Cuvântul PS Mihai la instalarea sa

Cuvântul P.S. Mihai, episcop auxiliar de Alba-Iulia şi Făgăraş cu sediul la Bucureşti – la instalarea sa.
Sf. Liturghie la biserica "Sf. Vasile cel Mare" a Vicariatului greco-catolic de Bucureşti
4 mai 2008

Preafericite Părinte,
Înalt Preasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre,
cuvioşi părinţi, distinşi oaspeţi,
iubiţi credincioşi,

Vestea învierii îi află pe apostoli şi mironosiţe prinşi în ataşamentul faţă de durerea lor. Experienţa cutremurătoare a Crucii îi orbeşte, împiedicându-i să se deschidă Învierii. Şi noi, la rândul nostru, avem adesea nevoie de reproşurile îngerului dimineţii Învierii care strigă: "De ce căutăm pe Cel viu între cei morţi?". Spuneam pe 16 decembrie trecut, cu ocazia hirotonirii episcopale, că în căutarea acelei prospeţimi evanghelice, aşteptând un cuvânt de suflet, zel şi dăruire dezinteresată, riscăm să ne mulţumim doar cu realizările culturale sau istorice ale generaţiilor care ne-au precedat. Şi pentru că tot visăm la trecut, uităm că piatra a fost ridicată, iar prezentul rămâne cea mai de preţ încredinţare dată de la Dumnezeu.

După patru luni de capitală, caut să înţeleg acum, de Paşti, de ce arhiereul este chemat să predice ridicarea pietrelor de mormânt din vieţile fraţilor săi. Fiindcă Învierea poate fi contemplată numai de acela care îşi asumă riscul ieşirii din aparenţele concrete ale existenţei, iar piatra mormântului o înlătură, dragii mei, numai puterea lui Dumnezeu. Nouă ne revine partea de a recunoaşte că Cel înviat ni se descoperă sub trăsături complet nebănuite şi că avem nevoie de detaşarea faţă de înfrângeri spre a putea regăsi prospeţimile întâlnirii vii cu Dumnezeu, prezent chiar şi acolo jos, prin umbra morţii.

Lumina Paştilor ne cere să vedem mâna Domnului în prezent, în afara locurilor trecutului. În comunitatea vie, euharistică care liturghiseşte sfinţenia tainică şi nemărginită a lui Dumnezeu. Cum spune Scriptura: "Dacă bobul de grâu nu moare în glie, nu poate să rodească". Natura însăşi renaşte din moartea unui înveliş exterior care permite vieţii să rodească an de an. De aceea am purtat azi în procesiune icoana Mântuitorului înviat care, deschizându-şi palmele, ne oferă spre contemplaţie însemnele pătimirii sale. Acolo, în aceste palme cu care a binecuvântat şi a dăruit vindecare, se află însemnul că Dumnezeu ne iubeşte precum spunea Isaia proroocul: "Iată, te-am însemnat în palmele mele!", iar Iubirea lui schimbă inimile oamenilor.

Arătarea Domnului din Evanghelia duminicii de azi ne ajută să vedem că mântuirea nu se face undeva în cer, în situaţii idilice, ci pe pământ, în petrecerea lui Hristos cu noi, începând cu acele locuri pe care le evităm cel mai mult fiindcă ne dezvăluie slăbiciunea forţelor. Un arhiereu ca şi Preasfinţitul Vasile Aftenie ne spune cât de mult a zidit şcoala credinţei sale încercate de atacurile făţărniciei înconjurătoare chiar şi cu preţul pierderii libertăţii fizice. Virtutea generaţiei sale se forja prin vremea ispitirilor, astfel ca eliberarea să fie cu adevărat minune – har al prezentului – care nu poate fi petrecută în nostalgii perfecţioniste.

Dragii mei,

Spuneam în noaptea Învierii celor prezenţi că vocea episcopului este glasul Bisericii. Cu toate acestea, vocea mea fără vocile dumneavoastră rămâne una singură. Dumnezeu ne vrea pe toţi fiindcă numai împreună construim Biserica! De aceea ceea ce-i dăm noi lui Hristos nu ne este restituit cu dobândă, ci ne transformă întru Fiinţa Sa. Nu ne sporeşte averea, nici măcar cea spirituală, ci ne îndumnezeieşte fiinţa. Atunci vom înţelege, poate, de ce sfinţenia nu este o lucrare privată, iar Biserica nu e un club destinat timpului liber pe care îl frecventăm fiindcă ne simţim bine.

Frumuseţea stă tocmai în faptul că nu suntem chemaţi să conlucrăm cu Dumnezeu într-un viitor nedefinit, ci în această clipă unde El ne susţine. Mântuirea se lucrează în prezent fiindcă Tatăl ceresc o binecuvântează la nevoile şi adevăratele aşteptări ale fiecăruia. Fiindcă Dumnezeu când priveşte nu se mărgineşte la constatările de calitate, aşa cum facem noi, ci dăruieşte har pentru a zidi. De aceea cea mai potrivită lucrare pentru a pregăti viitorul nu e aceea de a ne gândi fără oprire la ceea ce urmează, ci de a rămâne cât mai deschişi cu inima la harului momentului prezent. Şi chiar dacă nu e foarte evident, energia Bisericii nu provine din faptul că ar fi sau nu bine situată, iar triumful său nu se află în recensământuri.

Se scrie şi se arată din disponibilitatea noastră de a face bine şi de a-l trăi pe Hristos în mijlocul celorlalţi.

Cu aceste gânduri luminoase mă încredinţez rugăciunilor voastre şi vă salut cu recunoştinţă pentru că această zi de 4 mai de azi e sărbătoarea noastră a tuturor. Rescriu în suflet jertfele voastre, dar mai ales bucuria de a vă şti dedicaţi Domnului oricând şi oriunde, în jurul meu şi al preoţilor, zi de zi pentru Biserică, ţinând piept obrăzniciei celor care fac poate o pasiune din a prevesti numai înfrângeri.

Ca-mpărtăşirii Tale să nu fiu lut sterp doară
Aşa te zămisleşte şi-n mine Domn de Taină,
Cum Te-ntrupaşi din Ceruri în sânul de Fecioară
Şi sufletu-mi-mbracă-n nemuritoarea haină.

      Să nu rămân o groapă cu lespezi cetluite,
      Ci cum zbucnişi din piatra ce-n hruba-i Te primea
      Cu Pacea şi Iubirea de Tine dăruite
      Să înviezi din mine, în orice faptă-a mea. (V. Voiculescu)

Hristos a înviat!

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia