Cuvântul PF Lucian la instalarea PS Mihai

Duminica a 2-a a Paştilor (a Tomii), 4 mai 2008.
Bucureşti. Biserica vicarială „Sfântul Vasile cel Mare”.
Instalarea Preasfinţitului Mihai Frăţilă.

În ziua cea dintâi a săptămânii, seara… a venit Isus, a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi le-a zis: Pace vouă! Apoi le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Şi s-au bucurat ucenicii că au văzut pe Domnul” (In 20,19-20).

Excelenţa Voastră, Nunţiu Apostolic în România,
Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Onorate Oficialităţi,
Preacucernici fraţi preoţi, Cuvioase surori,
Iubiţi credincioşi, fii ai Învierii,

Răsună puternic, peste tot, imnul de biruinţă şi de bucurie: Cristos a înviat din morţi! În aceste cereşti acorduri suntem adunaţi astăzi, în inima capitalei ţării noastre, în îmbrăţişarea acestei modeste biserici vicariale, credincioşi catolici de ambele rituri, pentru a depune mărturia de veacuri a credinţei în Înviere; în Învierea lui Isus şi în speranţa fericitei noastre învieri. Nu pot să nu amintesc că, în urmă cu nouă ani, tot în inima Bucureştiului, răsunau aceleaşi acorduri cereşti de biruinţă, ieşite din inimile a zeci şi zeci de mii de credincioşi, ocazionate de vizita Bunului nostru părinte Papa Ioan Paul al II-lea.

De atunci, lumea, Biserica, ţara noastră, a avut parte de alte multe şi importante evenimente. În urmă cu doi ani, de Duminica Tomii, 30 aprilie 2006, la Blaj, s-a proclamat solemn ridicarea Bisericii noastre la demnitatea de Arhiepiscopie Majoră. Un act istoric pentru Biserică şi pentru ţară, dar al primului an de pontificat al Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea.
De asemenea, la 16 decembrie, anul trecut, la Blaj, au fost consacraţi doi tineri şi vrednici episcopi, dintre care, Preasfinţia Sa Mihai este chemat să păstorească pe bunii noştri credincioşi din Bucureşti şi din părţile Vechiului Regat, şi pe care vi-l rânduim liturgic şi canonic pentru a vă păstori.

Toate aceste evenimente sunt reţinute de istoria noastră şi au o valoare excepţională. Dar să rămânem doar la evenimentele doar mai recente? Nicidecum! Nu se poate trece cu vederea peste vrednicia bunilor credincioşi greco-catolici ardeleni, care din anul 1829 au fiinţat prima parohie în Bucureşti. De asemenea, meritoriu este a-l aminti pe marele arhiepiscop Raimond Netzhammer, care a sfinţit locul şi apoi biserica aceasta nou construită, în care au păstorit vrednici mărturisitori ai credinţei: Demetriu Radu, viitorul episcop de Oradea, Ioan Bălan, viitorul episcop de Lugoj. Aici putea fi întâlnit deseori şi monseniorul Vladimir Ghica. De aici a fost arestat Vasile Aftenie, primul episcop pentru Vechiul Regat, trecut la cele veşnice după crunte bătăi în beciurile securităţii comuniste.

Doamne Dumnezeule, pentru vrednicia şi truda lor, pentru mărturia lor curajoasă şi plină de credinţă în Adevărul nemuritor, ajută-ne pe toţi să fim instrumente ale voinţei Tale preasfinte; să nu renunţăm la Adevăr şi Dreptate; să nu renunţăm la ceea ce este bine şi corect; să învăţăm să credem în Tine chiar şi atunci când semnele prezenţei Tale se mai lasă aşteptate, convinşi fiind că pe toate le ai în a Ta domnie şi ştiinţă. Biserica ne cere să ne bucurăm şi să ne veselim. Dincolo de momentele de discriminare nedreaptă, de minciuni sau neînţelegeri, dincolo de orice persecuţie, noi credem în Cristos şi în Înviere, noi credem în Biserica Sa şi în împărăţia iubirii.

 

Iubiţi credincioşi,
Lecţia evanghelică a acestei duminici ne vorbeşte despre rănile lui Isus de după Înviere, răni pe care le-a arătat lui Toma şi celorlalţi apostoli, răni cu care s-a înălţat la ceruri, răni cu care va reveni, întru glorie, la sfârşitul timpului. Aceste răni vorbesc!
Ele vorbesc mai întâi despre iubirea Lui pentru noi. Sfântul Pavel scrie: „Dumnezeu îşi arată iubirea Lui pentru noi prin aceea că Cristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5,8). Pentru o astfel de nemărginită iubire ar trebui să se trezească în toţi creştinii aceeaşi mărturisire de credinţă şi de iubire: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Rănile lui Isus ne vorbesc despre lupta vieţii. Lupta cu ispitele, lupta cu neajunsurile, lupta cu suferinţa. Dumnezeu nu ne-a spus că nu vom avea necazuri sau suferinţe, ci ne-a promis victorie prin suferinţă: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!”
Rănile lui Isus vorbesc şi despre rănile noastre, despre rănile lumii. Ele sângerează încă la necredinţa oamenilor, la indiferenţa lumii, la furtunile de revolte, răutăţi şi conflicte grave. La păcatele oamenilor, care nu sunt doar încălcarea poruncilor, cât mai ales rănirea iubirii lui Dumnezeu.
Dar rănile lui Isus înviat vorbesc despre biruinţă şi despre iertare. Ele pot fi cicatrizate şi vindecate doar prin sincera noastră părere de rău şi convertire.

 

Preasfinţite Părinte Mihai,
Sfântul Ignaţiu din Antiohia spune: „Se cuvine ca toţi să-i respecte… pe episcopi, ca pe chipul Tatălui”. De ce? Pentru că episcopul deţine plinătatea sacramentului preoţiei, pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc preoţie supremă, culmea slujirii sfinte (cf LG,21). Tatăl este Cel care pe toate le are sub a Sa cârmuire, Tatăl, de la care vin toate şi la care se întorc toate, prin Cristos în Spiritul Sfânt. Episcopus, conform definiţiei Sfântului Augustin, este cel care priveşte cu atenţie. Cu multă atenţie la slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a poporului încredinţat.
Preasfinţite Mihai, în numele Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, al tuturor preoţilor, al persoanelor consacrate şi al bunilor credincioşi, Vă dorim păstorire rodnică, binecuvântată şi îndelungată, spre binele tuturor, indiferent de confesiune sau de convingeri. Preasfânta şi de viaţă Dătătoarea Treime, prin mijlocirea Pururea Fecioarei Maria şi a Sfântului Vasile cel Mare să Vă aibă în ocrotire spre săvârşirea a tot lucrul bun. Nu uitaţi că sunteţi urmaşul episcopului mărturisitor Vasile Aftenie!

Întru mulţi ani, Preasfinţite Părinte Mihai! Amin.

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia