Discursul PS Florentin la decernarea titlului de doctor honoris causa

IMPORTANŢA MODELELOR ÎN VIAŢA SPIRITUALĂ

[Discursul susţinut de PS Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, la decernarea titlului de doctor honoris causa al Universităţii Tehnice Cluj-Napoca. ]

Libentissime!

«Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da gloriam super misericordia Tua et veritate Tua!»

Vestrae Eminentiae, Andreae, archiepiscopo Vadi, Felek et Napocensis, Metropolitae Napocensis, Belgradi, Crissanae et Maramorensis,
Vestrae Excellentiae, eminentissimae professori doctori Radu Munteanu, Rectori Magnifico Napocensis Techincae Universitatis,
Excellentissimi ac Reverendissimi Domini Episcopi Virgilio Magnovaradiensis, Claudio Mariammensis et Basilio Samosensis,
Quibuslibet Technicae Universitatis Senatus insignibus membris
Fidelibus clericis et consacratis personis,
Huius Reverendissimis urbis ductoribus,
Carissimis studentibus, amatissimis fidelibus,
Omnibus huic congregatis,

Laudetur Jesus Christus!

Proavium nostrorum sermonibus hoc animo eloquendum est, gratias agentibus academicae senatui membris quibuslibet et suae excellentiae, honorissimae rectori magnificae Radu Munteanu honorem super eminentissimam hanc nobis hodie intentam, Ecclesiae Romanae cum Apostolico Sede congregatae, graeco-catholicae, et omnibus Christianam profitentibus fidem sacra usque ad summa, Romanae doctrinae auctoribus fautoribusque omnium de terra Transsilvaniae Romanarum incolarum iura, de hoc nobis in summa distinctione.

Non autem nos, sed fidei sátores et doctrinae cultores magno hoc decore dignari reputamus. Animis semper sit eorum memoria nostris.

«Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău!» (Ps 113,9)

Eminenţa Voastră, Înaltpreasfinţite Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
Excelenţa Voastră Dle Prof. Dr. Ing. Radu Munteanu, Rector Magnific al Universităţii Tehnice clujene,
Excelenţele Voastre confraţi episcopi Virgil de Oradea Mare, Claudiu Lucian de Mariamme şi Vasile Someşanul,
Distinşi membri ai Senatului Universităţii tehnice,
Preacucernici şi cucernici clerici şi persoane consacrate,
Stimate oficialităţi ale Urbei noastre,
Stimaţi studenţi, iubiţi credincioşi,
Onorată asistenţă,

Lăudat să fie Isus Hristos!

În graiul strămoşilor de gintă am dorit să adresez un cuvânt de mulţumire membrilor senatului academic şi personal Excelenţei sale, Dlui Rector Magnific Radu Munteanu pentru onoarea deosebită pe care o face astăzi Bisericii Române unite cu Roma, greco-catolică şi acelor înaintaşi ai noştri, mărturisitori ai credinţei creştine până la jertfa supremă, promotori ai culturii româneşti şi militanţi ai luptei pentru drepturile românilor ardeleni, prin acordarea acestei înalte distincţii universitare. Consider că acestor creatori de istorie, ziditori ai credinţei şi deschizători de largi orizonturi culturale li se cuvine această mare onoare.

Să le fie memoria în veci binecuvântată!

Permiteţi-mi să încep cu o mărturisire: în vara anului 1978, când cu elan tineresc, dar şi cu emoţie, urcam treptele noii clădiri a Facultăţii de mecanică a Politehnicii clujene pentru examenul de admitere, nu m-am gândit nici o clipă că la distanţă de 32 de ani voi fi invitat aici să primesc înaltul titlu de onoare pe care astăzi l-am primit. S-au înşiruit de către distinşii antevorbitori multe activităţi, titluri, merite, publicaţii şi rezultate pozitive, care în mare parte sunt deja cunoscute. Mă întreb însă, cum ar privi lumea dacă pe Google alături de site-urile care expun listele de merite ar fi şi o altă listă cu păcatele, greşelile, neglijenţele, nerealizările noastre? Pentru că abia atunci s-ar putea făuri o imagine obiectivă, asupra unei persoane, când binele şi răul ar fi deopotrivă puse la lumină… Şi de fapt aşa va fi la momentul încheierii timpului.

Ascultând atâtea elogii şi atâtea cuvinte de laudă îmi vin în minte cuvintele profetului Ieremia adresate, în numele Domnului, fiilor casei lui Israel: «Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui, să nu se laude puternicul cu puterea lui, să nu se laude bogatul cu bogăţia lui» (cf. Ier 9,23), Ne întrebăm atunci cu Sf. Vasile: «Dar care este lauda cea adevărată? Prin ce este mare omul?»[1] Răspunsul ne vine de la acelaşi purtător al cuvântului lui Dumnezeu, Ieremia: «De se laudă cineva, să se laude numai cu aceea că pricepe şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul» (cf. Ier 9,24).

Explică Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei (Sf. Vasile cel Mare): Aceasta-i înălţimea omului; aceasta-i slava şi măreţia lui: să cunoască ce-i cu adevărat mare, să se lipească strâns de Dumnezeu şi să caute mărirea lui în slava care vine de la Domnul. Atunci este lauda desăvârşită şi completă în Dumnezeu, când omul nu se laudă cu îndreptăţirea proprie, dar cunoaşte că este lipsit de orice îndreptăţire adevărată şi că îndreptăţirea lui se săvârşeşte numai prin credinţa în Hristos. Adică prin cunoaşterea lui Hristos şi a puterii învierii Lui, împărtăşind pătimirea Lui şi trecând prin moartea Lui spre Înviere[2].

«Nu-ţi mai rămâne deci nimic cu ce să te mândreşti, omule! (…) pentru că trăim în întregime prin harul şi darul lui Dumnezeu. „Că Dumnezeu este Cel care lucrează în noi a voì şi a lucra spre bunăvoirea Lui”»[3].

«Spune-mi, deci, pentru ce te mândreşti cu faptele tale bune ca de propriile tale fapte, în loc să mulţumeşti pentru aceste daruri Celui ce ţi le-a dat? „ce faptă bună ai, pe care să n-o fi primit? Iar dacă ai primit-o, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit-o?”»[4].

Sf. Vasile ne reaminteşte cuvântul Scripturii: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har»[5] şi apoi ne sfătuieşte cum să cultivăm smerenia: «Dacă ţi se pare că ai făcut vreun bine, nu socoti numai acest bine, uitând cu ştiinţă celelalte păcate: nici nu te mândri cu faptele bune săvârşite astăzi, iertându-te singur de faptele rele săvârşite ieri sau alaltăieri, ci, când ai de gând să te lauzi cu o faptă bună săvârşită acum, adu-ţi aminte de fapta rea de mai demult şi atunci vei pune capăt mândriei nesăbuite»[6].

Sf. Pavel rezuma sintetic unicul motiv al laudei noastre: «Cel ce se laudă, în Domnul să se laude» (cf. 1Cor 1,31).

De aceea, însuşindu-mi aceste cuvinte permiteţi-mi în primul rând să-I mulţumesc Domnului pentru toate binefacerile şi harurile primite, pentru lucrarea Sa în lume, în neamul nostru, în Biserica şi în familia din care fac parte. În al doilea rând să-I mulţumesc pentru toţi cei prin care El a împlinit planul Său şi m-a călăuzit spre împlinirea voinţei Sale. Ca urmare, daţi-mi voie să consider că lauda, cinstea, onoarea, ca şi distincţia primită astăzi este acordată, oferită, Bisericii pe care o reprezint, Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică (B.R.U.), şi în cadrul acestei nobile instituţii modelelor pe care Bunul Dumnezeu mi le-a aşezat în calea vieţii.

Marile personalităţi prin care Domnul a condus destinele B.R.U. (dar şi a neamului nostru), de la întemeiere şi până astăzi, ne stau în faţa «ochilor minţii» ca adevărate modele de viaţă, făuritoare (deschizătoare) de noi orizonturi şi aducătoare de noi haruri. Avem datoria sfântă de a studia cartea istoriei, pentru ca descifrând trecutul, să învăţăm să ne cunoaştem corect identitatea prezentă şi astfel, să putem intui voinţa Domnului şi la această lumină să pregătim aşa cum se cuvine viitorul.

Fundamentul este acel trinom al lecţiei predate de către Domnul nostru Isus Hristos, ca itinerar spiritual, celor 2 apostoli în drum spre Emaus: memorie – identitate – misiune. Un trinom ce dăinuie peste timp ca principiu de orânduire a vieţii până astăzi. Sunt trei cuvinte-cheie care, de fapt, răspund celor trei întrebări fundamentale pe care orice persoană trebuie să şi le pună în momentele de răscruce ale vieţii: Ce trebuie să cunosc (ce să-mi amintesc)? Cine sunt (care este identitatea mea)? Ce am de făcut (care este vocaţia, chemarea mea)?

Pe aceste trei teme fundamentale voi încerca să structurez gândurile ce vor fi expuse.

I. Memorie. Ce trebuie să ne amintim?

Cuvintele epistolei către Evrei ne îndeamnă până astăzi: «Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, cari v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa! Isus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi» (Evr 13,7-8).

Privind trecutul la lumina harului divin călăuzitor, se cuvine să ne amintim mai întâi cu reverenţă de episcopii întemeietori ai unirii cu Biserica Romei: mitropoliţii Teofil şi Atanasie. Apoi, de episcopii reformatori: – primul arhiereu al Episcopiei Făgăraşului, Ioan Giurgiu Pataki, a fost şi cel dintâi doctor în Teologie al neamului românesc (la Universitatea Pontificală Gregoriana, din Roma la 1710)[7], «bun părinte şi apărătoriu al Bisericii şi al neamului românesc» (Samuil Micu); – episcopul vizionar Ion Inochentie Micu, ctitorul sediului episcopal şi al Catedralei Blajului, luptător pentru drepturile naţiunii încă nerecunoscute a valahilor transilvani (indiferent de confesiune), deschizător de orizonturi culturale şi social-politice[8]; – vicarul său Petru Pavel Aron, ajungând episcop, observând că lupta pe plan politic este inegală deoarece lipseau elitele intelectuale, înţelege importanţa şi urgenţa formării culturale, şi de aceea, deschide porţile Şcolilor Blajului (la 1754). «Fântânile darurilor» (Petru Pavel Aron), vor constitui primele focare de cultură românească sau «şcolile naţiunii române» (Ştefan Pascu)[9] deschise tuturor confesiunilor. Aici, la Blaj, în «Mica Romă», (încântătorul salut al poetul neamului, Eminescu), prin fericita îmbinare dintre altar, amvon şi catedră, sub atenta supraveghere a ierarhilor greco-catolici şi a călugărilor bazilieni, se naşte de fapt prima generaţie de dascăli ai şcolilor blăjene, care în decurs de un secol (până la mijlocul sec XIX-lea), a oferit neamului peste 10.000 de absolvenţi cu studii medii şi superioare[10].

Iar sămânţa sădită în pământul bun al sufletului românesc a rodit îmbelşugat prin generaţiile acelor eminenţi elevi care, valorificând deschiderea orizontului cultural european prin Biserica unită, au adus lumina culturii marilor centre de studii europene, în întregul Principat transilvan. Acolo au descoperit rădăcinile latine ale limbii şi poporului nostru, dar şi conştiinţa unei naţiuni cu un destin sublim. Astfel a luat fiinţă mişcarea spirituală, ideologică şi culturală cu caracter iluminist, cunoscută sub numele «Şcoala ardeleană», ce avea ca exponenţi reprezentativi pe Samuil Micu (Biblia de la Blaj), Gheorghe Şincai (Catehismul cel mare), Petru Maior (Istoria bisericii românilor) şi Ion Budai-Deleanu.

Se cuvine să amintim cu reverenţă de vrednicul arhipăstor Alexandru Şterca Şuluţiu, care prin Bula pontificală «Ecclesiam Christi», din 1853, devine primul arhiereu al nou-înfiinţatei Mitropolii a Blajului subordonată direct Scaunului Apostolic al Romei. La aceeaşi dată sunt înfiinţate două noi eparhii cea de Lugoj şi cea de Gherla (Armenopoli).

Şirul arhiereilor Gherlei începe cu vrednicul cărturar şi bun organizator, Ioan Alexi, urmat de înţeleptul păstor şi eruditul teolog dr. Ioan Vancea de Buteasa, care ales Mitropolit al Blajului va participa activ, la lucrările Conciliului Vatican I, în Cetatea eternă. Episcopul Mihail Pavel este al treilea episcop al Gherlei, bun administrator, cu dragoste şi blândeţe faţă de credincioşi, cel care încheie lucrările de ctitorire a noii Bisericii de zid a Mănăstirii Nicula. Îi urmează dr. Ioan Sabo, înţelept teolog, blând păstor, ctitor de şcoli şi lăcaşe de cult, între care şi noua Catedrală din Gherla, acolo unde, în criptă, odihnesc osemintele sale. Apoi pe tronul Gherlei ajunge dr. Vasile Hossu, arhiereu iubitor de Biserică şi neam, neînfricat propovăduitor şi apărător al credinţei, personalitate proeminentă a vremii, înhumat în aceeaşi criptă alături de înaintaşul său.

Timpul de strălucire al istoriei eparhiei de Gherla şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), este atins în perioada arhipăstoririi episcopului Iuliu Hossu, doctor în Filozofie şi Teologie la Universitatea «De Propaganda Fide» din Roma, numit episcop la doar 32 de ani. Strălucit orator, bun părinte şi înţelept păstor, ctitor de biserici şi aşezăminte monahale, «Episcopul vizitaţiilor canonice», a fost şi un luptător neobosit pentru drepturile Bisericii şi neamului. Ales şi desemnat ca membru în Delegaţia Marelui Sfat Naţional, împreună cu episcopul ortodox Miron Cristea, tânărul arhiereu greco-catolic a fost cel care a dat glas voinţei celor 100.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, citind textul Rezoluţiunii de Unire. Acolo au răsunat la 1 decembrie 1918, memorabilele cuvinte: «Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită (…). De-acum o Românie Mare întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului său»[11]. [Pilduitoare cuvinte şi pentru contemporanii noştri politicieni între care unii au uitat că fundamentul de piatră al edificiului unităţii româneşti este dreptatea lui Dumnezeu şi credinţa poporului nostru.]

Personalitate marcantă a începutului sec XX, om de aleasă cultură, prelat de distinsă ţinută morală, intelectuală şi ecumenică, Episcopul de Cluj Gherla a fost desemnat Senator de drept în Parlamentul României şi Membru de onoare al Academiei române. Chemat la ceasul examenului mărturisirii credinţei, având o temeinică formare spirituală şi umană, cu solide principii de viaţă, va rămâne consecvent valorilor idealului vieţii sale afirmat cu tărie în faţa impostorilor şi a ispititorilor regimului ateu: «Credinţa noastră este viaţa noastră!». Şi tocmai pentru mărturia de credinţă oferită în vremurile grele ale vieţii sale, în arest preventiv, în celule de închisoare sau în alte locuri de detenţie, Pontiful suprem al Bisericii catolice, l-a învrednicit de titlul de «prinţ al Bisericii», cel dintâi cardinal al neamului românesc. Eminenţa sa Iuliu Card. Hossu nu a ajuns, însă, niciodată să primească din mâna Urmaşului Sf. Petru însemnele şi tronul rezervat demnităţii sale, deoarece a vrut să rămână acasă cu credincioşii săi persecutaţi…

Lista arhiereilor Eparhiei nu ar fi completă dacă nu am aminti şi de eruditul teolog Ioan Chertes, om de mare profunzime spirituală, consacrat episcop în clandestinitate şi mărturisitor al credinţei în închisorile comuniste, precum şi de toţi acei înţelepţi preoţi care fără a primi toiag şi tron arhieresc au cârmuit cu înţelepciune şi prudenţă turma cuvântătoare a Eparhiei de Cluj-Gherla, în timpul detenţiei arhiereilor: canonicul Nicolae Pura, ieromonahul Silvestru Augustin Prunduş, osbm, Mons. Eugen Popa (fratele prof. dr. ing. Basil Popa) şi Mons. Tertulian Langa, prelat papal.

După momentul trecerii în legalitate a Bisericii toiagul arhipăstoresc este încredinţat Excelenţei Sale George Guţiu, de către Mitropolitul Alexandru Todea, la celebrarea liturgică ce a avut loc pe Stadionul Municipal din urbea noastră. Un arhiereu modest şi smerit, blând şi răbdător, dar ferm şi direct când era cazul, care a rămas mereu fidel credinţei sădite în suflet de mama sa şi de dascălii seminarului din Blaj. A acceptat să fie hirotonit preot în clandestinitate, iar atunci când, arestat fiind adus în faţa instanţei de judecată i s-a cerut ultimul cuvânt de om liber, a mărturisit răspicat cu demnitate: «Cred într-Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică». Acesta a fost moto-ul ce i-a luminat cei 14 ani grei de închisoare, dar mai apoi şi anii rodnici de arhipăstorire.

Pentru că ne aflăm într-o aulă a Universităţii Tehnice, permiteţi-mi să precizez că pe linia culturală a Şcolilor Blajului se înscriu la începutul sec XIX chiar şi câteva şcoli «tehnice», cum ar fi: Şcoala de Arte şi Meserii (1912), devenită ulterior Gimnaziul industrial «Sf. Iosif»; Cursul Profesional Român Unit, pentru ucenici industriali şi comerciali; Şcoala Comercială de Băieţi şi Liceul Comercial Român de fete[12]. Aceste instituţii denotă deschiderea dascălilor blăjeni spre un orizont spiritual, cultural – ştiinţific larg, spre o formare corespunzătoare exigenţelor noului «veac al luminilor», într-un cuvânt deschiderea spre modernitate.

De pe băncile şcolilor blăjene au răsărit mari oameni ai neamului între care Timotei Cipariu, Andrei Mureşanu, August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Maiorescu, Augustin Bunea, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu («Leul din Şişeşti»), Ioan Raţiu, şi alte personalităţi, clerici sau laici care au fost fiecare în domeniul său purtători ai luminii culturii, modele de viaţă, trăitori ai adevăratelor valori şi promotori responsabili ai idealurilor unei naţiuni.

În mersul ei, Biserica română unită cu Roma greco-catolică, a rămas consecventă pe linia afirmării idealurilor spirituale şi naţionale, afirmate încă din timpul corifeilor «Şcolii ardelene», aducându-şi contribuţia esenţială (împreună cu Biserica ortodoxă), la momente de răscruce ale istoriei neamului: Supplex-ul din 1791, Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (mai 1848), Memorandum-ul din 1892, precum şi Marea Unire de la Alba-Iulia din 1918. O linie ca un fir roşu ce a condus itinerarul spiritual, cultural şi naţional al Bisericii unite sintetizat atât de bine de Întâiul purpurat al neamului românesc Eminenţa Sa Iuliu Card. Hossu: «Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat „Vrem să ne unim cu Ţara!”, iar fără aceasta nu era nici Unirea din 1918».

Perioada de marcantă evoluţie a Bisericii române unite a fost brutal întreruptă în 1948 prin suprimarea structurilor cultuale şi culturale de către reprezentanţii regimului comunist. Se încheie astfel o puternică tradiţie de formare culturală şi social-politică de înaltă calitate spirituală, ce şi-a validat prin istorie aportul pozitiv. La aceasta s-a adăugat şi actul iresponsabil al exterminării unor iluştri reprezentanţi ai generaţiilor de excepţie ale elitelor intelectuale formate la înaltele şcoli ale Europei. Eliminarea din viaţa socială a unor mentori, modele de viaţă, adevăraţi maeştri, ai generaţiilor tinere, a condus la căderea unor idealuri, absenţa scării valorilor, scăderea calităţii formării spirituale şi umane a liderilor societăţii româneşti, ajungând astfel în funcţii cheie la conducerea destinelor ţării şi societăţii oameni atei, incompetenţi şi inculţi.

Două generaţii de episcopi greco-catolici au fost purtaţi pe drumul exterminării. În total 12, ca şi colegiul apostolilor lui Isus. Despre acestea spunea cu veneraţie Pontiful Pius al XII-lea: «Isus a avut 12 apostoli dintre care unul a trădat, Biserica greco-catolică a avut 12 episcopi dintre care nici unul nu a trădat».

Pentru şapte dintre aceşti apostoli ai Bisericii greco-catolice, s-a deschis cauza de beatificare la Congregaţia pentru cauzele sfinţilor din Vatican, servii lui Dumnezeu: Valeriu Traian Frenţiu (episcop de Oradea Mare), Iuliu Hossu (episcop de Cluj-Gherla), Alexandru Rusu (episcop de Maramureş), Ioan Bălan (episcop de Lugoj), Ioan Suciu (administrator apostolic al Arhidiecezei de Făgăraş şi Alba Iulia), Vasile Aftenie (episcop vicar la Bucureşti) şi Tit Liviu Chinezu (episcop consacrat în arest la Căldăruşani).

Aceste vremuri de crâncenă prigoană au constituit pentru reprezentanţii Bisericii greco-catolice «proba de foc» a formării spirituale – umane, care a dobândit Bisericii un nou apelativ, pe care cu admiraţie Fericitul Ioan Paul al II-lea îl scria în Scrisoarea apostolică la tricentenarul Unirii, din Anul jubiliar 2000: «Biserică a martirilor şi mărturisitorilor»

Iată, în puţine cuvinte, sărace şi neîndestulătoare, tezaurul pe care ni l-au transmis venerabilii înaintaşi ai Bisericii noastre şi, totodată, contribuţia remarcabilă pe care aceştia au avut-o la viaţa spirituală şi culturală a Bisericii şi neamului românesc, iar prin aceasta la edificarea conştiinţei creştine şi a conştiinţei de neam.

Aceasta a fost lupta cea bună, pe care generaţii de glorie ale Bisericii au dus-o şi pe care noi cei rânduiţi astăzi să purtăm crucea arhieriei suntem chemaţi s-o continuăm. «Ştiu cui am crezut!…Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă! Duceţi-o până la capăt!», au fost ultimele cuvinte rostite de Em. Sa Card. Iuliu Hossu, ce constituie un adevărat testament, program de viaţă, dar şi o imperativă misiune pentru noi toţi.

E mare aşadar responsabilitatea ce apasă acum pe umerii ce lor chemaţi astăzi să continue preţioasa operă începută. E mare şi totodată onorantă, datorită înaintaşilor, e o… cauză onorantă.

II. Identitate. Cine suntem?

«Întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiurile Bisericii noastre a Răsăritului să nu se clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi ale ţine…», scria Vlădica Atanasie, în Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698, iar marele Vasile Vodă, Mitropolit al Blajului, două secole mai târziu, explica identitatea Bisericii Române Unite ca o simbioză între ritul bizantin şi sufletul latin: «Dacă etniceşte suntem o fericită combinaţie a elementului răsăritean cu cel apusean, tot aşa trebuie să fim şi bisericeşte: rit şi cult răsăritean, ortodox, care ni s-a prefăcut în a doua natură, şi credinţă lăuntrică, suflet apusean».

În «Scrisoarea Apostolică a Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia celui de-al treilea centenar al Unirii Bisericii greco-catolice din România cu Biserica Romei», Fericitul pontif de venerată memorie prezenta cele şase elemente definitorii ale identităţii Bisericii noastre: «îşi înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi în tradiţia bizantină, dar posedă în afară de aceasta o expresie specifică, în unirea cu Scaunul Apostolic şi în rănile persecuţiilor din sec. XX, pe lângă latinitatea poporului său». Sintetizând putem afirma că sunt trei elemente cu caracter teologic: Cuvântul lui Dumnezeu, Învăţătura Sfinţilor părinţi şi Tradiţia bizantină, la care se adaugă trei elemente cu caracter istoric: Latinitatea Poporului român, Unirea cu Scaunul Apostolic al Romei şi rănile persecuţiilor sec. XX.

Iată identitatea Bisericii ce astăzi, în acest cadru solemn universitar, este onorată.

Se spune că identitatea unei persoane este dezvăluită adeseori prin moto-urile pe care şi le alege în momente esenţiale din viaţă.

«Ce-i va folosi omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?» (Mc 8,36), întrebarea pe care Isus o pune mulţimilor şi ucenicilor Săi, a fost fraza pe care am înscris-o în «cartea vieţii» pentru momentul primirii Tainei Preoţiei, în Piaţa Libertăţii din Urbea noastră, la 9 septembrie 1990. La lumina educaţiei primite în familie de la părinţi şi cei apropiaţi, de la dascăli din diferite etape de studii (atât cât se putea), dar mai cu seamă de la clericii pe care Providenţa divină i-a rânduit în calea vieţii mele, am înţeles că există o realitate esenţială, o realitate nepieritoare în această vremelnică trecere pământească, dincolo de tot ceea ce lumea poate oferi, şi am priceput ceva: faptul că aceasta poate deveni un ideal pentru care merită să-ţi oferi viaţa. Aşa cum inspirat scria eminentul prelat mărturisitor, de viţă nobilă, Vladimir Ghika: «un singur lucru trebuie în viaţă; dacă l-ai dobândit nimic nu-ţi va lipsi, chiar dacă toate celelalte îţi vor lipsi; dacă nu l-ai dobândit, chiar toate celelalte de le vei avea, nimic nu te va putea îndestula».

Al doilea moto este tot o întrebare adresată de Isus celui care urma să fie Corifeul apostolilor, Petru: «Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?» (Io 21,15). Am ales acest cuvânt, în zilele premergătoare memorabilului eveniment al hirotonirii în Bazilica mamă, San Pietro, prin impunerea mâinilor Episcopului Romei, (azi înălţat la cinstea altarelor, Fericitul Ioan Paul al II-lea). Modelul edificator primit în familie, modelul dascălilor şi în mod particular al prelaţilor şi episcopilor Bisericii m-au învăţat că nu este suficient a fi slujitorul unui ideal care îţi orientează întreaga viaţă, ci e nevoie ca ceea ce faci, să faci din iubire şi cu mare iubire, pentru Dumnezeu.

«Christo omnino nihil preponant» (Absolut nimic să nu pună înaintea lui Hristos), este prezentul moto sub care se desfăşoară actuala misiune episcopală ca eparh în tronul episcopal de Cluj-Gherla. Cuvintele Regulii Sf. Benedict mi-au răsunat ca un clopoţel în «auzul» sufletului chiar în preziua acceptării numirii episcopale. Hristos prioritatea întâi şi primul slujit în viaţa arhierească. Acesta a fost modelul suprem pe care Hristos, Slujitorul prin excelenţă, ni l-a oferit tuturor, dar mai cu seamă celor rânduiţi să cârmuiască: «Cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi să nu fie aşa, ci acela care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă» (Mc 10,42).

În sinteză, păstrând idealul sfânt împlinit cu iubire să încerc să alcătuiesc zilnic o scară a valorilor în care Hristos Domnul să fie Cel dintâi slujit. Este ceea ce Providenţa divină prin persoane, prin experienţă de viaţă şi prin lecţia istoriei m-a învăţat, şi continuă să mă înveţe. Vă mărturisesc că nu mă consider un absolvent, ci tocmai un student şi de aceea privesc mereu cu recunoştinţă spre toţi cei de la care şi prin care am primit învăţătură ziditoare.

În acest sens daţi-mi voie să punctez doar câteva etape importante ale vieţii subsemnatului (mele), marcate de modele umane semnificative, cărora de fapt li se cuvin elogiile mai înainte rostite în această Aulă universitară.

Între aceste persoane se numără mai întâi părinţii, cei care m-au adus la viaţă, m-au educat creştineşte şi au constituit primii formatori şi educatori, apoi rudele apropiate şi dascălii şcolilor din Turda, Iaşi şi Cluj. În mod particular cei de la Liceul 15, unde am încheiat studiile liceale.

Un rol deosebit l-a avut în formarea umană şi intelectuală timpul anilor de studenţie din cadrul Facultăţii de mecanică, secţia Tehnologia construcţiilor de maşini a Institutului Politehnic din oraşul nostru, în perioada anilor 1979-1984. Precizez această perioadă din două motive. Mai întâi pentru că am avut providenţiala şansă de a face parte din prima generaţie de studenţi, care şi-au desfăşurat ciclul de studii (de la examenul de admitere până la examenul de diplomă) integral în noul complex de clădiri ridicat aici pe Strada Podgoriei, azi, Bulevardul Muncii, în deplină integrare cu producţia, (aspect pe care noi studenţii îl trăiam din plin, zilnic, pe mijloacele de transport în comun!), aşa cum directivele vremii au preconizat. În al doilea rând, am avut o altă providenţială şansă, de a putea primi formarea teoretică intelectuală, dar şi formarea umană, din partea unor reprezentanţi ai unei «generaţii de aur», între dascălii politehnicii clujene de la începutul anilor ’80.

Gândul mi se îndreaptă cu recunoştinţă spre aceşti iluştri profesori.

Cer scuze pentru că timpul nu-mi va permite decât să punctez câteva dintre aceste personalităţi. Voi începe cu eminentul prof. dr. doc. ing. Andrei Ripianu, nume de rezonanţă mondială în ştiinţele tehnice, pe care fascinaţi îl ascultam la cursurile de Mecanică din primii ani. Personalitate de înaltă cultură, maestru al logicii, dar şi un rafinat orator, dotat cu un subtil umorism care nu putea să scape unor tineri ucenici. Câteva dintre expresiile domniei sale au rămas celebre. Atunci când studentul reuşea să scoată, după ore de chin, mult râvnitul cinci, profesorul Ripianu, vădit nemulţumit îi spunea: «Puştiule, ia-ţi carnetul şi du-te la portar să-ţi treacă nota!». Când discipolul se remarca printr-un răspuns necorespunzător profesorul îl privea lung şi meditativ concluzionând retoric: «puştiule tu ai o inteligenţă ce tinde asimptotic către zero», sau «puştiule eşti un geniu la pătrat». Adevărat maestru reuşea să-şi practice vocaţia profesorală cu artă şi pasiune, încercând să ne inspire şi nouă celor tineri acelaşi zel. Astfel nu se mulţumea cu un limbaj tehnic ştiinţific ci încerca să metaforizeze: «să încorsetăm într-o formulă», sau «priviţi acest superb vector albastru», pentru că la fiecare oră de curs desena cu cretă colorată ceea ce îl făcea uneori să arate la încheierea cursurilor foarte colorat (şi la propriu şi la figurat). Cursurile erau dialogice şi marcate adeseori de întrebări retorice: «Vă voi întreba iar voi îmi veţi răspunde…», un stil pe care mai târziu l-am redescoperit şi în scrierile Părinţilor Bisericii.

Amintesc cu stimă de distinsul prof. dr. ing. Alexandru Chişiu, care ne-a predat cu multă înţelepciune cursul de «Organe de maşini». În primul an de studenţie ne-a ţinut o frumoasă prelegere despre profesia de inginer privită nu doar ca o meserie ci ca o vocaţie ce trebuie trăită ca atare.

Eminentul prof. dr. ing. Bazil Popa, care, cu stilul său sobru şi elevat, ne-a învăţat despre «Termotehnică şi Maşini termice». Câţiva ani mai târziu aveam să-l cunosc şi pe fratele său Pc. Pr. Eugen Popa, doctor de Roma, mărturisitor al credinţei în timpul anilor persecuţiei Bisericii.

«Studiul materialelor» l-am făcut cu un alt ilustru reprezentant al acestei generaţii: dl. prof. dr. ing. Horea Colan, personalitate de înaltă competenţă, de renume internaţional.

Am apreciat cursurile de «Analiză matematică» cu remarcabilul prof. dr. Câmpeanu, având ca asistentă pe Dna Rodica Blaga şi Dna Sanda Ciupa, de asemenea cursurile deosebit de interesante de «Mecanisme» cu prof. dr. ing. Dezideriu Maros, precum şi cele de «Rezistenţa materialelor» cu prof. dr. ing. Ioan Păstrav, cele de «Bazele aşchierii» cu prof. dr. ing. Liviu Deac, şi cursurile de «Toleranţe şi măsurări tehnice», cu remarcabilul prof. dr. ing. Gheorghe Pavel, un om al principiilor, dar şi un bun prieten al studenţilor. Decanul Facultăţii era dl. prof. dr. ing. Gheorghe Petriceanu iar Rectorul Politehnicii era dl. prof. dr. ing. Attila Palfalvi.

Voi mai aminti doar pe dascălul şi prietenul studenţilor prof. dr. ing. Tăpălagă Iosif, de la specializarea «Ştanţe şi Matriţe», îndrumătorul lucrării de diplomă, care cu competenţă şi disponibilitate m-a ajutat să finalizez studiul şi să susţin cu bine examenul final.

Lista distinşilor dascăli, profesori, asistenţi, laboranţi, etc., nu este exhaustivă, dar vă asigur că fiecare dintre onoraţii noştri maeştri au un loc în rugăciunile şi sufletele noastre. Celor trecuţi la Domnul ne rugăm să le fie odihna veşnică! (+).

În cei 5 ani de studii am parcurs 50 de cursuri la diferite materii susţinând corespunzătoarele examene şi colocvii. La încheierea semestrelor academice aveam practica productivă în atelierele facultăţii, în secţii de producţie din întreprinderile de peste drum sau la recoltatul roadelor pământului, aşa cum se obişnuia pe vremuri. Memorabilă în acest sens a rămas campania agricolă de o lună, din toamna anului 1982, la cules de struguri la Rasova (Cernavodă), localitatea Cochirleni, sub blânda şi prietenoasa privire a tânărului asistent dr. ing. Marcel Popa.

Distinsă asistenţă, probabil, vă întrebaţi cum a putut ajuta formarea politehnică şi gândirea inginerească drumul împlinirii unei vocaţii la slujirea lui Dumnezeu?

În primul rând, aici în această clădire am învăţat să învăţ, să cunosc. Există o metodologie, dar şi o artă a învăţării care se dobândeşte, evident, învăţând. (M-am bucurat să găsesc confirmarea acestui aspect formativ în «Mesajul Rectorului» de prezentare a Universităţii Tehnice clujene). Pot afirma că metodologia de studiu, structurarea gândirii, exprimarea unor idei clare şi distincte, precum şi arta comunicării lor, sunt doar câteva aspecte care mi-au facilitat studiile în universităţile pontificale, chiar dacă erau pe profil umanist.

Am învăţat să preţuiesc pe cei învăţaţi, pe adevăraţii maeştrii predau tinerilor nu doar teoria ştiinţelor, ci mai cu seamă «ştiinţa vieţii».

Am învăţat, de asemenea, că multa cunoaştere cere şi multă smerenie şi multă înţelegere faţă de ucenicii mai tineri.

Am mai învăţat că un bun inginer nu trebuie să aibă «capul calendar», ci trebuie să ştie unde să caute şi să găsească informaţiile necesare.

Am învăţat că un bun inginer poate fi cu capul în nori (să aibă curajul să spere), dar trebuie să fie cu picioarele pe pământ (să fie realist).

Am învăţat să preţuiesc prietenia adevărată, colegii şi dascălii, care te priveau la fel, indiferent de notele pe care le luai. Omul este întotdeauna mai important decât nota.

Am învăţat că uneori chiar şi din insuccese poţi învăţa mult şi progresa pe drumul cunoaşterii.

Onorată asistenţă, mergând pe firul cartei UTCN, am descoperit cu interes definiţia ingineriei ca «fascinaţia celui care vede cum plăsmuirea imaginaţiei se transformă cu ajutorul ştiinţei, într-un plan pe hârtie; ca apoi să se materializeze în piatră, metal şi energie; ca apoi să creeze locuri de muncă şi locuinţe pentru oameni; ca apoi să ducă la creşterea standardului de viaţă şi la sporirea confortului». Prin analogie am încercat atunci să definesc Teologia ca fiind fascinaţia celui care sub privirea Creatorului vede cum suflete se transformă cu ajutorul ştiinţei despre Dumnezeu, ca apoi să se materializeze în gânduri, cuvinte, fapte, să genereze vieţi sfinte, familii cu viaţă sfântă şi mari personalităţi ale vieţii spirituale, pentru ca toate acestea să poată conduce omul la cel mai înalt standard de viaţă la care fiinţa umană este chemată şi la confortul maxim – adică la împărtăşirea vieţii divine, acolo unde «toţi au totul şi toate, pe deplin şi pentru totdeauna», adică în fericirea vieţii veşnice.

Noua concepţie a conducerii UTCN se preocupă în mod firesc de formarea elitelor, cu deosebită atenţie faţă de capitalul preţios al resurselor umane. Consider că învăţământul superior, indiferent de specialitate, trebuie să se dovedească şi astăzi superior, tocmai prin calitatea persoanei pe care o formează. Acesta este feed-back-ul: confruntarea cu societatea, care adeseori este nemiloasă, pătimaşă, concurenţială şi în goană după câştig cât mai rapid şi fără efort. Dacă trecând prin focul acestei confruntări, omul rămâne om, adică persoană liberă şi responsabilă ce ştie să-şi utilizeze la lumina credinţei raţiunea, inteligenţa şi voinţa, atunci procesul formativ-didactic şi-a atins ţelul. Proba practică este viaţa iar examenul final de evaluare este Judecata finală.

***

Timpul nu îmi permite decât să punctez cei cinci ani de practică productivă la IUT Bistriţa, mai întâi şi apoi la IUAF Tehnofrig, din oraşul nostru. Aici am întâlnit remarcabili ingineri mecanici care după cum am aflat mai târziu erau şi vrednici preoţi greco-catolici: Pr. ing. Botiza Ioan-Vasile şi Pr. Romulus Pop. Aceştia alături de alţi remarcabili prelaţi din clandestinitate mi-au condus paşii de la Întreprindere spre Biserică şi ulterior la treapta cea mai înaltă a Sf. Altar. Între aceştia Pr. Pantelimon Aşteleanu, adevărat prieten şi îndrumător spiritual, Pr. Vasile-Maria Ungureanu, Ierom. Silvestru Augustin Prunduş, osbm, şi alţi vrednici prelaţi greco-catolici.

– Voi aminti că am avut şi marele har de a fi trimis la studii la universitatea pontificală Urbaniana din Roma. Acolo am întâlnit o altă «generaţie de aur», iluştri profesori, colegi de pe întregul mapamond, am descoperit sensul sintagmei catolicitate şi al celei latine «sentire cum ecclesia». Am avut ocazia să particip la mari evenimente din viaţa Bisericii: la numeroase ceremonii pontificale, audienţe pontificale, la Sinodului «pro Europa» din 1991, ca secretar, am petrecut vacanţe de studii, în locuri de pelerinaj şi mănăstiri celebre din Europa.

III. Misiune. Ce avem de făcut?

Rămân profetice şi deosebit de actuale cuvintele primului Pontif Roman, care a binecuvântat cu prezenţa sa plaiurile mioritice în mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea: «Educaţi-vă tinerii în spiritul unor ţeluri îndrăzneţe ce se cuvin unor fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile uşuratice ale consumismului, să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii (…) să se pregătească creştineşte pentru angajarea lor profesională, pentru a însufleţi societatea civilă în onestitate şi solidaritate, fără a evita angajarea politică, dar făcându-se prezenţi cu acel spirit de slujire, de care este deosebită nevoie»[13].

Formarea unor creştini adulţi trebuie să cultive persoane cu «coloană vertebrală dreaptă», capabile de a sta în picioare singure, dispuse la singurătate dar şi la colaborarea în comunitate, persoane care au curajul libertăţii, responsabile de ele însele şi de propriile alegeri. Aceasta derivă dintr-o viaţă trăită cu responsabilitate personală, printr-o existenţă creştină asumată după înalta măsură a modelului sfinţeniei. O armonie deplină cu glasul interior al Spiritului care şopteşte în adâncul inimii, în profunzimea conştiinţei (cf. P. Bignardi).

Procesul formării creştine presupune cel puţin trei factori esenţiali: dorinţa de formare (autoformarea), harul Spiritului Sfânt şi formatorul, (dascălul sau modelul). Deci pe primul loc este autoformarea, acea activitate educativă angajantă ce presupune decizia de a-şi asuma explicit misiunea grijii de sine, pe un drum spiritual ce pune în joc libertatea proprie şi se exprimă prin originalitatea creatoare a fiecărei persoane (cf. P. Bignardi).

«Orice virtute care nu este cultivată cu discernământ poate degenera în viciu» (Sf. Casian). Pentru a păstra autenticitatea fiinţei umane se cere o maximă disciplină, şi anume, aceea de a rămâne fideli totalităţii, refuzând dialectica dominaţiei parţialităţii (a „jumătăţilor de măsură”), iar totalitate înseamnă deplinătate dar şi unitate interioară. A nu ceda instinctelor, a şti să moderăm dorinţele, să ne stăpânim emoţiile, a ţine sub control trupul nostru, a face un bun discernământ al gândurilor, a lua decizii conştiente şi responsabile, în pofida domniei plăcerii, a puterii şi averii, precum şi a tendinţei de a obţine orice rapid şi fără efort a lumii de astăzi, sunt toate menite a ne ajute să păstrăm unitatea originară cu Dumnezeu (şi nicidecum să devenim roboţi). Astfel se combate împrăştierea risipirea şi jumătăţile de măsură (multe începute şi nimic finalizat). Astfel se dobândesc principii de viaţă şi se formează prin selecţie o scară a valorilor conformă propriului ideal de viaţă. În viaţa creştină toate gândurile, cuvintele şi faptele ar trebui să fie orânduite spre scopul final al vieţii noastre: fericirea veşnică. Chiar dacă nu ne putem ridica la această exigenţă atunci măcar să învăţăm să ne ferim de cele care ne-ar împrăştia, risipi sau consuma fără rost energia spirituală. Să învăţăm să căutăm şi să regăsim mereu unitatea cu Dumnezeu, să valorificăm resursele spirituale ce ne pot ajuta să ne menţinem sau să revenim pe calea dreaptă a mântuirii. Aici ne folosesc modelele martirilor Bisericii, persoane capabile să moară pentru un ideal sfânt, cei care au trăit lecţia vieţii, aici ne folosesc modelele dascălilor, cei care ne-au învăţat lecţia vieţii, aici ne folosesc părinţii, prima icoană a bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu, pe care omul o percepe, cei care ne-au adus la viaţă.

Lumea în care trăim tinde parcă mereu mai mult la a face mai mult decât la a şti (spunea Dl. Prof. Radu Munteanu), şi mai mult la a şti decât la a fi. Ori valoarea unei persoane umane constă în fiinţarea sa. În ceea ce a reuşit să fie în acest răstimp vremelnic pe-trecător al vieţii pământeşti. Ceea ce a reuşit să fie în faţa Celui care a creat-o, Izvorul fiinţării, Fiinţa prin excelenţă, dar şi în relaţia cu semenii, cu cei pe care i-a întâlnit. Astfel, se ajunge la cele două relaţii esenţiale ale vieţii umane: relaţia cu Creatorul şi relaţia cu semenii. Cuvântul întrupat, Dumnezeul care a îmbrăcat haina umană, Domnul nostru Isus Hristos a sintetizat aceasta într-un singur percept al iubirii, cea mai importantă poruncă creştină «să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată cugetul tău şi pe aproapele ca pe tine însuţi» (cf. Mt 22,37.39).

Cu alte cuvinte fiinţa umană ar trebui să-şi utilizeze capitalul spiritual, capitalul intelectual şi cel fizic pentru a dezvolta cât mai mult relaţia de iubire cu Izvorul fiinţării Cel de la care, prin care şi pentru care a primit chemarea la viaţă. În acelaşi răstimp trebuie să caute să dezvolte şi relaţia cu semenii care au primit şi ei fiinţarea de la acelaşi unic Izvor întreit sfânt.

Iată importanţa idealului suprem dar şi a modelelor în viaţa persoanei umane. Idealul suprem rămâne o realitate a credinţei ce ne întăreşte speranţa întâlnirii viitoare: «că la Tine este Izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina» (Ps 35,9). În Fiul Său Isus Hristos, Dumnezeu a dorit să ne ofere un model uman. El este unica icoană vizibilă a Dumnezeului invizibil, care a devenit modelul de urmat mai întâi pentru apostoli apoi pentru sfinţii Bisericii şi pentru toţi creştinii până astăzi.

Ce exprimă cuvântul model pentru noi, astăzi?

Un sens exprimă o realitate care poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitaţii, un tipar sau o machetă. Cuvântul poate însemna şi un sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările altui sistem , mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie, etc.[14].

Pe noi însă ne interesează acum un alt sens, acela al exemplului comportamental oferit de către o persoană, care prin trăirea sa, calităţile sale, realizările sale, poate reprezenta un ideal de viaţă pentru semeni.

În acest sens modelul suprem îl constituie Omul-Dumnezeu, Isus Hristos, Dumnezeu care îmbracă haina umană pentru a ne oferi modelul de urmat. În al doilea rând sunt importante acele personalităţi pe care providenţa divină le-a aşezat pe calea paşilor vieţii noastre cu un scop foarte precis: acela de a ne orienta drumul vieţii sau comportamentul, alegerile, deciziile de viaţă pentru a ne conforma viaţa planului divin. Pentru că dacă există un Izvor al fiinţării tuturor văzutelor şi nevăzutelor, înseamnă că există şi un izvor al timpului, există o inteligenţă care a chemat totul la existenţă cu un scop precis după un plan precis, în care fiecare personaj în fiecare moment are un rol precis (vezi conf. «Plan divin sau întâmplare?»). Precum personajele într-o piesă de teatru sau etapele unei tehnologii de prelucrare a unei piese de la materialul brut până şa produsul finit. Deci fiecare dintre noi ca fiinţe umane facem parte dintr-un plan preexistent divin mai înainte ca izvorul timpului să-şi fi început ireversibila curgere (versuri din Scrisoarea I de Mihai Eminescu). Ei bine, în acest Plan providenţial, regizorul sau tehnologul , inginerul şef, este Cel care prevede în diferite etape ale vieţii noastre aceste modele ce pot orienta, schimba, determina alegerile şi deciziile vieţii noastre.

Onorată asistenţă,

La finalul acestui cuvânt, permiteţi-mi să mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru toate darului primite şi în particular pentru ultimul dintre acestea. Vestea cea bună primită în marea zi de sărbătoare a dumnezeieştii arătări a Domnului nostru Isus Hristos, când prin decizia Urmaşului Sf. Petru în tronul Romei, Papa Benedict al XVI-lea, la şirul purpuraţilor Bisericii catolice din neamului românesc alături de Em. Sa Iuliu Card. Hossu (1969) şi Em. Sa Alexandru Card. Todea (1991), care au rezistat «usque ad sanguini effusionem» s-a adăugat cu onoare şi numele celui dintâi Arhiepiscop major, al BRUGC, Pf. Sa Lucian Mureşan, (Habemus Cardinalem!).

De asemenea, doresc să adresez felicitări Eminenţei Sale, Mitropolitului Andrei, pentru frumoasa aniversare de astăzi, ca şi pentru titlul universitar care i-a fost acordat şi să-mi exprim bucuria că acest semnificativ eveniment se petrece în contextul memorabilei aniversări a 153 de ani de la Unirea Principatelor Române, precum şi a celebrării Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, momente de comuniune ce ne încurajează în unica luptă pe care trebuie să o ducem împreună, pentru binele spiritual al Bisericilor creştine şi al neamului românesc.

Închei adresând mulţumiri Senatului UTCN pentru această reuşită festivitate cultural – spirituală şi ecumenică, de înaltă ţinută academică, precum şi pentru onoarea acordată BRUGC, la iniţiativa Exc. Sale Dlui. Prof. dr. ing. Radu Munteanu, Rector Magnific al UTCN, erudit om de ştiinţă, personalitate marcantă a corpului docenţilor Almei Mater Napocensis, nume de rezonanţă pe plan naţional şi internaţional, remarcabil mânuitor al cuvântului, dar şi un pasionat al artei şi sportului (maratonul anilor ’80).

Stimă şi recunoştinţă iluştrilor Dascăli ai Politehnicii clujene de la care am învăţat să învăţ să cunosc, stimă şi recunoştinţă preacucernicilor Prelaţi ai Universităţilor pontificale de la care am învăţat să-L cunosc pe Dumnezeu, stimă şi omagiu venerabililor Mărturisitori din Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică, de la care învăţ să cunosc trăirea cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

«Vivat academia! Vivant profesores! Vivat membrum quodlibet! Vivat membra quaelibet! Semper sint in flore…» et semper sint cum Filio et Spiritu Sancto in gloria Dei Patris. Amen.

Gratias agimus!

+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla
24.01.2012
Cuv. Mc. Xeni, Sf. Francisc de Sales
153 de ani de la Unirea principatelor româneşti

Note:


[1] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2004, p.323.
[2] Sf. Vasile, p.324 citează liber Fil 3,9-11.
[3] Ibidem, citează Fil 2,13.
[4] Sf. Vasile, p.325 citează 1Cor 4,7.
[5] Sf. Vasile, p.328 citează Prov 3,34; Iac 4,6; 1Pt 5,5.
[6] Sf. Vasile, p.328-329.
[7] Unii autori îl consideră a fi la vremea aceea «cel mai instruit om din rândul naţiunii române», cf. R. Cosma, Gh. Cosma, Credinţă şi Cultură, Vicisitudini şi Speranţă, p. 397.
[8] Din motive politice «exilat la ai săi de către ai săi», cf. Dumitriu – Snagov, Românii în arhivele Romei.
[9] Cf. R. Cosma, Gh. Cosma, p.370.
[10] Între care 2100 de absolvenţi de seminar, cf. R. Cosma, Gh. Cosma, p.367.
[11] Tot la Alba Iulia la M. A. N. de la 1 decembrie 1918, prelatul greco-catolic după îmbrăţişarea cu fratele său ortodox rostea: «Pre cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!». Nu ne rămâne decât să adăugăm AMIN!, (adică «Aşa să fie!»).
[12] R. Cosma, Gh. Cosma, p.368.
[13] Cf. Cuvântarea Pf. P. Papa Ioan Paul al II-lea la Catedrala Sf. Iosif, Bucureşti, 8 mai 1999.
[14] Cf. DEX, art. «Model».

 

(foto: Ramona Băluţescu)

Comentarii



O opinie la “Discursul PS Florentin la decernarea titlului de doctor honoris causa”

  1. Vida-Simti Ioan la 17 februarie 2016 10:12 am

    Discursul Preasfintiei sale Florentin Crihalmeanu cu ocazia decernarii inaltului titlu academic „Doctor Honoris Causa” al Universitatii Tehnice din Cluj-Napoca este magistral. Este cel mai frumos, inaltator si emotionant discurs pe care l-am auzit in asemenea ocazii. Dumnezeu sa va aiba in paza Eminenta si sa ne paziti in pace.

Exprimaţi-vă opinia