiilor care ne-au precedat.

Au trecut 18 ani de la eliberare, iar în încercarea de a reconstrui valorile a trebuit adesea să purificăm generozitatea slujirii de urmele vanităţii. Ascunzându-ne rănile şi slăbiciunea, în loc să le lăsăm la vedere am întârziat vindecările dragostei Domnului. Darul iubirii Sale ne spune că trebuie să-i arătăm aproapelui partea bună, posibilităţile de creştere şi prin urmare încrederea.

Astăzi, primim împreună cu PS Vasile o nobilă, dar foarte grea misiune. La fel cu orice persoană, suntem şi noi descrişi de idealuri, dorinţe, de nevoia de atenţie, de a face ceva. Experienţa istoriei ne spune că atunci când omului i se încredinţează o nouă misiune face totul pentru a ascunde fragilitatea care-l defineşte şi care se arată mai ales în întâlnirile cu ceilalţi. Numai că în joia mare, spălând picioarele alor săi, Hristos loveşte defintiv în felul de afirmare al spiritului acestei lumi.

De aceea, cu sentimente de gratitudine faţă de Preasfânta Treime, permiteţi-mi să vă mărturisesc că adesea poate fi mare folos să ne ascultăm temerile pentru a simţi până la ce punct ne ţin legate de Dumnezeu. Sau să acceptăm trăirile descurajării pentru a ne convinge că numai pacea de sus este în stare să covârşească un suflet de om. Păstorirea care ni se încredinţează de azi nu ne scuteşte de cugetarea la temerile viitorului, dar ne aminteşte totodată felul Domnului de a propune lumii adevărul. În simplitate, cu IUBIRE şi RĂBDARE fiindcă «pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut, micşorându-se pe sine, chip de rob luând, pe o formă făcându-se cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe o formă cu chipul măririi sale».

Rodnicia vieţii depinde aşadar în mare parte de puterea de a ne îndoi de cuvintele noastre şi de a pune în dubiu, prin smerenie, valoarea realizărilor vieţii. Să nu uităm că Hristos a întins de multe ori mâinile spre vindecare, dar a adus mântuirea întinzându-le pe cruce. De atunci încoace, învingerile autentice nu sunt, prin urmare, cele întâmpinate de ropotul de aplauze al mulţimilor, iar adevărata bucurie şi PACE nu mai pot veni din măriri, ci de la sentimentul sărăciei interioare, de la a nu avea, a nu putea face în aparenţă nimic, de la conştiinţa simplităţii spre a putea primi vestea cea bună şi a te bucura de ea.

Părinţii din vechime spuneau că dacă Dumnezeu îţi oferă un dar trebuie să- L rogi să te înveţe şi cum anume acel dar poate să te ajute să creşti în smerenie. E uşor când Domnul ne susţine şi credem că dăruim! Soseşte însă clipa când nu mai simţim nimic, dar în acel ceas ni se oferă încredinţarea de a dărui cu adevărat la rândul nostru. Cu condiţia de a crede în dragostea lui Dumnezeu.

"Făcut-a tărie cu braţul său Domnul! Risipit-a pe cei mândrii în cugetul inimii lor. A coborât pe cei puternici de pe scaune şi a înălţat pe cei smeriţi" Cântând astfel prezenţa Maicii Domnului la această sărbătoare, aş dori să mulţumesc mai ales acelora care mi-au deschis ochii pentru valoarea resturilor vieţii, rămăşiţe aparent fără expresie de care fugim din răsputeri, dar care nu numai că nu au fost şi nu vor fi inutile, ci au constituit şi vor întregi comoara din care se hrăneşte fără încetare lucrarea mântuirii. În viaţa fiecărui suflet şi în viaţa Bisericii.

În încheiere, rog pe Prefericirea voastră şi pe Preasfinţiile lor să binevoiască a primi asigurarea gratitudinii şi ascultării mele.

Distinşilor oaspeţi şi oficialităţi, celor prezenţi – de aproape sau din depărtări – mai ales celor care au ales să se bucure cu întreaga Biserică, alături de noi – în aşezarea pe Crucea Mântuitorului – un salut cordial, cerând Cerului peste toţi binecuvântarea printr-o rugăciune a fericitei maici Tereza de Calcutta:

«Dăruieşte-ne Doamne harul de a trăi clipa prezentă în voinţa Ta, de a surâde chiar şi atunci când povara ni se pare grea şi ne simţim inima înfrântă. Fă să rămânem iubitori şi smeriţi în umiliri sau greutăţi. Mai ales, ajută-ne Doamne, să putem accepta suferinţa fără regrete, pentru că din primirea voinţei Tale şi acceptarea acesteia ni se împlineşte chemarea la sfinţenie întru împărăţia Ta». Amin.

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia