Pastorala de Crăciun a PS Virgil

Scrisoare Pastorală

LA SĂRBĂTOAREA NAŞTERII DOMNULUI

2006

Cristos se naşte, preamăriţi-l; Cristos din ceruri, întâmpinaţi-l; Cristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-l, că s-a preamărit.

(Catavasie la Naşterea Domnului, Cântarea I)

Iubiţi credincioşi,

Domnul se coboară din Cer: Fiul, Dumnezeu adevărat născut din veşnicie din Tatăl, se naşte în istoria noastră din Maria Fecioara ca om adevărat. Dumnezeu şi om, două realităţi diferite, se reunesc desăvârşit în Isus Cristos, Cerul şi pământul se contopesc, Împărăţia lui Dumnezeu este printre noi şi creşte … până când va ajunge la desăvârşirea veacului care va să fie. Isus este plinirea tuturor promisiunilor şi mântuirea noastră.

Proorocii au vestit această mare zi a mântuiri şi au dat tuturor lumina speranţei, spunând: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce locuiau în umbra morţii, le-a strălucit lumină” (Isaia 9, 1). „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a sălăşluit întru noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Lumea are de acum un Mântuitor, singurul care are puterea să ne elibereze din sclavia păcatului şi să ne dăruiască plinătatea vieţii, pe care nimeni şi nimic nu o pot înlocui.

Şi totuşi: „în lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale sale a venit, dar ai săi nu L-au primit...” (Ioan 1, 10). Lumea nu a putut să o primească pe Fecioara Maria într-o locuinţă din Betleemul Iudeii, Fiul lui Dumnezeu – stăpânul tuturor – se naşte în sărăcie, într-o peşteră, într-un adăpost pentru animale. Nu regii şi stăpânitorii lumi acesteia îl întâmpină pe Domnul, ci păstorii … oameni simpli, cu inimile curate. Departe de freamătul oraşului, păstorii aud cântarea îngerească: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Iubiţi credincioşi,

Apropiindu-ne de sfârşitul anului, este momentul să ne cercetăm conştiinţa noastră. Să ne gândim la faptele din anul care a trecut. Am devenit mai buni? Am fost atenţi la nevoile aproapelui? Am fost adevăraţi creştini şi modele pentru cei din jurul nostru? Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ne întreabă pe fiecare în parte, cât am reuşit să răspândim prin faptele noastre iubirea?

Dacă în trecut Sfânta Familie bătea la porţi închise, astăzi Isus bate la porţile inimilor noastre şi suferă, iubirea sa nemărginită este rănită din cauza indiferenţei şi nepăsării oamenilor. Lumea profană caută să ofere omului contemporan o altă cale, însă cu cât omul se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât mai mult se simte gol şi în suferinţă, flămânzeşte şi însetează în căutarea sensului propriei vieţi. Răspunsul şi plinătatea tuturor aşteptărilor noastre îl vom găsi numai în Dumnezeu, numai în Isus vom trăi cu adevărat iubirea, pentru că pacea şi liniştea din inimile noastre depind de bunătate şi iubire.

A trăi în iubire înseamnă a trăi în Dumnezeu, înseamnă a trăi în sfinţenie. Sfinţenia ne uneşte pe toţi cu Dumnezeu, în comuniunea sfinţilor, în Biserică. Dumnezeu lucrează în mijlocul nostru şi este mereu prezent în viaţa oamenilor prin intermediul sacramentelor mântuirii; prin acestea îi sfinţeşte pe cei ce îl caută. Suntem chemaţi la mântuire fiecare în parte, însă ne mântuim „împreună” cu aproapele, şi ne vom bucura în Împărăţia lui Dumnezeu în comuniunea fraternă a întregului neam omenesc.

Dragii mei,

Împărăţia lui Dumnezeu, spre care se îndreaptă istoria neamului omenesc prin călăuzirea Providenţei divine, este prezentă încă de pe acum, prin Biserică. Chiar dacă încă într-un mod imperfect, Biserica este o icoană vie a Împărăţiei lui Dumnezeu care va veni. Şi această Biserica este Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică. Este Una singură pentru că Dumnezeu este Unul în Sfânta Treime – modelul unităţii desăvârşite; este Sfântă pentru că Dumnezeu este sfânt, şi capul Biserici, Isus Cristos, e sfânt; este Catolică deoarece prin Biserică Dumnezeu îi cheamă la mântuire pe toţi oamenii, fraţii noştri răspândiţi pe întregul pământ, şi este Apostolică pentru că duce mai departe Vestea cea Bună, din generaţie în generaţie, începând cu primi apostoli ai Domnului, şi va păstra învăţătura apostolică până la a doua venire în glorie a Mântuitorului.

Suntem şi noi apostoli ai unităţii! Biserica Română de pe aceste meleaguri a refăcut legătura spirituală desăvârşită cu Biserica Catolică, înaintaşii noştri purtând cu demnitate numele de greco-catolici, fii ai Bisericii Române Unite. Credincioşii de aici, strămoşii Dumneavoastră, şi-au mărturisit credinţa şi au avut conştiinţa apartenenţei la unica Biserică a lui Cristos; au ştiut să-şi păstreze identitatea şi, în acelaşi timp, să fie în unitate cu fraţii de pretutindeni, sub un singur păstor. Cu ajutorul Domnului, în anul care vine vom sărbători împreună 230 de ani de când Eparhia de Oradea a fost înfiinţată canonic de către Papa Pius al VI-lea, la 16 iunie 1777. Este un moment aniversar care ne obligă să evocăm opera înaintaşilor noştri, credinţa mărturisită cu sfinţenie de fiecare familie, marile realizări ale Bisericii noastre, care a pus bazele şcolilor româneşti moderne, care a păstorit atâtea suflete, a modelat caractere şi a călăuzit atâtea destine. Biserica noastră este purtătoarea spiritualităţii acestor pământuri şi şi-a ocupat un loc de cinste în istorie. Opera înaintaşilor, mărturisirea de credinţă dată şi în timpul celor mai aprige persecuţii ne obligă astăzi, mai mult ca oricând, să ne trăim identitatea şi să fim apostoli ai unităţii. Suntem o turmă mică, însă avem sus în Cer mari sfinţi ai Bisericii, care ne veghează şi care mijlocesc pentru noi la bunul Dumnezeu. Tăria noastră constă în sfinţenie, în trăirea valorilor creştine, în împărtăşirea iubirii, iar ceilalţi nu vor putea rămâne nemişcaţi. Dacă împreună cu noi este Dumnezeu, cine ne va putea sta împotrivă! Pentru a fi demni de aşteptările înaintaşilor noştri avem nevoie mai întâi de toate de sprijinul pe care Dumnezeu ni-l dă, pentru a deveni mai buni, mai drepţi, mai sfinţi.

Dragii mei,

Să învăţăm de la Pruncul Isus, născut în ieslea Betleemului, ce înseamnă a fi mici şi, în acelaşi timp, cum să devenim mai tari în faţa greutăţilor lumii, să fim oameni ai lumii acesteia, însă în comuniunea de sfinţenie a Împărăţiei Cerurilor.

Papa Ioan al XXIII-lea spunea, rugân-du-se: „O, dulce Copilaş din Betleem, ajută-ne să ne apropiem cu suflete arzătore de taina naşterii Tale. Ajută-ne să Te cunoaştem mai bine şi să trăim ca fraţii. Învaţă-ne frumuseţea, sfinţenia şi curăţia Ta. Trezeşte în inimile noastre iubirea şi recunoştinţa pentru nemărginita Ta bunătate. Uneşte-ne pe toţi în iubire şi dă-ne nouă pacea Ta cerească!”

Cu aceste gânduri vă îmbrăţişez pe fiecare în Cristos, Domnul, şi vă doresc Sărbători Fericite şi un An Nou binecuvântat de Dumnezeu!

+ Virgil BERCEA
Episcop

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia