Pastorala de Paşti a PS Mihai

Scrisoare pastorală la
Sărbătoarea Învierii Domnului 2015

+ MIHAI, episcop al Eparhiei „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, din mila Domnului, prin graţia Scaunului Apostolic al Romei şi voinţa Sinodului Bisericii Române Unite, Greco-Catolice,

Clerului, călugărilor, călugăriţelor, întregului popor iubitor de Hristos.

Învierea Domnului este bucuria victoriei după întunericul suferinţei şi al morţii. Dar, ceea ce sărbătorim la Paşti, iubiţi credincioşi, este de fapt o nouă viaţă, transfigurată de puterea umilinţei şi a încrederii lui Hristos în voinţa Tatălui ceresc.

L-am contemplat pe Isus în agonie, asudând sânge, supus terorii persecuţiei şi a batjocurii. Ne impresionează însă liniştea şi încrederea sa că nu va fi lipsit de ajutorul Părintelui ceresc. Ar fi putut să fugă, să se apere în sinedriu, să ceară martori vrednici de crezare şi, totuşi, n-a făcut-o. În faţa lui Pilat, a ales voit tăcerea, fiind trimis în braţele morţii, renunţând la orice formă de apărare omenească.

Dragi credincioşi,

Isus nu ne învaţă să urmărim moartea, dar a ştiut că trebuie să vorbească despre Dumnezeu chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Încrederea deplină a Fiului lui Dumnezeu ne arată până unde a mers iubirea fără seamăn a Tatălui ceresc pentru noi, pentru a-şi apăra copiii şi a-i ridica din întunericul păcatului şi al răutăţii. De aceea, numai Răstignitul Vinerii Mari ni-l descoperă pe Dumnezeu, putinţa sa de a dărui, de a se dărui fără reţineri. Cu acest spirit e bine să întâmpinăm, încă de pe acum, Anul Sfânt al Îndurării, pe care Sfântul Părinte Papa Francisc îl va inaugura, în 8 decembrie.

În lumea de azi, dreptatea este adesea lovită sau dispreţuită, dar Isus, punându-se pe calea noastră doreşte să petreacă cu noi toate neputinţele. De aceea, strigătul Său pe Cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit? [1] nu arată disperare, ci asumarea neliniştii sau a pericolului pierderii credinţei, înscrise prin păcat în inima omului. Acest strigăt nu înseamnă doar gravitatea răului şi moartea pe care acesta a adus-o cu sine, ci pune în joc felul însuşi în care ne deschidem adevăratului Dumnezeu.

Drumul pământesc al lui Isus este unul al crucii, dar prin ascultarea voinţei Tatălui El dă suferinţei şi morţii un sens nou. Moartea rămâne în lume, dar şi-a schimbat rostul. Siguranţa vieţii cu orice preţ este o prioritate a spiritului lumesc, or, în credinţă, cine nu-şi lasă viaţa pentru Isus şi Evanghelie, o va pierde [2]. De aceea, ne vine greu să acceptăm că moartea Lui dă lovitura de graţie puterii morţii: cu moartea pe moarte călcând… Sub cruce, trecătorii aşteptau minunea ca Fiul omului să se dea jos de pe cruce, ispitind astfel răbdarea lui Dumnezeu şi batjocorindu-l. Oare nu aşteptăm şi noi minuni pentru a ne asigura credinţa? Dar, pentru a fi perseverenţi în credinţă, singura cale e aceea de a ne schimba felul de a-l vedea pe Dumnezeu. Aparenţa înfrângerii sale ne conferă preţul victoriei binelui, descoperindu-ne astfel taina ascultării şi a dragostei divine.

A merge după Isus înseamnă să ne lepădăm de noi înşine. Crucea este singura zestre care ne dă măsura acestei lepădări, arată răul vieţii şi-l poate scoate din circuitul binelui. Încercarea deschide în faţa noastră cel puţin două posibilităţi: a merge după Isus sau a alege drumuri străine de voinţa Cerului. Dar, înainte de toate, pentru ca decizia noastră pentru Isus să aibă valoare de viaţă, ea trebuie să fie liberă: liberă pentru a elibera. A te lepăda de sine înseamnă să-ţi pui în joc propria imagine despre tine însuţi, un act fără de care Dumnezeu nu poate lucra liber pentru a învinge în viaţa ta.

Dragi prieteni,

Nu este victorie fără cruce. Suntem invitaţi să o recunoaştem, asta însemnând a alege între tot sau nimic. Nu se poate târgui nimeni în faţa Crucii şi nici nu se poate dialoga cu ea. Ori o asumăm, ori o refuzăm. Refuzând-o vom rămâne mici la suflet. Recunoscând crucea şi acceptând-o, chiar dacă ne va aduce în situaţii de pierdere şi suferinţă, ne vom oferi viaţa lui Isus Răstignit care ne va ajuta să aflăm rostul acesteia în lumina victoriei Învierii. Fiindcă nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos! [3]

Încrederea rezistă doar dacă avem pe primul loc dorinţa de Dumnezeu. Altfel încremenim în mofturile sau capriciile noastre, disperându-ne la cele mai mici încercări. „Încrederea implică întotdeauna ceva ce nu se poate vedea. Dacă s-ar putea vedea, încrederea nu ar mai avea raţiunea de a fi. Dacă spuneţi că nu aveţi încredere într-o persoană decât în măsura în care puteţi să o vedeţi, aceasta înseamnă că nu aveţi toată încrederea. Or, a avea încredere în Dumnezeu înseamnă a fi convins de adevărul că planurile sale sunt bune şi sfinte, nu pentru că le vedeţi, ci în ciuda aparenţelor contrare” [4]. Cine are multe aşteptări este cu uşurinţă limitat sau şantajat de propriile vise. Cine caută prea multe lucruri întâlneşte frica de a nu le ajunge sau de a le pierde. Dragostea dintâi [5] şi păstrarea prospeţimii acesteia contează cel mai mult, nu lucrările sau eforturile care pot cu uşurinţă să răcească o inimă prin vanitate şi spirit de revanşă, depărtând-o astfel de iubirea dezinteresată. Drumul mântuirii nu e acela de a inventa ceva pe gustul nostru sau a da bătălii pentru supremaţie, într-un mod vindicativ. Doar cu inima pe deplin deschisă în faţa lui Dumnezeu putem accepta voia sa, timpul său şi libertatea Spiritului de a recrea totul din nimic. De aceea, un lucru e bun dacă nu mă desparte sau nu mă depărtează de Isus, de cerinţele Evangheliei sale.

Iubiţi credincioşi,

Lui Isus îi plac inimile smerite şi blânde. În viaţa acestor inimi voinţa Domnului este o realitate, fiindcă rugăciunea sinceră le dă puterea de face bine, a ierta şi a ne dărui. Lumii de azi îi place să vorbească de „strategii”, „structuri”, „mijloace”, „unelte”. În credinţă aceste cuvinte ne surprind, cu atât mai mult cu cât Isus a vorbit simplu şi s-a apropiat fără rezerve de cei păcătoşi şi bolnavi. Şi-a trimis apostolii să predice Evanghelia la toată făptura, dar le-a cerut să menţină în toate o judecată spirituală şi să trăiască ei înşişi mai întâi, cu fidelitate, adevărurile pe care le vesteau. Iar dacă încercările i-au predispus pe ucenici la soluţiile neprevăzute ale Providenţei trebuie să recunoaştem că, şi în cazul nostru, tocmai situaţiile greu de purtat sunt cele care dau măsura bunei-cuviinţe de a rămâne cu Hristos, după învăţătura Bisericii aşezate pe Petru.

Ne este dat să ne mărturisim credinţa, astăzi. Într-o lume fără adevăr şi credinţă, putem descoperi taina mărturiei (martiriului) doar dacă ne lepădăm de autosuficienţă şi de spiritul de revanşă. Înmulţirea răutăţii ne provoacă temeri, dar ne facem, oare, părtaşi şi mai mult de puterea tainică a Sfintei Euharistii şi de cuvintele lui Isus: Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor? [6] Mucenicia ne sminteşte pe de-o parte – de ce, dacă există, Dumnezeu permite asta dreptului? -, pe de altă parte ne impresionează – cel drept, cu toată durerea sa, continuă să se încreadă în Dumnezeu! De aceea, calea lui Isus este una a victoriei: este conştiinţa mlădiţei care rămâne în Viţa-Hristos pentru a avea viaţă. Altfel, smulsă din tulpină, ea nu este bună decât pentru a fi aruncată în foc [7]. Atunci când totul pare pierdut, ca în Vinerea Mare, soseşte şi victoria lui Dumnezeu, în dimineaţa Învierii. Neliniştea, grijile, durerile pot fi mari, dar harul se mărturiseşte în neputinţă [8], cu lucrare de răbdare şi pace. De aceea, Maica Sfântă rămâne imaginea vie a Bisericii care nu se descurajează în aşteptare. Puternică în credinţa ei de a aştepta răspunsul Cerului după agonia Vinerii Mari, Sfânta Fecioară şi-a dispus inima la încredere prin iubire, răbdare, pace şi speranţă. Având-o pe Maria în inima sa, Biserica nu va suferi niciodată pierderi iremediabile, fiindcă Inima sa Neprihănită va triumfa.

Dragi credincioşi,

Încrederea în mâinile Tatălui ceresc presupune, deci, riscul crucii. Pe crucile zilelor care se scurg trebuie pierdut totul pentru a câştiga totul. Dacă nu vom şti să lăsăm totul pentru comoara de mare preţ, înseamnă că n-am simţit gustul Bunei Vestiri, iar cuvântul lui Isus, de a pierde viaţa pentru Evanghelie, nu mai are noutatea darului. Hristos, atingând putregaiurile vieţilor noastre, nu numai că nu se dezgustă de ele, ci le transformă, prin dragostea Lui, în izvoare de mântuire pentru noi toţi. Moartea a fost zdrobită de moartea Domnului, iar mormântul său a devenit locul de unde a răsărit viaţa. Să putem petrece cu speranţă şi încredere aşteptarea rostogolirii pietrei de pe mormânt în vieţile noastre!

Tuturor sărbători sfinte şi binecuvântate! Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Cu arhiereşti binecuvântări,
✠MIHAI,
Episcop

Note:
[1] Matei 27,46.
[2] Cf. Marcu 8,35.
[3] Romani 8,35.
[4] Monseniorul J. Fulton Sheen (1895-1979), Din înălțimea crucii, Iași, Sapientia, 2011, p.78.
[5] Apocalipsa 2,4.
[6] Matei 28,20.
[7] Cf. Ioan 15,6.
[8] 2 Corinteni 12,9.

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia