- Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică - http://www.bru.ro -

Pastorala de Crăciun a PF Lucian

Scrisoare pastorală cu ocazia Crăciunului 2006
a Preafericitului Lucian
Arhiepiscop Major

Preaiubiţi fii sufleteşti: preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi,

„Sosit-a praznicul iară, de care ne bucurăm, că Isus din cer coboară să se nască-n Betleem!” Aşa anunţă colindul nostru străbun naşterea Mântuitorului, ca pe un eveniment extraordinar, de care ne bucurăm. Tot în aceşti termeni, Sfântul papă Leon cel Mare predica credincioşilor săi, pe la mijlocul secolului V: „Mântuitorul nostru, preaiubiţilor, s-a născut astăzi: să ne bucurăm! Nu este loc pentru tristeţe, atunci când se celebrează naşterea Vieţii… Nimeni nu este ţinut departe de această bucurie, căci motivul bucuriei este acelaşi pentru toţi. Domnul nostru, distrugătorul păcatului şi al morţii, negăsind pe nimeni care să fie liber de această vină, a venit să-i elibereze pe toţi. Să tresalte de bucurie sfântul, că se apropie de triumf. Să se bucure păcătosul, că este invitat la iertare. Să prindă curaj păgânul, că este chemat la viaţă”. Să ne bucurăm, aşadar, noi păcătoşii, pentru că s-a născut pentru noi Răscumpăratorul!

Cu siguranţă că atunci când ne-am făcut meditaţia în aceste zile premergătoare acestei mari sărbători, ne-am întrebat: Cine este, cu adevărat, Cel pe care îl aşteptăm să se nască? Sau, poate, alţii, credincioşi sau necredincioşi, ne pot întreba, aşteptând un răspuns de la noi: Cine este Cel a cărui naştere o sărbătoriţi? Sfântul apostol Petru ne îndeamnă să fim gata oricând să dăm răspunsul cuvenit tuturor celor care ne întreabă care este speranţa noastră (cf 1 Pt 3,15). Cu acelaşi apostol vă spun şi eu că „nu voi înceta să vă amintesc mereu lucrurile acestea, chiar dacă le ştiţi şi sunteţi întăriţi în adevăr” (2 Pt 1,12).

Imnele noastre liturgice sunt deosebit de generoase în a ne da mereu răspunsul la întrebările de mai sus. Am ales pentru aceasta Stihira dogmatică a versului 8, stihiră atribuită Sfântului Ioan Damaschinul: „Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut: că din Fecioară curată trup luând şi dintr-însa ieşind după concepere, unul este Fiul, îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta, desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit cu adevărat vestindu-L, mărturisim pe Cristos Dumnezeul nostru”. Biserica numeşte „întrupare” adevărul că Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Preasfintei Treimi, şi-a asumat natura omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. Aceasta este minunea Crăciunului: Dumnezeu s-a întrupat! El nu mai stă departe de noi, nu ne mai înspăimântă cu maiestatea Sa de neatins, ci ne deschide inima pentru a revărsa iubire pentru un drăgălaş Prunc, născut de o Fecioară curată, amândoi ocrotiţi de un bărbat drept şi curat. Aşadar, Pruncul plăpând, neputincios din punct de vedere fizic, este atotputernicul, atotştiutorul, Creatorul cerului şi al pământului şi Mântuitorul omului.

La Crăciun, Dumnezeu Fiul intră în lume prin întrupare, ceea ce înseamnă – după cum învaţă Sfântul Ciril al Alexandriei – că „în toţi s-a sălăşluit Cuvântul printr-Unul, Unul fiind rânduit Fiul lui Dumnezeu în putere, ca să vină prin Spiritul sfinţeniei demnitatea aceasta la toată umanitatea şi aşa să ajungă şi la noi printr-Unul dintre noi, ceea ce s-a spus: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Ps 81,6)”. Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, vine la fiecare din noi, se sălăşluieşte în fiecare din noi, ridicându-ne la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu vine la noi! Dumnezeu vine în noi! El vine spre patima cea de bună voie, pentru restaurarea omului prin Înviere. Vine să celebreze, pentru oameni şi cu oamenii, veşnica Liturghie pe altarul Crucii, întru biruinţa vieţii asupra morţii. Nu la voia întâmplării, Tipicul bisericesc prescrie că Stihira dogmatică amintită mai înainte, „Împăratul cerurilor”, trebuie cântată de adunarea liturgică, la intrarea în biserică a arhiereului care vine să celebreze Dumnezeiasca Liturghie, semnificând faptul că Cel ce a venit, vine; El vine, iară şi iară, an de an şi zi de zi, în celebrarea Euharistică şi acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Lui.

Iar pentru a răspunde la întrebările noastre sau ale altora, referitor la Cel care se naşte, mă folosesc de definiţia dogmatică a Conciliului IV ecumenic de la Calcedon, din 25 octombrie 451: „Mărturisim pe Domnul nostru Isus Cristos, unul şi acelaşi Fiu, unul şi acelaşi desăvârşit în dumnezeire, unul şi acelaşi desăvârşit în omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat; de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire, de o fiinţă cu noi, după omenitate, asemenea nouă în toate, în afară de păcat; născut din Tatăl mai înainte de veacuri după dumnezeire, şi unul şi acelaşi în timpurile din urmă, născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; unul şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit; nefiind niciodată anulată deosebirea celor două firi din cauza unirii lor, ci, dimpotrivă, păstrându-şi fiecare însuşirea caracteristică, reunite într-o singură Persoană şi un singur ipostas”.

Iubiţi fii sufleteşti,

Un asemenea eveniment trebuie sărbătorit cum se cuvine, şi, din an în an, tot mai bine şi mai cu folos. Iar sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare liturgică împărătească! Sărbătoarea vine să suprapună timpului obişnuit un timp încărcat de semnificaţii, timpul lui Dumnezeu. În felul acesta, sărbătoarea devine timpul manifestării lui Dumnezeu însuşi, a prezenţei Sale, a actualizării misterului sărbătorit. Observăm că atât imnele liturgice ale Crăciunului, cât şi colinzile noastre, nu folosesc timpul trecut, ci totdeauna prezentul: „Cerul şi pământul astăzi, după cum spun proorocii, să se veselească”; „Cerul şi pământul astăzi s-au împreunat, născându-se Cristos” (Stihiri de la Litia sărbătorii); „Mare şi uimitoare minune s-a săvârşit astăzi”; „Astăzi Fecioara naşte pe Făcătorul a toate” (din Stihoavna Sărbătorii); „Astăzi s-a născut Cristos, Mesia, chip luminos”; „Veniţi, astăzi, credincioşii, să săltăm”; „Că astăzi ni s-a născut, Domnul Cel făr-de-nceput”. Prin urmare, nu este vorba doar de găzduirea unui eveniment al istoriei mântuirii, ci de actualizarea lui prin sărbătorire.

Sărbătoarea este un dar al lui Dumnezeu, pe care poporul dreptcredincios îl primeşte. Darul lui Dumnezeu pune, astfel, în lucrare puterile noastre, credinţa noastră, iubirea noastră, întreaga noastră viaţă; sărbătoarea devine loc al întâlnirii cu Dumnezeu, cu veşnicia.

La Crăciun, Dumnezeu vine la om, se face om. „Cristos se naşte ca să ridice chipul cel mai înainte căzut” (Troparul Orei I), fiindcă prin căderea omului, Dumnezeu însuşi este atins, este jignit, pentru că însuşi chipul Lui a fost antrenat în cădere. Este realitatea dramei lui Dumnezeu cu omul pe care l-a zidit. Cristos vine la om, iar omul merge la Cristos. Ce minunat este să sărbătoreşti Naşterea Domnului!

Iubiţii mei,

Noi nu ştim sărbători, nu putem sărbători fără Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Ea, adevăratul templu al lui Dumnezeu, este, după Dumnezeu Tatăl, cea mai implicată în minunea întrupării. „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte!” Ea naşte pe Cel ce L-a primit în pântece, după dumnezeiasca rânduială. Maica-Fecioară ne reprezintă pe noi, credincioşii în sărbătoare, pe noi, Biserica, noul Popor al lui Dumnezeu. Precum Maria L-a primit, L-a purtat şi L-a oferit, aşa să-L primim, să-L purtăm şi să-L oferim şi noi tuturor celor care ne întreabă a Cărui naştere sărbătorim. Pentru această „întrupare spirituală”, modelul de urmat rămâne tot Maria. Precum Ea a ţinut în inima sa Cuvântul făcut trup, tot aşa, Biserica întreagă, fiecare dintre noi suntem chemaţi ca, în pelerinajul nostru pământesc, să-L primim pe Cristos care vine la noi, cu credinţă şi iubire mereu înnoite. Cu Maica Domnului lângă leagănul drăgălaşului Prunc, cu Maica Domnului la nunta din Cana, cu Maica Domnului pe drumul Crucii şi sub Cruce, cu Ea, întru bucuria Învierii Fiului ei, cu Ea în veşnicie.

Iubiţi fii sufleteşti,

S-a împlinit un an, la 14 decembrie, de când Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Biserica noastră la demnitatea de Arhiepiscopie Majoră, iar pe nevrednicia mea, la demnitatea de Arhiepiscop Major. Am celebrat acest eveniment important din viaţa Bisericii noastre, la 30 aprilie, Duminica Tomii, în „Cetatea Blajului”, aşa cum însuşi Sfântul Părinte a numit scaunul de reşedinţă arhiepiscopală. De atunci, strădaniile noastre, ale tuturor, s-au concentrat asupra spiritului de organizare şi de misiune, cerut de timpul special pe care Biserica noastră, dar şi societatea românească îl trăieşte.

Observăm cu toţii cum fel şi fel de curente ideologice sau de opinie scurtcircuitează normalitatea vieţii creştine. Nelinişti, începând de la multele lipsuri, până la convulsii întreţinute de cine ştie cine, toate atentează la pacea şi liniştea pe care ne-o dă credinţa în Domnul Cristos şi în Biserica Sa. Dacă, într-adevăr, chipul lui Cristos ar prinde contur în viaţa tuturor, nu s-ar mai porni campanii de izgonire a imaginilor sfinte, de răsturnare a veşnicului sens al căsătoriei şi al familiei, de otrăvire a sufletelor copiilor şi tinerilor, de violenţe şi de ucideri. Toate problemele ţării noastre, ale Bisericii noastre, Pruncule dumnezeiesc, le aducem la ieslea Ta, în care eşti tot la fel de atotputernic, precum înviat şi glorificat în ceruri.

Nu lăsa, Doamne, să mai rămână departe ziua când lupul va locui împreună cu mielul, leopardul se va culca lângă puiul de căprioară, viţelul şi leul vor mânca împreună şi un copil îi va paşte…, când nu va mai fi nici un prăpăd şi nici o nenorocire, căci tot pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului (cf Is 11,6 şi 9).

Cu alese doriri de bine, sănătate şi mulţumită, vin la uşa inimilor tuturor, ducând vestea cea bună: Cu noi este Dumnezeu!

Al vostru,

+ LUCIAN
Arhiepiscop Major

Dată în Blaj,
la 25 decembrie, Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2006