Pastorala de Paști a PS Florentin

FIȚI MILOSTIVI PRECUM TATĂL

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților credincioși greco-catolici împreună rugători, precum și tuturor credincioșilor creștini, arhierească binecuvântare și creștineasca salutare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care după mare mila Sa, ne-a renăscut la o speranță vie, prin Învierea lui Isus Hristos din morți.» (cf. 1Pt 1,3)

Iubiți credincioși,

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos este sărbătoarea milostivirii Tatălui față de noi oamenii. Prin biruința Fiului Său asupra morții, Dumnezeu ne-a renăscut la o nouă viață, oferindu-ne o moștenire nepieritoare: bucuria vieții veșnice.

Celebrăm Mărita Sărbătoare în contextul Anului Jubiliar în care Sf. Părinte Papa Francisc ne invită să contemplăm misterul milostivirii divine, care este izvor de bucurie, de seninătate și de pace și, mai cu seamă, pentru că este o condiție a mântuirii noastre (cf. M.V. 2).

Pentru a pătrunde în acest mister, vă invit să ascultăm cuvântul Celui care a cunoscut profunzimea iubirii milostive a Tatălui și este Unicul Chip al milostivirii Sale, Unicul Său Fiu, Dumnezeu și Om adevărat: Isus Hristos.

Prin cuvântul Său, prin gesturile Sale, El ne revelează chipul nevăzut al inimii milostive a Tatălui Ceresc. Cine ar putea să ne vorbească despre acest mister, dacă nu chiar Fiul Unic al Tatălui, căci «nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl și nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere» (cf. Mt 11,27).

Îndemnul acestui An Sfânt al Milostivirii, «Fiți milostivi precum Tatăl vostru milostiv este» (cf. Lc 6,36), ne cere, mai întâi, să cunoaștem milostivirea Tatălui, să o primim, să o trăim și, apoi, să o oferim fraților, devenind instrumente ale milostivirii Sale în familie, în Biserică și în societate.

Vă invit să pornim de la «parabolele milostivirii» din Evanghelia de la Luca și să ne oprim asupra pildei numită «a fiului risipitor» sau, mai corect, «a tatălui milostiv».

În final, știind că Dumnezeu Tatăl Milostiv este neschimbător, să ne întrebăm cum am putea să ne schimbăm atitudinea față de El pentru a deveni adevărate instrumente ale milostivirii pentru frații noștri de astăzi?

imagine

1. Fiul cel tânăr și tatăl milostiv
«Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere» (cf. Lc 15,12)

Pildele milostivirii se adresează fariseilor și cărturarilor disprețuitori, nemulțumiți și invidioși pentru că Isus îi primea pe păcătoși și lua masa cu ei. Prin aceste povestioare ce repetă refrenul «Bucurați-vă cu Mine, căci am găsit…!», Isus dorește să-i facă părtași bucuriei ce provine din puterea iubirii milostive a lui Dumnezeu, care învinge răul, consolează cu iertarea și oferă lumina speranței.

Prin pilda tatălui milostiv, Isus ne invită la împărtășirea bucuriei ce izvorăște din inima milostivă a Tatălui spre toți fiii risipitori, mari sau mici, tineri sau vârstnici, care se întorc la Casa părintească.

În prima parte a pildei, după o scurtă prezentare a personajelor, suntem introduși direct în relația dintre fiul cel mic și tatăl său. «Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere» (cf. Lc 15,12a), răsună vocea poruncitoare a fiului cel tânăr, care hotărâse să se elibereze de povara tatălui și dorește împărțirea averii, pentru a-și putea orândui viața după cum îi place. De obicei, împărțirea averii se făcea la ceasul morții tatălui, care prin testament rânduia moștenirea. Tânărul vrea ca totul să se împartă imediat și să plece cât mai degrabă.

Care este răspunsul tatălui în fața acestei atitudini lipsite de respect și de înțelepciune? Părintele smerit se supune pretenției fiului fără a-i reproșa ceva și fără a i se împotrivi: «și tatăl le-a împărțit averea» (cf. Lc 15,12b). Deși pare prea îngăduitor, tatăl a respectat dorința fiului știind că adevărata iubire milostivă nu se poate impune cu forța.

În scurtă vreme, fiul cel tânăr pleacă într-o țară îndepărtată, semn al dorinței de independență față de tatăl, nu doar materială, dar și fizică. Acum, fiul se consideră în siguranță, are averea și viața în propriile mâini. Este stăpân, poate face ce-i place, cu cine-i place și unde îi place. Acolo, în acea țară străină, departe de tatăl, se dezvăluie însă greșeala alegerii fiului tânăr. El confundă libertatea cu libertinajul, viața cu averea, și, astfel, banul, din bun slujitor, se transformă în amarnic stăpânitor, iar tânărul devine sclav.

Treptat, căzând pradă patimilor, își risipește averea, ajunge sărac, înfometat și lipsit. Pentru a simboliza abisul decadenței, pilda îl înfățișează ca paznic al porcilor, animalul impur ce era simbolul desfrâului în mentalitatea iudaică. Mai mult chiar, el râvnește hrana porcilor, dar nimeni nu i-o dă. Stăpânul său era mult mai preocupat de îngrășarea porcilor decât de hrana slugilor.

Dacă în viața de mai înainte, în casa tatălui, prins în vârtejul vieții, nu avusese timp să reflecteze, acum, flămând, slăbit, murdar și zdrențuit, în noroiul porcilor, are timp suficient să mediteze și să compare slujirea în casa tatălui cu sclavia la cocina porcilor. Căci, foamea lui, ca persoană umană, era, mai întâi, o foame de iubire milostivă, pe care averea nu i-o putea oferi. Astfel, începe să înțeleagă că adevărata lui avere și sursa vieții lui, nu erau nici banii, nici satisfacerea plăcerilor trupești, ci era cu totul altceva. Mai presus de bunurile materiale, era aceea dăruire de sine a tatălui, ce dorea să ofere fiilor izvorul iubirii sale milostive. Atunci, chipul tatălui milostiv, care oferea din abundență hrană chiar și slugilor din casă, revine în memoria sa și fiul își amintește de bunăstarea trăită în casa părintelui său.

Paradoxul vieții noastre este că adeseori noi vrem să furăm ceea ce Dumnezeu dorește să ne ofere (S. Fausti). A fura o pâine, chiar dacă ești înfometat, este un păcat. A găsi o pâine, însă, este altceva. Dar, atunci când este o mână care îți oferă o pâine, cu un zâmbet iubitor, este cu totul altceva.

Când trăia în casa părintească, fiul cel tânăr era nemulțumit deoarece i se părea că toate erau mereu în legătură cu tatăl său. Acum, însă, începe să simtă nostalgia celui care i le dăruia. Dacă mai înainte privirea fiului era fixată asupra averii materiale, acum, el simte lipsa cuiva care i-ar putea oferi ceva. Apare, astfel, o mișcare interioară de «întoarcere în sine», de rememorare a binelui trecut și neapreciat, acea convertire de la atenția îndreptată asupra bunurilor materiale, la atenția asupra celui care oferea acele bunuri, tatăl său.

Atunci, «venindu-și în sine și-a zis: câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame» (cf. Lc 15,17). Plecarea din casa tatălui s-a dovedit a fi nu doar o îndepărtare de părintele său, dar și o îndepărtare de sine, de identitatea sa de fiu al tatălui, de statutul său de fiu împreună-moștenitor cu tatăl, de bunăstarea din familia în care tatăl oferea totul. Acum, regăsind firul iubirii paterne și adevărul identității de fiu, sufletul său cuprins de curajul speranței, cu încredere în milostivirea tatălui, ia hotărârea eroică de a se întoarce la casa părintească: «sculându-mă (înviind), voi merge la tatăl meu» (cf. Lc 15,18).

Fiul cel tânăr a priceput că se poate realiza păstrându-și identitatea sa de fiu, numai în legătură cu tatăl. De aceea, înviind din moartea păcatului și a izolării, el are curajul unui nou început, un drum de întoarcere la libertatea și bucuria comuniunii din casa tatălui. Este drumul de întoarcere la adevărata viață. De fapt, aici pe pământ, «în viața noastră mergem mereu dintr-un început într-altul până la începutul fără de sfârșit» (Sf. Grigore de Nisa).

Un nou drum cere, mai întâi, recunoașterea greșelilor făcute. «Tată, am greșit la cer și înaintea ta», își spune tânărul recunoscând păcatul său, în dubla dimensiune a primei porunci divine: «Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți» (cf. Lc 10, 27). Fiul a înțeles că, prin separarea lui de tatăl, a păcătuit, rănind iubirea milostivă a Tatălui Ceresc, dar și iubirea părintească a tatălui său trupesc. Înțelege că a pierdut demnitatea de om și de fiu al tatălui, dar decât să rămână slugă flămândă la porci, mai bine sătul la casa tatălui.

Zis și făcut, tânărul trece de la vis la realitate, de la gând la acțiune, și pornește agale, slăbit, înfometat, murdar, zdrențăros, pe drumul de întoarcere spre casa tatălui.

În acest răstimp, bătrânul părinte, întristat de plecarea fiului, păstra cu sfințenie, în sufletul său, legătura iubirii, alinându-și speranța privind, din timp în timp, drumul ce ducea spre casă. Într-o bună zi, apăru o siluetă în zare, ce pășea ostenită pe cărare. «Oare el să fie?», se întreabă tatăl, și inima îi bate mai tare. În câteva clipe, îl recunoaște pe fiul său și mila îi dă aripi să-i alerge în întâmpinare. El uită de demnitatea de stăpân și părinte, căci milostivirea este mai puternică decât ofensa și iertarea mai puternică decât jignirea. Tatăl îi cade pe umăr și îl îmbrățișează ca și cum l-ar fi așteptat la întoarcerea dintr-o călătorie.

Mai înainte ca fiul să-și poartă mărturisi păcatul, tatăl îi oferă îmbrățișarea iertării și sărutul păcii. Este iubirea tatălui ce-și revarsă milostivirea de mamă asupra fiului născut din trupul său. Nici jignirile, nici risipirea averii, nici zdrențele, nici murdăria și nici chiar mirosul animalului impur (porcul), nu pot opri îmbrățișarea iubitoare a tatălui. Părintele vrea să ia asupra sa și să învăluie în iubirea sa tot răul, din iubire față de fiul său. Tânărul, ridicând capul și privind în ochii înlăcrimați ai tatălui, își recunoaște cu părere de rău păcatul în fața tatălui și căderea sa din demnitatea de fiu. Ar fi urmat sentința pe care și-o dăduse: «fă-mă ca pe unul din argații tăi», dar aici tatăl îl oprește. Pedeapsa o va hotărî el, căci, în milostivirea sa, tatăl rânduise pentru el cu totul altceva. Ca «ispășire», va fi repus, pe deplin, în drepturile de fiu. Ca stăpân, el are în casă destule slugi, argați și zilieri plătiți. Ca părinte, însă, are numai doi fii, iar acesta este unul dintre ei. Chiar dacă fiul îl privește ca pe un stăpân, tatăl nu a încetat să îl considere fiul său iubit.

Apoi, poruncile tatălui se succed cu repeziciune pentru ca fiul său să poată fi repus în demnitatea cuvenită. Astfel, el reprimește haina dintâi, imaculată (simbolul Botezului), inelul alianței refăcute și al demnității de fiu (semnul Mir-ungerii), încălțămintea care să-l ferească de noroi și să-l conducă pe căile dreptății (semnul Iertării sacramentale). Totul este sărbătorit în comuniunea de mulțumire (semnul Euharistiei), pentru cel care a înviat din moartea păcatului la viața de fiu, a celui care părea pierdut, dar a aflat, din nou, drumul spre casa tatălui, «căci mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat» (cf. Lc. 15, 24).

2. Fiul cel mare și tatăl milostiv
«De atâția ani îți slujesc și mie nu mi-ai dat…» (cf. Lc 15,29)

Ospățul bucuriei este în plină desfășurare când apare în scenă al treilea personaj, fiul cel mare. El este «omul muncii», care se întoarce de la câmp ostenit. Uimit de sărbătoarea de acasă, el întreabă o slugă și aceasta îi explică motivul sărbătorii. Este bucuria tatălui pentru întoarcerea fratelui său. Pentru fiul cel mare, însă, aceasta nu este un motiv de bucurie ci, dimpotrivă, de mânie și invidie. De aceea, el refuză să intre în comuniunea de bucurie a tatălui și a fratelui său. Atunci, bunul părinte își va îndrepta atenția spre fiul cel mare, lăsând la o parte din nou demnitatea de părinte și stăpân. El, ieșind în întâmpinarea fiului cel mare, îl roagă să intre la masa sărbătorii. Bucuria tatălui nu poate fi deplină dacă nu are alături de el pe toții fiii lui, în casă, uniți în bucuria ospățului iubirii. Fiul cel mare răspunde invitației tatălui cu duritate, dezvăluindu-și adevărata identitate. El se considera un om perfect, ireproșabil, ce respectase întotdeauna și întru totul poruncile tatălui. Este adevărat, dar toate acestea nu le făcuse din acea iubire gratuită de fiu, ci din dorința de a câștiga mai mult. Nu este decât o slugă credincioasă, ce aștepta răsplata cuvenită. Orgoliului său i se alătură invidia și gelozia față de cel întors acasă, pe care nu îl mai consideră frate, ci un concurent la avere, un alt fiu al tatălui. În felul acesta, el se pune în locul tatălui său și devine chiar judecătorul tatălui său: «Mie nu mi-ai dat, iar pentru cel care ți-a risipit viața cu desfrânatele ai făcut ospăț» (cf. Lc 15, 30). De fapt, și problema fiului cel mare este aceeași, stăpânirea averii. Tot ceea ce spune el este drept și adevărat, dar cuvintelor sale le lipsește dimensiunea esențială a iubirii milostive. El nu face diferența dintre stăpân și tată, dintre slugă și fiu, dintre păcătos și frate. El vede în tatăl său un stăpân prea îngăduitor și în fratele său un mare păcătos.

Bunul părinte îi răspunde cu calm și răbdare. El încearcă să-l înțeleagă, fără a lua în seamă reproșurile și acuzele pe care i le aduce. «Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt», îi spune blândul tată, confirmând că el este sprijinul și ajutorul său și asigurându-l că, acum, toată averea lor este a lui, căci moștenirea fusese împărțită, iar el rămăsese unicul moștenitor. Așadar, nu trebuie să se teamă de fratele său. Mai mult, tatăl îi dezvăluie fiului său două trăsături ale iubirii sale milostive: gratuitatea și infinitatea. În primul rând, El revarsă iubirea sa milostivă, nu atât ca răsplată pentru merite sau fapte bune (așa cum facem noi oamenii), ci ca un mijloc de sfințire gratuit și dezinteresat, din pură iubire. În al doilea rând, iubirea milostivă a tatălui este infinită și cuprinde pe toți fiii săi, căci iubirea se înmulțește oferind-o. Deci, fiecare dintre ei are locul deja pregătit la masa de sărbătoare a bucuriei. Depinde doar de fii dacă vor accepta, sau nu, să intre în comuniunea pregătită lor. Tatăl a dat viață fiilor din iubire, dorește să îi vadă fericiți, dar nu îi poate obliga să accepte iubirea sa.

Apoi, tatăl îl readuce în prezent pe fiul mai mare dezvăluindu-i motivul profund al bucuriei sărbătorii, căci întoarcerea fratelui său înviat din păcat valorează mai mult decât orice avere materială. Astfel, tatăl pune mai presus de dreptate milostivirea, mai presus de lege iubirea. Numindu-l pe fiul său regăsit «fratele tău», tatăl îi arată că această persoană are o relație directă de rudenie cu el care trece prin tatăl. Ei sunt frați pentru că au același tată. Iar dacă nu se recunosc ca frați, nu pot avea același tată. În acest sens, iubirea dintre frați decurge din iubirea milostivă a tatălui, iar iubirea milostivă a tatălui va fi criteriul pentru a înțelege cine sunt adevărații săi fii (cf. M.V. 9).

Oare a primit fiul cel mare ruga și invitația tatălui? Oare s-a lăsat cucerit de harul iubirii milostive a tatălui și și-a deschis sufletul față de fratele său intrând în bucuria comuniunii? Firul pildei se oprește aici, lăsându-ne parcă nouă această întrebare: Eu, dacă aș fi în locul fiului cel mare, cum aș proceda? Oare aș avea tăria să iert orice pentru înviere? Așa cum ne invită unul dintre troparele sărbătorii: «să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm, să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi, și să iertăm toate pentru înviere».

3. Noi, fiii de astăzi și Tatăl milostiv
«Milostivirea este criteriul pentru a înțelege cine sunt adevărații fii ai Tatălui» (cf. M.V. 9)

Meditând pilda tatălui milostiv, avem impresia că lipsește încheierea și rămânem cu multe întrebări. De fapt, Isus încheie parabola aici, pentru ca să intrăm acum în scenă NOI, cei care citim astăzi acest cuvânt. Noi trebuie să scriem actul al treilea al evangheliei milostivirii Tatălui, prin viața noastră.

Adeseori, ne punem întrebarea: oare cu cine ne asemănăm mai mult? Cu fiul cel mic, care a văzut în tatăl un stăpân de care a dorit să se elibereze, ajungând slugă la porci; sau cu fiul cel mare, sluga corectă și ireproșabilă, dar care privește cu invidie și dispreț pe fratele său, pentru că nu cunoaște iubirea milostivă a tatălui?

Anul Sfânt al Milostivirii, ne invită să avem curajul să ne punem și o altă întrebare: Oare cât de mult ne asemănăm noi cu tatăl milostiv?

Îndemnul lui Isus: «Fiți milostivi precum Tatăl vostru milostiv este» (cf. Lc 6,36), constituie un adevărat program de viață, care ne angajează, dar care ne oferă și multă bucurie și pace, scrie Sfântul Părinte Papa Francisc, invitându-ne să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, să contemplăm milostivirea Sa și să-l asumăm ca stil propriu de viață (cf. M.V. 13).

Pentru a fi precum tatăl milostiv al pildei din Evanghelia de la Luca, ar trebui, mai întâi, să înțelegem că acest chip, pe care Isus a dorit să-l prezinte, este chiar chipul Tatălui Său și al Tatălui nostru ceresc. Apoi, va trebui să încercăm să-L cunoaștem mai bine pe Tatăl nostru și, ca urmare, să încercăm să trăim ca adevărați fii ai Săi.

Ce am înțeles, de fapt, din această pildă?

Din relația fiului cel tânăr cu tatăl milostiv, am înțeles cât este de important să trăim libertatea de fii, dar și să știm apela la milostivirea iubitoare a Tatălui, ori de câte ori este nevoie.

Din relația fiului cel mare cu tatăl, am înțeles că trebuie să fim mereu dispuși să-i primim pe frații noștri și să le oferim iubirea milostivă pe care Tatăl ne-a oferit-o nouă.

Descoperim, astfel, dubla dimensiune a milostivirii: aceea care coboară de la Tatăl, oferind iertare și împăcare fiilor Săi, și aceea dintre fiii aceluiași Tată, care invită, de asemenea, la înțelegere, împăcare și iertare între frați.

Regăsim, așadar, cele două dimensiuni ale crucii, pe care Iubirea Tatălui a fost răstignită pentru iertarea păcatelor noastre. Căci, în jertfa Crucii abisul păcatului oamenilor se întâlnește cu milostivirea iubirii infinite a lui Dumnezeu. Astfel, contemplând jertfa Crucii suntem chemați, noi toți, fiii risipitori ai iubirii Tatălui, să descoperim izvorul milostivirii Sale, căci «atât de mult a iubit Dumnezeu lume, încât pe Fiul Său Unic L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică» (cf. Io 3, 16). Isus Hristos, Fiul Tatălui, este Chipul milostivirii Tatălui, ce ne descoperă prin cuvântul Său, dar și prin slujirea Sa, îndurarea Tatălui, iubirea de Fiu și iubirea dintre frați. El este adevăratul «Fiu risipitor» al iubirii milostive a Tatălui care, acceptând întru totul voința Sa, a părăsit «Casa Părintească» și a coborât într-o țară străină. Acolo, a oferit modelul trăirii în comuniune cu Tatăl și a arătat oamenilor chipul Tatălui milostiv. Frații Săi, însă, nu L-au cunoscut, L-au condamnat și L-au dus la moartea prin răstignire. Acesta, îmbrăcând haina umanității noastre și luând asupra Sa acuzele și păcatele oamenilor, mizeria și zdrențele lor, le-a îmbrățișat cu mâinile întinse pe Cruce. Apoi, coborând în abisul morții păcatelor noastre, a călcat cu moartea pe moarte, ne-a oferit minunatul schimb al iubirii milostive (moarte-viață, păcat-iubire), și, înviindu-ne cu El, ne-a condus la Casa Tatălui, în ospățul bucuriei, deschizând tuturor fraților poarta spre lumina Paradisului regăsit. El este, deci, Fiul risipitor al Tatălui, care până și în Iad a risipit averea milostivirii, întorcându-se la Casa Părintească, nu doar cu o oaie rătăcită ci, strângând la pieptu-i rănit pe toți frații rătăciți, spre bucuria Tatălui milostiv.

Aceasta este, așadar, imaginea Tatălui milostiv pe care Însuși Fiul Său ne-o dezvăluie. Înțelegem și dubla dimensiune a unui bun fiu asupra căreia fiecare dintre noi putem să medităm: a-L iubi pe Tatăl, necondiționat, recunoscându-L ca părinte milostiv și iertător dar, în același timp, a-i recunoaște pe fiii Tatălui ca adevărați frați ai noștri, vrednici de aceeași iubire milostivă. Să recunoaștem chipul Tatălui în fiecare dintre ei și, astfel, să înlăturăm orice dispreț, acuză sau critică, practicând cu bucurie faptele milosteniei trupești și sufletești, ca o condiție a mântuirii noastre. Să nu preferăm starea de slugi, ci să trăim mereu în starea de fii pe care Tatăl ne-a arătat-o prin viața Fiului Său Isus Hristos. Căci, Tatăl iubitor nu dorește slugi, ci fii care să-L asculte și să-L slujească din iubire. De asemenea, să ne reamintim că iubirea Lui este gratuită și în nici un fel nu poate fi plătită. Iubirea Lui este infinită și se revarsă peste toți fiii Săi de pretutindeni și din totdeauna, având o singură limită, aceea a libertății umane.

Această parabolă ne învață că putem avea o privire corectă asupra vieții noastre, numai în măsura în care imaginea pe care o avem despre Dumnezeu Tatăl este corectă. Convertirea, căința, nu este un proces psihologic al păcătosului ce se întoarce la Dumnezeu, ci, mai degrabă, schimbarea imaginii pe care păcătosul (dar și cel drept) o are despre Dumnezeu. La originea păcatului stă tocmai imaginea greșită pe care ambii fii o au despre tatăl lor. În fața imaginii «stăpânului», fiul cel mic alege strategia «plăcerii» – libertinajul, pe când fiul cel mare alege strategia «datoriei» – legalismul. Ca urmare, imaginea pe care o avem despre Tatăl condiționează viața noastră și relația cu ceilalți. A-l descoperi pe celălalt ca frate, nu este cu putință decât dacă, mai întâi, ne descoperim ca fii ai aceluiași Tată. Cel care nu își recunoaște fratele, nu îl cunoaște cu adevărat pe Tatăl și nu a înțeles demnitatea de fiu la care a fost chemat.

Omul de astăzi, trăind, adeseori, departe de Dumnezeu, are nevoie să descopere libertatea de fiu al Tatălui iubitor, mult milostiv și îndelung răbdător. El se va întoarce la Dumnezeu dacă va vedea la frații săi (mai mari), iubirea milostivă și libertatea de a trăi cu bucurie ca fii ai acestui Tată. Astfel, omul contemporan, în situații de foame sau sete spirituală, își va putea întoarce inima sa suferindă cu încredere spre Tatăl, spunând cu speranță: «Voi învia și mă voi întoarce la casa Tatălui meu Milostiv!».

Iubiți credincioși,

Să ne recunoaștem cu smerenie păcătoși, dar iertați de Tatăl, ca fiul cel tânăr, și să ne ferim de orgoliul și invidia fiului cel mare față de fratele său. Dar, mai cu seamă, să tindem spre modelul de milostivire, iertare, înțelegere și iubire a tatălui milostiv față de fiii săi, așa cum Isus ne invită: «Fiți milostivi precum Tatăl vostru milostiv este!».

Să nu uităm că în orice situație am fi, avem un Tată milostiv care ne iubește ca o mamă și, în același timp, avem și o mamă iubitoare și mijlocitoare, pe Preasfânta Fecioară Maria, Maica Milostivirii și Maica Bisericii.

Așa cum ne invită Sf. Părinte Papa Francisc, să trecem cu smerenie pragul Porții Sfinte a milostivirii și, primind îmbrățișarea Tatălui milostiv, să ne lăsăm îmbrăcați în haina de sărbătoare a Învierii, ducând cu noi bucuria sărbătorii în familiile noastre, în comunitățile noastre și în societate, oferind tuturor milostivirea Tatălui.

Să intrăm în bucuria Sărbătorii Învierii care anticipează, încă de pe acum, bucuria pregătită nouă de Tatăl milostiv, la întoarcerea în Casa Tatălui, la ospățul Fiului, în harul iubirii milostive a Spiritului Sfânt, dimpreună cu toți frații și surorile noastre, în fericirea veșnică.

Vă doresc sărbători sfinte și luminate de bucuria iertării milostive primită de la Tatăl, prin moartea și Învierea Fiului Său, în harul iubirii Spiritului Sfânt!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2016, la 315 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 162 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al patrulea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al XX-lea an al episcopatului nostru și al XIV-lea în tronul acestei eparhii.

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia