Cuvântul de Paști al PS Mihai

Dragi credincioşi,

În dimineaţa Învierii, Maria Magdalena caută trupul Domnului în grădină. Împietrită de nelinişte, suferinţa Magdalenei este imediată. E atât de tulburată încât nu-l va recunoaşte pe Isus, atunci când i se v-a arăta. La fel, cum ni se întâmplă şi nouă, dacă îl căutăm pe Dumnezeu acolo unde nu este.

Liturghia ne învaţă însă că Maria Magdalena îl caută, mai degrabă, pe Adam cel vechi, de aceea nu-l poate recunoaşte pe Isus, noul Adam, cel care a preţuit voinţa Părintelui ceresc, murind pentru a-i rămâne fidel. Greutatea femeii de a se trezi la lumină este datorată aparenţelor, violenţei crucii Domnului şi sfârşitului său tragic. Dar Isus o ajută, spunându-i: „Pe cine cauţi?”, continuând dialogul pentru a o ajuta să regăsească profunzimea interiorităţii, prin recompunerea fragmentelor de bine. În imposibilitatea de a avea de la Magdalena un răspuns lucid din cauza orbirii sale provocată de durere, Cel înviat intervine, rostindu-i numele: „Marie!”.

Dumnezeu ne cheamă întotdeauna pe nume, ştiindu-ne istoria şi asistându-ne zbuciumul. Doar vigilenţa simţurilor interioare, prin care percepem prezenţa harului, ne predispune rezolvărilor cereşti. De aceea, minunile se întâmplă celor care au ochi potriviţi să le vadă! A te converti, a privi viaţa cu ochii Domnului, a aştepta tâlcul lucrurilor doar după trecerea încercării, înseamnă să te îndepărtezi mai întâi de propria durere.

Crucea Vinerii mari i-a pus şi pe ucenici în situaţia de a se simţi striviţi de violenţa morţii. Apostolii se vor converti cu greu la bucurie, în dimineaţa Învierii. Deşi Isus le spusese în trei rânduri că va fi luat dintre ei, va fi omorât şi va învia, vor trata drept fantezie vestea adusă de mironosiţele întoarse de la mormântul gol.

Cei doi ucenici care merg spre Emaus au, de asemenea, ochii inimii închişi. Cuvântul Scripturii le poate oferi lumina, iar Isus are răbdare pentru a se înscrie pe drumul lor, luându-i de departe pentru a le oferi răgazul de a învăţa unde se află izvorul curajului. Prezenţa Lui pe cale se întrepătrunde astfel zbuciumului lor sufletesc. Reamintindu-le Scripturile, îi va ajuta pe cei doi să-i descopere prezenţa la momentul frângerii pâinii – un alt moment de intimitate, asemănător rostirii numelui. Şi atunci, în plină noapte, ucenicii se reîntorc la Ierusalim, unde se vor împărtăşi reciproc cu ceilalţi, la rândul lor vizitaţi de Isus.

Cu toţii avem mii de motive să rămânem „şocaţi” de evidenţa morţii, de intensitatea adversităţilor şi de eşecurile existenţei. Nu putem primi vestea Învierii fără acceptarea Crucii, nu putem primi chipul adevărului fără simţul luminii care străluceşte în întuneric. A se converti la bucurie înseamnă a scăpa de frică, dar nu oricum, ci prin recunoaşterea şi acceptarea sa, alegând astfel a o depăşi. Dumnezeu mă iubeşte aşa cum sunt, mă cheamă pe nume, mă cunoaşte, îmi stă alături şi are încredere în mine. Cu toate trădările mă aşteaptă pentru a-mi oferi iertarea, prin mărturisirea răului şi dorinţa îndurării.

Adesea confundăm trăirea creştină cu apartenenţa culturală, cu intrarea într-o tagmă, iar la nivel public ne hrănim din lozinci şi dorinţa de publicitate. Veghea de Paşti este aşteptarea răsăritului după întunericul evident al încercării. Învierea nu este dată decât celor care veghează. Nu este o iluminare publicitar-mondenă, nu strânge asistenţă, ci se revelează sufletelor generoase care au ales rugăciunea drept semn al privegherii. Fiindcă în noaptea vieţii se priveghează în aşteptarea Stăpânului casei. Apartenenţa la chemarea Lui nu e un act de stare civilă, ci dăruire şi, prin urmare, treaptă de sfinţire. Fie ca, de Paşti, rugăciunile noastre – particulare sau comunitare – să ne aducă nouă, şi lumii în care trăim, un dram în plus de omenie şi mai mult curaj în credinţă.

Hristos a înviat!

+ Mihai, episcop

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia