Învierea lui Saul şi învierea noastră

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic al Eparhiei de Cluj-Gherla,
din Biserica română unită cu Roma, greco-catolică,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi milostivirea Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi iubitor de Dumnezeu, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu,

Arhierească binecuvântare şi creştinească salutare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, care ne-a dat biruinţa prin Domnul Isus Hristos!» (I Cor 15,57).

Iubiţi credincioşi,

Anul 2008 – 2009, a fost dedicat de către Pontiful roman Benedict al XVI-lea memoriei Sf. Apostol Pavel, apostolul neamurilor, cu scopul de a «învăţa de la el credinţa, a învăţa despre Hristos şi a învăţa calea vieţii drepte». De aceea, vă invit ca la mărita sărbătoare a Învierii Domnului din acest an, să-l însoţim pe Sf. Apostol Pavel în câteva momente semnificative din viaţa sa, care l-au transformat din persecutor al credinţei creştine în Apostol al Învierii lui Hristos. Astfel, la lumina întâlnirii cu Cel Înviat, să putem aprofunda trăirea noastră de credinţă şi viaţă creştină.

Ne vom lăsa conduşi în acest itinerar spiritual de catehezele Sf. Părinte precum şi de alte scrieri referitoare la Apostolul neamurilor.

Mai întâi să reluăm câteva date despre Sf. apostol Pavel. În «Faptele apostolilor» Pavel se prezintă iudeilor din Ierusalim ca fiind «iudeu, născut în Tarsul Ciliciei şi crescut în cetatea aceasta, învăţând la picioarele lui Gamaliel» (cf. Fapte 22,3). El primeşte o riguroasă educaţie religioasă iudaică, dar trăieşte într-un mediu elenistic având şi cetăţenie romană (cf. Fapte 22,25-28). Situat la graniţa a trei culturi, ebraică, greacă şi romană, tânărul Saul va avea de mic o deschidere spre universalitate. Saul cunoaşte şi o meserie, aceea de a confecţiona corturi, prin care poate să-şi asigure existenţa (cf. Fapte 18,3). Educat ca fariseu zelos în respectarea Legii, Saul devine un mare prigonitor al primilor creştini, chiar şi în afara cetăţii Ierusalimului. Într-o astfel de călătorie, în drum spre Damasc el are o revelaţie personală cutremurătoare care schimbă radical cursul vieţii sale. După ce va fi botezat, în scurt timp, va deveni «Apostol al lui Hristos» cu misiunea de a evangheliza neamurile păgâne. Apostolul Pavel este cel care inaugurează misionarismul creştin, plecând din Antiohia Siriei, oraşul în care a răsunat pentru întâia oară numele de «creştin», (cf. Fapte 11,20.26), şi însumând peste 30.000 de km parcurşi în cele trei călătorii misionare şi cea spre Roma. El a introdus prin Epistola către Tesalonicieni, (prima scriere a Noului Testament, anii 51-55), stilul catehetic epistolar pentru a menţine legătura cu cei încreştinaţi (compunând 13 asemenea epistole). Cu siguranţă cel mai mare aport al Sf. Pavel a fost acela, că prin misiunile sale evanghelizatoare a avut o influenţă decisivă pentru ca evlavioasa comunitate a primilor creştini din Ierusalim să nu rămână doar o sectă iudaică alături de celelalte (a fariseilor, saducheilor, esenienilor), ci să devină o religie nouă a credinţei în Cel mort şi înviat pentru îndreptarea noastră (cf. Rom 4,24-25).

1. Martiriul diaconului Ştefan încuviinţat de către Saul

«Şi când se vărsa sângele lui Ştefan, ucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui…» (Fapte 22,20).

Viaţa tânărului Saul a fost puternic marcată de mărturia diaconului Ştefan. Cine era diaconul Ştefan, cel dintâi martir al Bisericii creştine? Citim în «Faptele apostolilor» cum au fost rânduiţi şapte bărbaţi dintre ucenici «cu nume bun, plini de Spirit Sfânt şi de înţelepciune» (cf. Fapte 6,3), care să ajute apostolilor slujind la mese. Astfel apostolii puteau să dedice mai mult timp rugăciunii şi slujirii Cuvântului lui Dumnezeu. Între cei aleşi şi hirotoniţi de apostoli este şi Ştefan, «bărbat plin de credinţă şi de Spirit Sfânt» (cf. Fapte 6,5). El va fi unul dintre cei mai zeloşi mărturisitori ai credinţei creştine, prin faptele sale, dar şi prin cuvântul său plin de înţelepciune şi de Spirit (cf. Fapte 6,8.10). Reacţia iudeilor nu se lasă aşteptată. Cu sprijinul unor martori mincinoşi întărâtă poporul, bătrânii şi cărturarii împotriva lui. Aceştia năvălesc, îl răpesc şi îl duc în faţa sinedriului pentru a fi judecat despre cuvântul său cu privire la Isus Nazarineanul. Adus în faţa arhiereului şi a membrilor sinedriului Ştefan, cu «cu faţa asemănătoare unei feţe îngereşti» (cf. Fapte 6,15), reia, cu hotărâre şi curaj, firul istoriei lui Dumnezeu cu poporul Său începând de la Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, continuând cu cele douăsprezece triburi ale lui Israel, istoria lui Iosif şi cea a lui Moise, mergând până la David şi Solomon (cf. Fapte 7,2-50). Discursul lui Ştefan se încheie cu o puternică acuză la adresa celor prezenţi: «Voi cei tari în cerbice (…) voi pururi staţi împotriva Spiritului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! (…) au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum,…» (cf. Fapte 7,51-52). Ştefan vede în neascultarea şi lepădarea lui Moise, (trimisul lui Dumnezeu), de către popor, prefigurarea lepădării lui Hristos, Cel Drept, de către acelaşi popor al lui Dumnezeu.

Această cuvântare a diaconului Ştefan nu este doar o lectură istorică a Vechiului Testament, ci constituie una dintre primele cateheze creştine în care el «reciteşte Vechiul Testament în lumina morţii şi învierii lui Isus» (Papa Benedict al XVI-lea).

Tocmai această interpretare spirituală va fi considerată de cei prezenţi acolo ca o blasfemie şi, ca urmare, Ştefan va fi târât afară din cetate şi omorât cu pietre, (pedeapsa pentru hulitori şi prooroci mincinoşi, cf. Dt 13,10). Dar cu cât ura împotriva lui creşte, cu atât apropierea de Hristos devine mai profundă. Fiind «plin de Spirit Sfânt», Ştefan primeşte harul de a-L vedea pe Hristos Înviat de-a dreapta gloriei cereşti a Tatălui. Oferindu-se «ca un miel nevinovat spre înjunghiere» (cf. Is 53,7), pentru Hristos, el urmează până la sfârşit modelul pe care îl reţinuse în memoria sufletului său: moartea prin răstignire pe cruce a Celui Drept. Încredinţează sufletul său lui Isus şi apoi, îngenunchiat sub loviturile de pietre, se roagă pentru iertarea păcatului celor care îl omoară «Doamne nu le socoti lor păcatul acesta» (cf. Fapte 7,59-60). Astfel întreaga lui fiinţă se îndreaptă spre Cel pe care îl vede în înaltul cerurilor deschise.

Tânărul fariseu Saul se număra şi el între cei care, după ce au ascultat discursul lui Ştefan, «fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui» (cf. Fapte 7,54), mai mult decât atât, încuviinţând gestul ucigaş el păzea hainele celor care îl ucideau (cf. Fapte 22,20).

Este una dintre primele învăţături de credinţă pe care Saul le aude de pe buzele unui creştin, dar şi prima lecţie practică de eroism până la martiriu pentru Hristos. Saul va reţine şi va medita îndelung cuvintele şi exemplul lui Ştefan.

Probabil uimit de curajul şi tăria cu care Ştefan îşi apără credinţa se va întreba de ce acest om îl iubeşte atât de mult pe Isus din Nazaret încât e gata să-şi dea viaţa pentru El? Cât de importantă trebuie să fie această legătură încât să fie atât de detaşat de cele pământeşti? De fapt, de unde provenea această forţă ? Pentru fariseul Saul, Legea era forţa vieţii de credinţă, prin faptele Legii primea îndreptarea.

Noua interpretare a Vechiului Testament la lumina Crucii şi a Învierii lui Hristos se va imprima în sufletul său atât de puternic încât, după întoarcerea la credinţa creştină, misterul Crucii şi al Învierii vor deveni centrul credinţei sale şi subiectul preferat al învăţăturii sale.

Pavel va înţelege că «din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui (…) căci dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Isus Hristos» (cf. Rom 3,20.22) şi că adevărata îndreptare o dă Legea credinţei în harul dobândit prin moartea Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, căci «ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, (…), şi împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui» (cf. Rom 5,10). Astfel Pavel va descoperi treptat însemnătatea legăturii de iubire cu Dumnezeu şi va găsi izvorul tăriei în necazuri şi strâmtorări, al perseverenţei în credinţă în prigoane şi primejdii: «dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Isus, Domnul nostru» (cf. Rom 8,39).

Paradoxal, Saul devenind apostol va continua, chiar va intensifica şi va extinde misiunea catehetică creştină începută de Sf. arhidiacon şi protomartir Ştefan, ducând-o ca şi el până la jertfa supremă a martiriului, dar aceasta numai după întâlnirea cu Cel Înviat.

«Sf. Ştefan ne vorbeşte despre Hristos, despre Hristos răstignit şi înviat ca şi centru al istoriei şi vieţii noastre» (Papa Benedict al XVI-lea). Crucea şi învierea Domnului este nucleul de forţă al vieţii Bisericii, din care au izvorât primii martiri ai credinţei creştine, în şirul cărora cel dintâi se înscrie cu demnitate Sf. arhidiacon Ştefan, dar care continuă să fie «sămânţa sfântă» a creştinilor în diferite colţuri ale lumii, până în zilele noastre.

În Biserica noastră greco-catolică, mărturia credinţei din timpul regimului comunist, constituie un element determinant al identităţii noastre, un tezaur preţios pe care l-am moştenit de la vrednicii noştri înaintaşi în credinţă episcopi, preoţi, persoane consacrate şi laici. De aceea Servul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, de pioasă amintire, scria: «Biserica voastră a suportat o mare încercare dobândindu-şi pe drept titlul de Biserică a mărturisitorilor şi a martirilor» (cf. Scrisoarea adresată cu ocazia aniversării tricentenarului unirii Bisericii greco-catolice din România cu Biserica Romei, n.7).

Crucea şi învierea Domnului rămâne şi astăzi nucleul de forţă al vieţii Bisericii, dar şi al vieţii noastre personale. Viaţa creştinului este presărată şi astăzi cu numeroase tipuri de persecuţii, ispite şi încercări, pe care dacă vom şti să le trăim creştineşte, la lumina Învierii, acestea se vor preschimba în har şi binecuvântare. Să trăim astfel încât să putea afirma şi noi «credinţa noastră este viaţa noastră!» (Card. Iuliu HOSSU).

2. Învierea lui Saul pe drumul spre Damasc

«Şi am zis: ce să fac Doamne? Iar Domnul a zis către mine: Ridică-te şi mergi la Damasc…» (Fapte 22,10).

Evenimentul care a schimbat radical viaţa tânărului Saul şi a constituit nucleul fundamental al credinţei şi predicării sale a fost întâlnirea personală cu Hristos, Cel Înviat. Reluând firul naraţiunilor din «Faptele apostolilor» întâlnim figura lui Saul ca un aprig persecutor al creştinilor. Nu se mulţumea să ameninţe cu ucidere pe ucenicii din Ierusalim, dar dorea chiar să aducă legaţi atât pe bărbaţii cât şi pe femeile care urmau calea lui Hristos, încuviinţând chiar şi uciderea lor (cf. Fapte 9,1-2; 22,4-5; 26,10), după cum el-însuşi mărturisea, mai târziu, regelui Agripa: «…îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară» (cf. Fapte 26,11).

Într-o astfel de călătorie, în timp ce se îndrepta spre Damasc, având şi scrisori ale arhiereului către sinagogile de acolo, s-a petrecut un eveniment deosebit. Deşi era în plină zi, o lumină cerească orbitoare «ca de fulger», «mai puternică decât strălucirea soarelui» (cf. Fapte 26,13) l-a învăluit dintr-o dată şi a căzut l-a pământ. Apoi a auzit un glas vorbindu-i «în limba evreiască» (cf. Fapte 26,14), chemându-l pe nume şi întrebându-l: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?» (cf. Fapte 9,4; 22,7; 26,14). Orbit de lumina strălucitoare, înfricoşat de glasul ceresc care îl cheamă pe nume, Saul întreabă: «Cine eşti Doamne?». Acesta constituie momentul revelaţiei supreme, Domnul i se descoperă lui Saul, aşa cum o dată Dumnezeu se descoperise lui Moise din rugul arzând (cf. Ex 3,14): «Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti» (cf. Fapte 9,5; 22,8; 26,15). Este Isus Hristos, Domnul Înviat, înveşmântat în haina strălucitoare a gloriei Sale, care se identifică acum cu cei pe care Saul îi persecuta. În faţa acestei minunate revelaţii sufletul lui Saul «cutremurat şi înspăimântat», se deschide şi recunoaşte cu smerenie că atitudinea sa de până atunci era greşită, se împotrivise voinţei divine. Căzut de pe calul său şi răsturnat în propriile convingeri, Saul se pune cu umilinţă la dispoziţia Domnului: «Doamne, ce voieşti să fac?» (cf. 9,6; 22,10).

Răspunsul lui Isus exprimă în primul rând un imperativ «Ridică-te!» (cf. Fapte 9,6; 22,10; 26,16), sau, mai corect pe plan spiritual: «Învie!». Acelaşi cuvânt este utilizat, în textele evanghelice, pentru a desemna învierea Domnului din morţi, dar şi «învierea» lui Levi, Matei vameşul, atunci când este chemat de Hristos (cf. Mt 9,9). Este «Învierea» lui Saul şi începutul unui nou drum cu Isus Înviat în Legea cea nouă a credinţei şi a iubirii.

În mod simbolic, Saul va rămâne orb şi va posti trei zile. O trecere prin întuneric spre lumina Botezului creştin, «Poarta» intrării în Biserică. Orbirea interioară faţă de adevăr apare acum şi la nivel fizic, în trupul său, iar supunerea la voinţa divină îi va readuce în suflet, prin «Taina iluminării», vederea clară.

Acest contact personal cu strălucitoarea lumină a Celui Înviat şi cu înfricoşătorul Său glas răstoarnă «scara valorilor vieţii spirituale», schimbă convingerile lui Saul, gândirea lui şi chiar întreaga lui viaţă. Căci «Sf. Pavel a fost transformat nu de un gând (o reflexie proprie), ci de un eveniment, de prezenţa irezistibilă a Celui Înviat,…», (Papa Benedict al XVI-lea).

Acest episod a marcat atât de puternic viaţa lui încât din aprig persecutor al creştinilor, Saul va deveni marele apostol al lui Hristos şi predicator al Învierii la toate neamurile.

Revăzând periodic firul vieţii sale la lumina acestui eveniment, Pavel va înţelege mai târziu că aceasta a fost o chemare providenţială rânduită de Dumnezeu «încă din sânul maicii sale» (cf. Gal 1,15-17), pentru că şi el ca martor al Celui Înviat, avea un rol precis în Planul divin.

Prima misiune pe care Saul o primeşte, este aceea de intra în comunitatea din Damasc (cf. Fapte 22,10). După ce va primi lumina Botezului, va putea intra în comuniunea Bisericii lui Hristos.

Iubiţi credincioşi, trebuie să ştim că suntem creştini pentru că am trecut simbolic prin moartea şi învierea lui Hristos, prin Botezul nostru (cf. Rom 6,3-4). Deci credinţa noastră creştină nu se bazează pe o legendă, o filozofie sau doar o etică morală, ci pe o întâlnire personală la nivel spiritual cu Cel mort şi Înviat. «Credinţa noastră nu se naşte dintr-un mit şi nici dintr-o idee, ci din întâlnirea cu Cel Înviat, în viaţa Bisericii» (cf. Papa Benedict al XVI-lea). Aceasta nu înseamnă că pentru a crede trebuie să pretindem să ni se arate astăzi Hristos aşa cum s-a arătat lui Saul, în strălucitoarea lumină a Învierii. Să ştim că El este prezent în mod tainic în cuvântul Sfintelor Scripturi, în rugăciunile noastre, în viaţa liturgico-sacramentală a Bisericii şi în fiecare frate mai mic al nostru aflat în nevoie (cf. Mt 25,35-40). Chiar mai mult, prin Botez ne-am «îmbrăcat în Hristos» (cf. Gal 3,27) şi suntem adevărate «temple ale lui Dumnezeu» (cf. I Cor 3,16; 6,19), în care locuieşte Spiritul Sfânt. Trebuie doar să ne facem timp şi să coborâm din orgoliul propriilor idei, să ne refacem «scara valorilor» vieţii noastre spirituale şi astfel, întăriţi în credinţă, să-L reîntâlnim pe Cel Înviat prezent în viaţa noastră şi să-L întrebăm cu smerenia şi disponibilitatea lui Saul pe drumul spre Damasc: «Doamne ce voieşti să fac?».

3. Pavel, Apostol al lui Hristos Înviat, mesager al Învierii lui Hristos

«Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia prin care sunteţi mântuiţi; Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi» (cf. I Cor 15,1-2.4).

Întâlnirea personală cu Hristos a transformat viaţa de credinţă a lui Saul, dar a marcat totodată şi începutul misiunii sale de apostol. Cuvântul pe care el l-a primit de la Cel Înviat: «Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri» (cf. Fapte 22,21), va rămâne ca misiunea concretă a vieţii sale. Astfel Pavel se consideră pe drept apostol (trimis) al lui Hristos Înviat, dar în acelaşi timp acceptă cu smerenie că este cronologic ultimul, «cel mai mic dintre apostoli» (cf. I Cor 15,8-9) şi «cel mai mic decât toţi sfinţii» (cf. Ef 3,8).

Înainte de a porni în misiunea de evangelizare către neamuri, Pavel a dorit să se întâlnească mai întâi cu cei trei apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, pe care îi considera «stâlpi» ai Bisericii (cf. Gal 1,18-19; 2,9), să cunoască elementele esenţiale ale tradiţiei creştine şi apoi să primească semnul de încuviinţare a misiunii sale din partea apostolilor: «mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă spre unire cu ei pentru ca noi să binevestim la neamuri» (cf. Gal 2,9). De aceea, în tradiţia iconografică a Bisericii creştine, Pavel apare mereu alături de apostoli şi chiar adeseori după Sf. Petru, Corifeul apostolilor.

De-acum, Pavel se recomandă ca «serv al lui Isus Hristos, chemat de El, apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu» (cf. Rom 1,1) sau «Pavel, apostol al lui Hristos Isus prin voinţa lui Dumnezeu» (cf. II Cor 1,1; Ef 1,1; Col 1.1). El va raporta totul la Isus Hristos, Cel care l-a chemat, şi la Voinţa divină, lăsând de-o parte orice interes personal, pentru că întâlnirea de pe drumul Damascului a schimbat radical «scara valorilor vieţii sale»: «eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să-L dobândesc» (cf. Fil 3,8).

Elanul şi zelul pe care îl pusese în persecutarea creştinilor, îl va pune acum în slujba răspândirii credinţei în Cel Înviat, în virtutea misiunii apostolice pe care a primit-o. Smerit, Pavel, va recunoaşte mereu că această chemare, misiune şi slujire reprezintă haruri primite şi o putere ce nu vine de la el, ci de la Cel care l-a trimis (cf. Rom 1,5; Ef 3,8). Acestea îl vor întări în călătoriile sale misionare atunci când, împreună cu însoţitorii săi, va trece prin numeroase încercări, aşa cum descrie corintenilor: «flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, (…) am ajuns ca gunoiul lumii» (cf. I Cor 4,11.13). Dar toate acestea le va îndura cu bucurie şi cu tăria credinţei că atunci când Dumnezeu este cu el, nimeni nu poate sta împotrivă (cf. Rom 8,31) şi că nimeni şi nimic nu l-ar putea separa de iubirea lui Hristos (cf. Rom 8,35-39). «Aceasta este adevărata bogăţie a vieţii umane» (Papa Benedict al XVI-lea).

Tot ca şi o consecinţă a întâlnirii cu Cel Înviat pe drumul spre Damasc, mesajul central al predicării apostolului Pavel este misterul Învierii: «Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi primit-o, întru care şi staţi, prin care sunteţi şi mântuiţi că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi» (cf. I Cor 15,1-2.4).

«Aici se află cheia de boltă a cristologiei pauline: totul se învârte în jurul acestui centru gravitaţional» (Papa Benedict al XVI-lea). Evenimentul Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, constituie fundamentul pe care apostolul Pavel îşi edifică propria credinţă, dar şi baza mesajului evanghelizator către neamuri, căci «dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. (…) Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi» (cf. I Cor 15,14.20). Atunci când Pavel este arestat şi adus în faţa Sinedriului la Ierusalim el va spune iudeilor: «Eu sunt judecat pentru speranţa şi învierea morţilor», (cf. Fapte 23,6), iar în faţa regelui Agripa va mărturisi că a predicat «la mic şi la mare» că «Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină poporului şi neamurilor» (cf. Fapte 26,23). Romanilor, Apostolul neamurilor le scrie despre «Cel născut din sămânţa lui David, după trup, care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Spiritul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi, Isus Hristos, Domnul nostru» (cf. Rom 1,4).

Misterul Învierii dezvăluie dragostea lui Dumnezeu faţă de noi şi adevărata identitate a lui Isus din Nazaret, aceea de Fiu al lui Dumnezeu, care a murit şi înviat pentru mântuirea tuturor (cf. Rom 5,8-10). Prin acest mister noi toţi am fost «îndreptăţiţi», am redobândit starea celui drept, iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor (cf. Rom 4,24-25).

La lumina Învierii Pavel înţelege limpede scopul vieţii sale: «…să-L cunosc pe El şi puterea Învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El întru moartea Lui, ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi» (cf. Fil 3,10). Este o afirmaţie ce conţine un program de viaţă exigent, dar care conferă speranţă vieţii creştine şi orientează viaţa creştinului, dincolo de moarte, spre învierea din moarte şi viaţa veşnică «pentru că de credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Isus, îi va aduce împreună cu El» (cf. I Tes 4,14). De aceea Botezul, ca trecere prin moarte spre viaţă, urmat de o viaţă la lumina credinţei în Cel Înviat, devine pentru orice creştin garanţia drumului spre înviere şi viaţă, după cum scrie apostolul Pavel colosenilor: «Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu Cel ce L-a înviat pe El din morţi» (cf. Col 2,12). Acesta trebuie să constituie motivul «înnoirii» vieţii creştinilor botezaţi, care «izbăviţi fiind de păcat şi slujitori făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire iar sfârşitul viaţa veşnică» (cf. Rom 6,22).

Iată cum de fapt «în misiunea Sf. Pavel se împlineşte viziunea lui Ştefan», spune Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea. Viziunea Diaconului Protomartir Ştefan, cu Isus de-a dreapta lui Dumnezeu în gloria cerească (cf. Fapte 7,55), devine idealul şi speranţa Sf. apostol Pavel. «Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând spre cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Isus» (cf. Fil 3,14).

Astfel, viaţa creştinului botezat se dezvăluie ca un drum de slujire a lui Dumnezeu, un drum care cere sacrificii, tărie în încercări, perseverenţa în credinţă; o cale ce trebuie să treacă prin moarte, dar care ştim că se îndreaptă spre înviere şi viaţă; o călătorie luminată mereu de harul credinţei şi al speranţei învierii din moarte şi al fericirii veşnice în lumina Celui Înviat.

Iubiţi credincioşi,

Conform tradiţiei, ştim că Sf. apostol Pavel şi-a încheiat firul călătoriei pământeşti cu mărturia supremă pentru Hristos, în timpul persecuţiilor lui Nero, (anii 64 sau 66-67), fiind omorât prin tăierea capului lângă Roma. Se spune că decapitarea a avut loc la a treia piatră de hotar pe Via Ostiense în locul numit «Aquae Salviae» şi că apoi a fost înmormântat pe locul unde se află astăzi Bazilica Sf. Pavel în afara zidurilor Romei. Sarcofagul cu relicvele sale se află şi astăzi intact sub altarul principal al acestei Bazilici.

Tradiţia spune că la moartea sa capul s-ar fi rostogolit de trei ori, făcând să ţâşnească trei izvoare, simbolic apa vie care va continua să curgă din învăţăturile apostolului la toate neamurile până la marginile pământului (cf. PS. Bruno Forte).

Urmând drumul Damascului împreună cu Saul, să ne întâlnim cu Hristos Înviat, să ne lăsăm pătrunşi de lumina Învierii Sale pentru ca Învierea lui Hristos să devină centrul vieţii noastre de credinţă şi motivul speranţei noastre, care să confere un sens şi un scop existenţei noastre; astfel să devenim şi noi mesageri ai Învierii lui Hristos prin viaţa noastră! (cf. I Cor 15,14.20).

«Iar Dumnezeul păcii, Cel ce prin sângele unui testament veşnic, a înviat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Isus, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Isus Hristos, Căruia să-i fie mărirea în vecii vecilor. Amin!» (cf. Evr 13,21).

Sărbători pline de sfânta bucurie a Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, binecuvântate cu alese haruri cereşti!

Hristos a Înviat!

† FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din noua reşedinţă episcopală, la Sărbătoarea Împărătească a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2009, la 308 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al V-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XIII-lea an al episcopatului nostru, al VII-lea în tronul acestei eparhii şi al 156-lea de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.

ÎNVIEREA
de Ioan Andrei (PS. Ioan Ploscaru)

Sunt Paştile Legii. E sâmbătă seara.
În dosul Golgotei apusu-i ca para.
Când soarele roşu de raze-şi răsfrânge,
Umbreşte Cetatea cu-o cruce de sânge.
Aruncă osânda dreptăţii
Pe-oraşul ce-omoară profeţii. (…)

Se văd cum peceţile-n piatră bătute
sunt prinse şi smulse de mâini nevăzute,
iar lespedea mare din faţă-i luată,
e dusă ca fulgul, prin aer purtată
de aripi ce n-ating pământul
şi-ncet se deschide mormântul.

Deodată ţâşnesc cu putere divină
diluvii de raze şi sori de lumină,
se clatină-n stâncă şi inima humii
s-opreşte-ntre astre şi pârghia lumii
şi-n slava ce-n ceruri o are
din morţi Înviatul apare!(…)

Grădina-Nvierii insuflă cuvântul
La mii de Apostoli ce umplu pământul,
Ce duc la popoare-al Stăpânului nume,
departe din margini în margini de lume
şi până viaţa se stinge
vesti-l-vor cu propriul sânge.