Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos
şi să învie din morţi a treia zi

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos 2010

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare şi creştinească salutare la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Vă aduc aminte fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care staţi, prin care sunteţi mântuiţi; (…) Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi» (cf. I Cor 15,1-3).

Iubiţi credincioşi,

Continuând ultimul mesaj pastoral cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, vă propun să aprofundăm împreună prorociile Sfintelor Scripturi despre Patima, Moartea şi Învierea Domnului, pentru a pătrunde mai adânc în tainele providenţialului plan de mântuire a neamului omenesc, în care suntem fiecare dintre noi cuprinşi. Astfel vom înţelege că atât patimile şi moartea răscumpărătoare prin răstignire, cât şi glorioasa înviere a Domnului au fost prevestite cu multe secole înainte prin proroci şi nu au fost doar un joc al întâmplărilor, un concurs defavorabil de împrejurări, ci a fost voinţa lui Dumnezeu ca Dreptul, Sluga Sa (cf. Is 53,11) să fie «pedepsit pentru mântuirea noastră» (cf. Is 53,5).

De asemenea, vom înţelege că Slujitorul lui Dumnezeu, marele Preot, Domnul nostru Isus Hristos, vine pentru a se aduce Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, fiind deplin conştient de misiunea Sa răscumpărătoare şi dorind să împlinească întru totul Sfintele Scripturi.

În timpul vieţii Sale publice, fiind împreună cu ucenicii Săi, Isus vesteşte adeseori momente din cadrul patimilor, morţii şi învierii Sale (Mc 10,33-34; Mt 20,18-19; Lc 18,31-33). Meditând asupra acestor prevestiri ale Mântuitorului, înţelegem că El a mers în mod conştient şi liber pe acest drum al patimilor. Nu a fost nici trădarea lui Iuda, nici judecata cu martori mincinoşi în faţa sinedriului, nici nehotărârea şi frica lui Pilat, nici strigătele poporului care cerea răstignirea şi eliberarea lui Baraba, care au decis soarta lui Isus. Dincolo de toţi cei care au avut impresia că şi-au impus propria voinţă cu forţa sau cu viclenia, şi mult mai presus de aceştia, a fost Voinţa lui Dumnezeu şi Planul Său mântuitor pentru răscumpărarea păcatelor noastre, aşa cum au prezis în scrierile lor, cu multe secole mai înainte, prorocii (cf. Ps 21; 68; Is 53; 59; 62; Zah 11; 12, etc.). După cum pedagogia divină a descoperit treptat omenirii misterul întrupării, în mod asemănător dezvăluie treptat şi misterul răscumpărării. Mai întâi prin scrierile Vechiului Testament, prin revelaţii făcute patriarhilor, regilor sau prorocilor şi chiar prin prevestirile făcute de către Isus şi de cei din timpul Noului Legământ.

imagine

1. Vechiul Testament anticipează Patima Domnului. Marele Preot prevestit.

«El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat » (Is 53,5).

Cea dintâi prevestire a răscumpărării mântuitoare răsună încă în raiul pământesc prin vocea Tatălui ceresc:«Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul» (cf. Gen 3,15). Binecuvântările făgăduite patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob pot fi considerate prorocii despre poporul răscumpărat prin Hristos (Unsul lui Dumnezeu, Mesia). Jertfa lui Isaac, unicul fiu iubit al patriarhului Avraam, pe care acesta este gata să o aducă la porunca divină, prefigurează jertfa Unicului Fiu iubit al lui Dumnezeu. Isaac a fost salvat prin intervenţia îngerească, dar Fiul Său unic Isus Hristos va bea paharul suferinţei până la capăt, trecând pragul sacrificiului suprem al morţii (cf. Gen 22,1-13).

Patriarhul Iacob, pe patul morţii, vorbeşte fiilor săi despre Împăciuitorul care va veni şi căruia i se vor supune toate popoarele. El «va lega de viţă asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale. Va spăla în vin haina Sa şi în sânge de strugure veşmântul Său» (cf. Gen 49,10-11).

Mielul pascal fără de prihană din timpul lui Moise, ale cărui oase nu se vor zdrobi (cf. Ex 12,5.10.46) şi semnul sângelui său care va feri casele de moarte (cf. Ex 12,13.23-24), îl prefigurează pe Isus, «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (cf. Io 1,29). Aşa va fi prezentat de către Ioan Botezătorul, lui Andrei şi Ioan, ca Mielul lui Dumnezeu, Căruia nu-i vor fi zdrobite oasele pe Cruce (cf. Io 19,33.36), iar Sângele Său va dobândi viaţa veşnică (cf. Io 6,53-54).

Şarpele de aramă înălţat de Moise pe stâlp, în deşert, pentru ca poporul privindu-l, să fie vindecat de muşcătura şerpilor veninoşi (cf. Num 21,4-9), este de asemenea o prefigurare a Celui care urma să fie înălţat pe Cruce (cf. Io 3,14-15).

În cartea psalmilor ca şi între scrierile prorocilor poporului Israel, găsim scene care zugrăvesc, sub inspiraţie divină, chipul Slujitorului suferind. Acestea redau uneori cu multe detalii episoade, atitudini, trăiri sau expresii rostite în timp, mult mai târziu şi identificate de către evanghelişti cu momente ale patimilor Mântuitorului Isus Hristos.

Psalmistul David contemplă în viziune pe Acela care, încă de la naşterea Sa, şi-a pus speranţa în Dumnezeu, invocând ajutorul Său (cf. Ps 21,9-11). Apoi descrie situaţia cutremurătoare în care se află, înconjurat fiind de tauri şi lei ameninţători (cf. Ps 21, 12-13), simţind cum inima i se topeşte ca ceara, tăria i se uscă precum un vas de lut şi limba i se lipeşte de cerul gurii (cf. Ps 21,15-16). Pare că psalmistul ascultă o voce de dincolo de timp a unui sclav torturat, care redă trăirile Sale: «Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi» (Ps 21,18-20) şi glasul celui torturat continuă «Zdrobit a fost sufletul meu de ocări şi necaz (…) Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet» (cf. Ps 68,23.25). E limpede că se descrie situaţia unui sclav, a unui servitor, condamnat la moarte, dar nu orice moarte, ci cutremurătoarea moarte prin răstignire; care, după ce mai întâi fusese deja torturat şi batjocorit, a fost dezbrăcat iar hainele de pe el au fost luate şi jucate la sorţi.

Psalmul 21 redă “ad litteram” strigătul Celui chinuit, care a răsunat de la înălţimea Crucii răscumpărătoare: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (cf. Ps 21,1; Mt 26,46; Mc 15,34). Servul torturat se simte socotit cu cei care se coboară în groapă şi simte cum viaţa lui s-a apropiat de iad, aşezat fiind «în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii» (cf. Ps 87,3-4.6; Lc 23,53).

Prorocul Zaharia aude în revelaţie vocea Domnului care îi spune «aruncă olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei», Cuvânt care descrie episodul trădării Domnului şi precizează chiar preţul de 30 de arginţi care a fost simbria trădătorului (cf. Zah 11,12-13; Mt 26,15; 27,7-10).

Cele mai clare prorocii despre Patima Domnului sunt cele ale profetului Isaia, fiul lui Amos. El priveşte în revelaţie divină pe Servitorul suferind, Dreptul, Sluga Domnului (cf. Is 42,1; 53,11) şi îi contemplă faţa schimonosită, chipul respingător, ce nu se mai aseamănă cu chipul oamenilor (cf. Is 52,14; 53,2), privit ca «cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei» (cf. Is 53,3). Torturat şi chinuit, El s-a supus cu blândeţe şi fără împotrivire «ca un miel spre înjunghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa» (cf. Is 53,7), a acceptat suferinţa şi chiar şi-a oferit trupul spre pătimire «spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri şi faţa mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor» (cf. Is 50,6). El şi-a dat viaţa spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost socotit (cf. Is 53,12).

Toate aceste prorocii redau scene sau trăiri pe care evangheliştii le vor regăsi în timpul patimilor Mântuitorului nostru Isus Hristos, Servitorul suferind (cf. Io 19,37; Lc 23,34-35; Mt 27,34-35; Mc 15,23-24).

Prorocul Isaia explică limpede şi motivul acestor suferinţe înfricoşătoare: «El a luat asupra Sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat (…) El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre…» (cf. Is 53,4-5). Altfel spus, pedeapsa pe care fiecare păcătos s-ar fi cuvenit să o ispăşească pentru propriile fărădelegi şi păcate, cu toate durerile şi suferinţele ei, a fost luată asupra Sa căci «…El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (cf. Is 53,5). Aceasta este esenţa actului răscumpărător, nucleul de forţă al Misterului răscumpărării: El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră.

Iată răspunsul la întrebarea pe care chiar şi astăzi unii şi-o mai pun: De ce a permis Dumnezeu patima şi moartea înfricoşătoare a Fiului Său? Acesta a fost Planul divin de mântuire prevestit încă dintru început (cf. Gen 3,15), promis şi făgăduit patriarhilor, prorocit în cântările psalmilor şi în scrierile prorocilor. Este planul Celui Atotştiutor care îşi descoperă prin împlinirea prorociilor înţelepciunea Providenţei divine: «Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face! (…) Am vorbit, voi împlini; am hotărât, voi înfăptui!» (cf. Is 46,10-11).

2. Isus prevesteşte patimile Sale. Marele Preot jertfă.

«Iată ne suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin proroci despre Fiul Omului » (Lc 18,31).

Prorociile patimilor şi morţii răscumpărătoare a Domnului nu se limitează doar la timpul Vechiului Legământ, ci continuă prin aleşii poporului lui Dumnezeu, care au crezut în cuvintele Scripturilor şi aşteptau cu încredere şi cu teamă sfânta eliberare din sclavia păcatului. Evangheliile ne vorbesc despre prevestirile preotului Zaharia, ale dreptului Simeon, ale prorociţei Ana şi ale măritului proroc Ioan Botezătorul. Însă revelaţia deplină şi clară este cea făcută de însuşi Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru Isus Hristos.

După cum aflăm din Evanghelia de la Luca, Isus cunoştea din educaţia primită Sfintele Scripturi încă din copilărie. La doisprezece ani părinţii Săi, care îl căutau îngrijoraţi, îl regăsesc în templul din Ierusalim «în mijlocul învăţătorilor ascultându-i şi întrebându-i; şi toţi se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui» (Lc 2,46-47), iar răspunsul pe care îl oferă reflectă deja conştiinţa legăturii Sale cu Tatăl ceresc: «nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu» (cf. Lc 2,48).

Încă de la începutul misiunii Sale publice, Isus vorbeşte metaforic despre zilele care vor veni, când El, Mirele, va fi luat şi-atunci prietenii Mirelui vor posti (cf. Mc 2,20; Mt 9,15).

Prin semne simbolice Isus prevesteşte Patima şi Moartea Sa, iudeilor. Celor care cu viclenie cer să vadă un semn, le oferă mai întâi semnul lui Iona: «precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi» (cf. Mt 12,40; Lc 11,30; Iona 2,1), apoi le vorbeşte despre dărâmarea şi reconstruirea templului (cf. Io 2,18-21) şi despre momentul când vor înălţa pe Fiul Omului (cf. Io 8,28). Lor le adresează pilda lucrătorilor viei, care ucid pe unicul fiu al stăpânului viei, ca o paradigmă a vieţii şi misiunii Sale (cf. Mt 21,33-41; Mc 12,7-8; Lc 20,9-16), iar lui Nicodim, un fruntaş al iudeilor, îi aminteşte semnul şarpelui înălţat de Moise în deşert pe stâlp, ca o prefigurare a înălţării Sale pe lemnul Crucii (cf. Io 3,14). Gestul simbolic al ungerii cu mir din casa lui Simon, în Betania, Isus îl interpretează ca o prefigurare a ungerii dinaintea înmormântării Sale (cf. Mt 26,12; Mc 14,8; Io 12,7).

Isus prevesteşte mai apoi patima Sa şi ucenicilor, vorbindu-le doar despre suferinţele, Moartea şi Învierea Sa (cf. Mc 8,31; Lc 9,22). Mai târziu, le expune în detaliu cele ce aveau să I se întâmple: «Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; îl vor osândi la moarte îl vor da în mâna păgânilor. Îl vor batjocori, îl vor scuipa, îl vor biciui, îl vor omorî, dar după trei zile va învia» (cf. Mt 20,18-19; Mc 10,35; Lc 18,32-33). Le vorbeşte simbolic despre paharul pe care va trebui să-l bea şi botezul cu care va trebui să fie botezat (cf. Mc 10,38; Lc 12,50), apoi urcând spre Ierusalim împreună cu ei, le explică misiunea Sa de a împlini voinţa Tatălui, aşa cum fusese prorocită cu multe veacuri mai înainte: «se vor împlini toate cele scrise prin proroci despre Fiul Omului» (cf. Lc 18,31). În continuare, arătându-le importanţa slujirii cu smerenie le mărturiseşte că merge spre patimi deplin conştient de scopul misiunii Sale: «Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi» (cf. Mt 20,28; Mc 10,45). Le oferă apoi metafora simbolică a bobului de grâu care trebuie să moară pentru a aduce multă roadă, prefigurare a morţii şi învierii Sale (cf. Io 12,24).

Când ceasul preamăririi Fiului Omului a sosit (cf. Io 12,23), chiar dacă sufletul Său este tulburat, El nu va cere Tatălui să fie izbăvit de ceasul pătimirii, pentru că are conştiinţa deplină a propriei misiuni: «pentru aceasta am venit în ceasul acesta» (cf. Io 12,27). El prevesteşte din nou moartea Sa prin răstignire, dar şi efectul ei mântuitor asupra întregului neam omenesc «când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine» (cf. Io 12,32).

La Cina cea de taină Isus prevesteşte ceea ce va urma. Ştie că va fi trădat, ştie şi pe cel care avea să-L vândă (cf. Mt 23,25; Io 13,11.26), dar nu-i pronunţă numele, ba chiar mai mult îi spală şi lui picioarele, îl primeşte la masa comună. Isus pomeneşte doar de fiul pierzării, cel care îl va vinde şi va pieri pentru ca să se împlinească Scriptura (cf. Io 17,12; Ps 108,1-5.15). De asemenea, ştiind că va fi abandonat de către apostoli în seara aceea (cf. Zah 13,7; Mt 26,31) şi tăgăduit chiar de către Petru, cel care se arătase atât de zelos şi sigur pe sine, Isus îi dezvăluie cu exactitate momentul întreitei lepădări, atenţionându-l: «tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine» (cf. Mc 14,30; Lc 22,21-23.34; Io 13,38). În drum spre Muntele Măslinilor, El repetă prevestirea patimilor Sale anunţată de Scripturi: «trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta “Şi cu cei fără de lege s-a socotit”, căci cele despre Mine au ajuns la sfârşit» (cf. Lc 22,37). Isus recunoaşte chiar şi semnul trădării, pe care vânzătorul îl oferise pentru identificare, sărutul lui Iuda (cf. Lc 22,48), dar i se supune cu smerenie. Lui Petru care lovise cu sabia pe sluga arhiereului, îi aminteşte că ar putea dispune oricând de ajutorul legiunilor îngereşti, arătându-i necesitatea împlinirii Scripturilor (cf. Mt 26,53-54). Celor care au ieşit să-l prindă ca pe un tâlhar, cu săbii şi ciomege, Isus le arată că ştie motivaţia profundă a tuturor acestor fapte: «toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile prorocilor» (cf. Mt 26,56; Mc 14,49).

Astfel începe drumul patimilor, menite să împlinească la fiecare pas cuvintele prorociilor Sfintelor Scripturi. Isus se supune «ca un miel blând» biciuirii şi încoronării cu spini, rămânând «fără glas» înaintea învinuirilor nedrepte ce i se aduc (cf. Io 19,1-9; Is 53,7). Patima Domnului continuă cu calea Crucii, răstignirea între răufăcători, împărţirea hainelor (cf. Ps 21,20; Lc 23,34), batjocura căpeteniilor şi ostaşilor (cf. Ps 21,19; 34,14-15; Lc 23,35-38; Io 19,23-24). Urmează apoi ultimele cuvinte rostite de la înălţimea Crucii: «Părinte în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu» (cf. Ps 30,5; Lc 23,46), strigătul de la ceasul al nouălea: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?» (cf. Mt 27,46; Mc 15,34; Ps 21,1). După ce-şi atinge buzele de buretele îmbibat în oţet (cf. Io 19,28; Ps 68,25), Isus pronunţă cuvântul ce încheie misiunea Sa pământească «s-a împlinit» şi apoi moare (cf. Io 19,30). Deci, până în ultima clipă a vieţii, Mântuitorul a fost conştient că şirul zilelor vieţii Sale pământeşti a avut un singur scop, acela de a împlini Planul divin al Tatălui, aşa cum fusese prevestit de-a lungul istoriei prin Sfintele Scripturi. Nu este un strigăt de deznădejde, chiar dacă e rostit cu ultima suflare de viaţă de la înălţimea Crucii, ci un strigăt al victoriei finale a Celui care, detaşat de voinţa proprie, a acceptat liber să ia chip de rob şi «s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moartea pe Cruce» (cf. Fil 2,6-7). De aceea, acum, El poate rosti biruitor: «s-a împlinit». În pofida tuturor ispitirilor celui rău, a tentaţiilor şi suferinţelor umane, misiunea răscumpărătoare a fost împlinită, Dumnezeu a învins!

Isus Hristos, Marele Preot, prin viaţa lui a împlinit întru toate voinţa planului divin de mântuire. Prorociile Vechiului Testament se împlinesc iar prevestirile pe care Isus-Însuşi le face se realizează chiar în cele mai mici detalii, de pildă, cine ar fi putut să cunoască cu precizie cântarea cocoşului după momentul lepădărilor lui Petru?

Cu siguranţă nimeni nu cunoştea atât de bine Planul providenţei divine decât Fiul, Preotul veşnic, cel trimis pentru a împlini voinţa Tatălui (cf. Io 6,38). Deci patima şi moartea pe Cruce constituie pentru Isus o alegere liberă, o Jertfă conştientă, desăvârşită, din iubire şi ascultare faţă de voinţa Tatălui. În deplină libertate, El şi-a urmat cu fidelitate misiunea pentru care a fost rânduit şi a împlinit în fiecare clipă a vieţii Sale voinţa Tatălui. Se dezvăluie astfel, chipul lui Isus, Marele Preot şi Jertfă deopotrivă, aşa cum rostim în rugăciunea Sfintei Liturghii «căci Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce te împărţeşti Hristoase Dumnezeul nostru…» (anafora Sf. Ioan Gură de Aur).

Vom fi poate tentaţi să afirmăm cât de greu i-a fost lui Isus, ca om, să se conformeze planului providenţei divine, prevestit cu secole mai înainte prin prorociile Vechiului Legământ. Dar, dacă ne gândim bine, acelaşi aspect este valabil şi pentru viaţa noastră, a tuturor celor care prin Taina Sf. Botez «ne-am îmbrăcat în Hristos» (cf. Gal 3,27). Căci, pentru a putea dobândi mântuirea sufletelor noastre este nevoie să ne preocupăm în fiecare clipă a vieţii să alegem şi să înţelegem voinţa lui Dumnezeu, aşa cum este deja înscrisă în Planul divin, menit să ne conducă pe drumul sigur al bucuriei în fericirea veşnică. Aceasta trebuie să fie scopul pelerinajului nostru pământesc: o întoarcere, o convertire spre fericirea raiului redeschis prin Patima, Moartea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, Marele Preot.

3. Împlinirea prorociilor prin Învierea Domnului. Marele Preot răscumpărător.

«Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie din morţi a treia zi» (Lc 24,45-46).

În scrierile Vechiului Testament, atât în Psalmi cât şi în scrierile profetice, observăm această contradicţie aparentă între umilirea, suferinţa, slăbiciunile, chinurile şi moartea Slujitorului celui drept, pe de o parte şi măreţia, gloria, puterea, tăria şi strălucirea aceluiaşi Slujitor al Domnului, pe de altă parte. De fapt, nu se poate vorbi de pătimire şi moarte, fără a privi mai departe spre scopul răscumpărător şi spre bucuria învierii. Pedagogia divină, cu înţeleaptă şi paternă grijă, pregătea sufletele pentru revelarea marelui mister al răscumpărării noastre din păcat.

Să recitim câteva dintre prorociile ce prevestesc zorile învierii. Psalmistul David redă bucuria celui ce a nădăjduit spre Domnul, L-a ales ca parte a moştenirii sale, şi L-a văzut mereu înaintea sa. De aceea, trupul său se va sălăşlui întru speranţă iar sufletul său nu va fi lăsat în iad, căci cel cuvios nu va vedea stricăciunea (cf. Ps 15,1.5.8.9-10). Astfel, el poate cânta cu bucurie: «Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura» (cf. Ps 15,11).

Prorocul Isaia priveşte în viziune lumina strălucitoare, care răsare poporului ce stătea în întuneric şi în umbra morţii (cf. Is 9,1; Mt 4,16) şi exclamă cu bucurie: «Trezeşte-te, trezeşte-te, îmbracă-te cu puterea ta Sioane, înveşmântează-te în haine de sărbătoare Ierusalime, cetate sfântă!» (cf. Is 52,12). Atunci Cetatea Sfântă va fi îmbrăcată în strălucire: «Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi mărirea Domnului peste tine a răsărit!» (cf. Is 60,1). Domnul merge înaintea poporului Său, iar Sluga Sa se va înălţa pe culmile slavei (cf. Is 52,12-13). El vesteşte până la marginile pământului: «Mântuitorul tău vine! El vine cu plata, şi răsplătirile merg înaintea Lui!» (cf. Is 62,11), iar cei din poporul sfânt se vor numi de acum «răscumpăraţi ai Domnului» (cf. Is 62,12).

Sunt imagini de bucurie, în care se alătură strălucirea Ierusalimului, lumina Domnului, venirea Mântuitorului şi bucuria poporului răscumpărat. Pare că este o altă lume care se deschide, o lume a fericirii viitoare.

În prevestirile făcute ucenicilor Săi, Isus, după ce enumeră momentele patimilor, adaugă de fiecare dată«dar a treia zi va învia» (cf. Mc 9,31).

După scena “Schimbării la faţă”, Isus atrage atenţia ucenicilor Săi să nu spună nimănui ceea ce au văzut «până când Fiul Omului va învia din morţi» (cf. Mt 17,9). Mai târziu explică ucenicilor scopul prevestirilor patimilor Sale, pentru ca atunci când cuvintele Sale aveau să devină realitate, ei să creadă: «v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla» (cf. Io 14,29).

La Cina cea de taină după ce mai întâi prevesteşte apostolilor că-L vor abandona, precizează: «după învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea» (cf. Mt 26,32). Deci, aşa cum a mers deplin conştient spre Patima Sa, la fel a cunoscut mai înainte şi a prevestit şi Învierea Sa. Aceasta o confirmă şi îngerii aflaţi la mormântul gol, care vestesc femeilor mironosiţe Învierea Domnului şi apoi le reamintesc profeţia pe care Isus o făcuse: «Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi, să fie răstignit iar a treia zi să învie» (cf. Lc 24,7).

După Învierea Sa, Isus însoţeşte drumul celor doi ucenici spre Emaus, ascultându-i şi dojenindu-i pentru necredinţa lor: «O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima să credeţi toate câte au spus prorocii!» (cf. Lc 24,25). În continuare El le arată că trebuia să se întâmple acestea pentru că aşa fusese scris, începând apoi să le explice «de la Moise şi de la toţi prorocii, din toate Scripturile cele despre El» (cf. Lc 24,27).

Arătându-se înviat apostolilor, le aminteşte cuvintele spuse fiind încă împreună cu ei «trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi» (cf. Lc 24,44). Cu alte cuvinte, le arată că exista un plan al Providenţei divine revelat în parte prorocilor, pe care El îl prevestise în timpul vieţii Sale publice. Apostolii însă nu au înţeles cuvintele Sale, şi chiar s-au temut atunci să-l întrebe mai mult (Lc 9,45). Înainte de Înălţarea Sa la ceruri, Mântuitorul înviat le conferă un har special pentru a înţelege Cuvântul divin, «le deschide mintea pentru a pricepe Scripturile» (cf. Lc 24,45) şi repetă apoi pecetluind afirmaţia făcută «aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie din morţi a treia zi» (cf. Lc 24,46).

După înălţarea la ceruri, rememorând cuvintele lui Isus şi recitind cuvintele Scripturilor la lumina Învierii Sale, ucenicii au înţeles că El cunoştea atât planul divin, cât şi rolul Patimii Sale răscumpărătoare şi al Învierii Sale triumfătoare.

Ca urmare, apostolii îşi vor începe misiunea lor de vestitori ai Cuvântului arătând că Misterul morţii şi Învierii Mântuitorului Isus Hristos este, de fapt, o împlinire a prorociilor Vechiului Testament.

Astfel, Petru, corifeul apostolilor, plin de harul Spiritului Sfânt, va explica poporului că Patima, Moartea şi Învierea lui Isus fac parte din Planul divin prevestit de proroci: «pe Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi. (…)Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor prorocilor…» (cf. Fapte 3, 15-18). Iar Pavel, apostolul neamurilor va predica în sinagoga din Antiohia despre momentele patimii şi morţii lui Isus ca «împlinire a toate cele scrise despre El» (cf. Fapte 13,29), amintind apoi despre făgăduinţa făcută părinţilor şi împlinită prin Învierea lui Isus (cf. Fapte 13,33; Ps 2,7).

Această bună-vestire a prorocilor, împlinită de Marele Preot răscumpărător, Isus Hristos, este continuată şi astăzi de către cei care au primit, prin harul Sfintei Preoţii misiunea de vestitori ai Cuvântului, administratori ai Sfintelor Taine şi conducători ai Poporului lui Dumnezeu spre mântuire. În acest an dedicat de către Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea Sfintei Preoţii, gândul şi rugăciunea noastră sunt îndreptate mai cu seamă spre misterul Preoţiei Domnului nostru Isus Hristos. El este cu adevărat Marele Preot, «Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec» (cf. Evr 5,10), care a împăcat omul cu Dumnezeu prin jertfa trupului Său, nu prin sacrificii de animale sau de alimente (cf. Evr 9,12-15). Preoţia lui Isus rămâne un mare mister al iubirii şi jertfei depline exprimată în patima şi crucea Sa, care luminează şi calea celor chemaţi la ministerul preoţesc, dar şi vocaţia preoţiei comune a fiecărui creştin botezat.

Iubiţi credincioşi,

Întăriţi în credinţa în Sfintele Scripturi ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu adresat nouă, oamenilor, vom putea continua cu mai multă încredere pelerinajul nostru pământesc, încercând să privim spre bucuria şi fericirea Învierii la care cu toţii suntem chemaţi, căci: «Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimis are viaţa veşnică» (cf. Io 5,24). În această viaţă, însă, va trebui mai întâi să gustăm şi noi din paharul suferinţei şi al ispitirilor aici pe pământ, căci Isus Hristos, Marele Preot răscumpărător, ni se adresează şi astăzi: “Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza.” (Mc 10,39).

Ce înseamnă, deci, pentru noi Învierea lui Hristos, Marele Preot răscumpărător, astăzi? Înseamnă învierea credinţei noastre! Înseamnă a ne reaminti şi noi cuvintele Scripturilor şi a le reciti, trăindu-le nu doar ca literă moartă ci ca Spirit ce dă viaţă. Dumnezeu este prezent în cuvântul Său citit, proclamat, primit cu credinţă şi trăit, căci credinţa noastră este şi garanţia vieţii veşnice, după cuvântul Mântuitorului: «Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac» (cf. Io 11,25-26).

Acesta este şi sensul profund al celebrului motto: «Credinţa noastră este viaţa noastră!», rostit de către Eminentul Cardinal de binecuvântată memorie, Iuliu Hossu, întâiul purpurat al neamului românesc, mărturisitor al credinţei în închisorile comuniste, de la a cărui naştere aniversăm 125 de ani.

Amintindu-ne de înaintaşii noştri şi primind cu luare aminte exemplul credinţei lor (cf Ev 13,7), să celebrăm cu bucurie sfântă, Luminata Sărbătoare a Învierii Domnului, să-I cerem harul ca, citind şi meditând sfintele Scripturi, participând la sfintele Sacramente şi cunoscând Magisteriul Bisericii, să-L putem cunoaşte mai profund pe El şi puterea Învierii Sale. Astfel, ca făcându-ne asemenea cu El întru moartea Lui, să ajungem şi noi să ne bucurăm, la Învierea cea din morţi, de Viaţa bucuriei veşnice de-a dreapta Tronului glorios al Tatălui, dimpreună cu Fiul, Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, în puterea, harul şi iubirea Spiritului Sfânt, Bunul şi de Viaţă dătătorul. Amin.

Sărbători luminate de bucuria Celui ce porţile morţii a sfărâmat, şi la Viaţă ne-a chemat, după cum de veacuri prorocii au pre-anunţat, tuturor iubiţilor credincioşi:

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoare Împărătească a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2010, la 309 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al VI-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XIV-lea an al episcopatului nostru, al VIII-lea în tronul acestei eparhii şi al 157-lea de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.

RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Dumnezeule şi Doamne al Puterilor, şi a toată făptura ziditorule, care pentru îndurarea milei tale celei neasemănate pe unul-născut Fiul tău, pe Domnul nostru Isus Hristos, l-ai trimis spre mântuirea neamului nostru, şi prin cinstită Crucea lui hrisovul păcatelor noastre l-ai rupt, şi ai biruit prin ea stăpâniile şi puterile întunericului: însuţi, Stăpâne iubitor de oameni, primeşte şi rugăciunile acestea de mulţumită şi de cerere, ale noastre ale păcătoşilor, şi ne mântuieşte pe noi de toată căderea în păcat cea de tot pierzătoare şi întunecată, şi de toţi cei ce caută să ne facă nouă rău, văzuţi şi nevăzuţi duşmani. Pătrunde cu frica ta trupurile noastre şi nu pleca inimile noastre spre cuvinte sau cugete rele; ci cu iubirea ta răneşte sufletele noastre: ca spre tine totdeauna căutând, şi cu lumina cea de la tine povăţuiţi fiind, la tine, lumina cea neapropiată şi veşnică, privind, neîncetată mărturisire şi mulţumită ţie să înălţăm: Tatălui celui fără de început, împreună şi unuia-născut Fiului Tău şi preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.