Pastorala de Paşti a PF Lucian Mureşan

Scrisoare Pastorală
la sărbătoarea Învierii Domnului, 27 aprilie 2008

Cu binecuvântarea Domnului, am ajuns, şi-n acest an, la celebrarea patimii, morţii şi Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Cea mai mare parte a creştinătăţii a celebrat taina Paştilor acum cinci săptămâni. Este dureros că nu s-a ajuns încă la celebrarea celei mai mari sărbători a creştinătăţii la aceeaşi dată. Pentru aceasta, doresc ca toţi creştinii de bunăvoinţă să ofere rugăciuni stăruitoare pentru ca, nu departe în timp, toată creştinătatea să se bucure împreună de sărbătorirea Paştilor la aceeaşi dată, acesta fiind un pas, după voia Domnului, pentru unirea tuturor creştinilor.

Iubiţi fii sufleteşti,

Era rânduit la vechii evrei să meargă an de an la Ierusalim de sărbătoarea Paştilor. Aşa mărturiseşte evanghelistul Luca şi despre Isus, despre Preacurata Fecioară Maria şi despre Dreptul Iosif: „Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii” (Lc 2,41-42). Ce era Ierusalimul? Era „cetatea marelui Împărat” (Mt 5,35), era oraşul în care se găsea templul Domnului, era locul mântuirii; tot ce se afla în el vorbea despre prezenţa Domnului; zidurile care-l înconjurau erau considerate ca păzitoare ale credinţei. Spre această cetate se îndrepta evreul evlavios, în pelerinaj, exprimând parcă pururea întoarcere la originile sale pentru a fi re-creat, pentru a beneficia de mântuire. La Ierusalim se urca! Totul era marcat de aşteptarea venirii lui Mesia.

Isus, ascultător Legii pentru a o plini, urca deseori la Ierusalim cu apostolii Săi. Evanghelistul Marcu reţine anunţarea de trei ori a urcuşului spre Ierusalim de către Isus, semn că acest pelerinaj de Paşte al Fiului lui Dumnezeu întrupat este în planul veşnic al lui Dumnezeu, este răscumpărător şi plin de biruinţă. Iată ce spune Marcu: „Şi erau pe drum, suindu-se în Ierusalim, iar Isus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să i se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Mc 10,32-34).

Se plinea atunci drumul Crucii pe care Isus l-a străbătut şi-l străbate, până la sfârşitul timpului, dimpreună cu toţi aceia care cred că viaţa este un dar de la Dumnezeu, dar care trebuie bine întrebuinţat şi înmulţit, pentru că prin întrupare Fiul lui Dumnezeu devine contemporan cu fiecare om. Sfântul Atanasie cel Mare, în tratatul său Despre întruparea Cuvântului, făcând legătura între Întrupare şi Înviere, aduce jertfa Crucii în prim plan: „Dar de vreme ce mai trebuia să şi plătească datoria tuturor – căci, precum am spus mai înainte, trebuia să moară numaidecât, acesta fiind mai ales motivul pentru care a venit la noi – după dovezile dumnezeirii Sale date prin fapte, a adus şi jertfa pentru toţi, dând templul Său spre moarte, ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început şi să se arate totodată pe Sine mai înalt decât moartea, arătând trupul Său nestricăcios drept pârga învierii tuturor”.

Iubiţi fii sufleteşti,

Fiii Vechiului Legământ urcau la Ierusalim pentru a se curăţi, pentru a se pune sub protecţia Domnului împotriva pericolelor care îi păşteau, pentru a nu se risipi şi pentru a nu-şi pierde bazele interioare ale credinţei care îi susţinea. Astfel Paştele devenea o anuală întoarcere la Domnul, într-un urcuş continuu.

Noi, fiii Noului Legământ, nu mai avem obligaţia de a merge la Ierusalim, aşa cum o aveau evreii. Dar asta înseamnă că nu mai avem nici o obligaţie? Întâlnindu-se Isus cu femeia samarineancă, aceasta îşi exprimă nedumerirea referitor la locul unde trebuie să aduci închinare lui Dumnezeu: „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte – adică pe muntele Garizim, din Samaria – iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm” (In 4,20). Isus îi răspunde, aducându-i lămuririle necesare: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui… adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte” (In 4,21 şi 23). Prin urmare, noi ne închinăm în tot locul şi în tot timpul.

Locul unde se aduce închinare plăcută lui Dumnezeu, locul prezenţei Lui în mijlocul poporului Său peregrin spre Împărăţie, loc spre care creştinii nu se îndreaptă doar o dată pe an, este biserica. Aceasta trebuie privită nu doar ca simplu loc, spaţiu sacru, delimitat de spaţiul profan din jur, cât mai ales ca loc al adunării poporului lui Dumnezeu care sărbătoreşte şi care celebrează tainele mântuirii, loc al prezenţei lui Isus Cel înviat în mijlocul poporului Său, locul unde creştinii gustă, încă din lumea aceasta, din starea fericitoare a celor ce vor să fie. Privind calendarul observăm că duminicile perioadei penticostarului nu sunt numite duminici „după Paşti”, ci duminici „ale Paştelui”, semn că Taina pascală nu se epuizează într-o singură duminică sau săptămână. Este exprimarea realităţii că această taină îmbracă întreaga existenţă umană, întreaga existenţă a creaţiei, şi că ea nu s-a epuizat şi nu se epuizează cât va fi această lume. Cel înviat din morţi, Cristos Domnul, nu mai moare. El este Domn, ieri, astăzi şi în veci (cf Evr 13,8). De aceea, Biserica prelungeşte sărbătoarea Paştelui până la Rusalii, imprimând prin aceasta, în sufletul creştinilor, an de an, conştiinţa vie şi totdeauna trează a prezenţei Înviatului în viaţa noastră, El, Isus, fiind cheia de interpretare a misterului omului şi al întregii istorii.

Toate rânduielile şi imnele liturgice ale acestei perioade proclamă realitatea şi bucuria Învierii lui Cristos: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure; şi să sărbătorească toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Cristos, Bucuria cea veşnică” (Oda 1,3 din Canonul Învierii).

Dragii mei,

Atunci când Biserica afirmă că „Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos” (CBC, par 638), ea, ca „instrument de mântuire al întregului neam omenesc”, „trup şi mireasă a lui Cristos”, afirmă cu aceeaşi tărie că „Învierea lui Cristos – şi însuşi Cristos înviat – este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: Cristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi… că precum toţi mor în Adam, aşa şi în Cristos toţi vor învia (1 Cor 15,20 şi 22). În aşteptarea acestei împliniri, Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor Săi. În El creştinii gustă puterile veacului viitor (Evr 6,5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti, ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei (2 Cor 5,15)” (CBC, par 655).

Într-adevăr, în Isus cel înviat avem garanţia învierii noastre, iar patima şi moartea Sa violentă pe lemnul Crucii este dovada iubirii nemărginite pe care El o are pentru noi. Sfântul Atanasie cel Mare spune că „Mântuitorul nu a venit ca să sufere moartea Lui, ci pe cea a oamenilor; de aceea nu a depus trupul printr-o moarte a Lui, că nu era supus acesteia, odată ce era Viaţa, ci a primit-o pe cea de la oameni ca să o desfiinţeze şi pe aceasta, cu desăvârşire, când a venit în trupul Său”. De aceea, sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea biruinţei Vieţii asupra morţii, a raiului asupra iadului, a virtuţii asupra păcatului. În Canonul Paştilor (7,3) mărturisim cântând: „Sărbătorim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice”.

Chiar dacă Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos, Fiul Său, a făcut totul pentru noi, chiar dacă Biserica afirmă cu tărie acest adevăr fundamental al credinţei noastre, totuşi, precum atunci, nici astăzi nu lipsesc persoanele care pun la îndoială atât învierea lui Isus, cât şi adevărul despre învierea noastră. Slăbind credinţa în Învierea lui Cristos, slăbeşte şi puterea mărturiei creştine, slăbeşte forţa vieţii noastre. Nu ne este îngăduit, nouă, creştinilor de orice confesiune am fi, să permitem ca haosul să intre în forţă sau subtil în rânduielile lui Dumnezeu cu omul. Cu atât mai mult, nu ne este îngăduit să fim colaboratorii răului la opera de degradare şi distrugere a creaţiei; nu ne este iertat să lăsăm ca cel rău să-şi facă sălaş în inimile noastre, dominându-le şi împietrindu-le. „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Cristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”, acesta este un program, un angajament, pe care liturgia Bisericii ne invită să-l luăm.

„Ştim din experienţă că numai tehnica şi banii nu reuşesc să îndepărteze capacitatea organizatoare a haosului”, scria Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea. Este mare nevoie, prin urmare, de iubire lucrătoare, de inimi curate şi sincere, de omul nou, după asemănarea cu Cristos. De ce nu am recunoaşte şi am afirma că însăşi viaţa socială, economică şi politică a ţării noastre, a Europei, ar trebui să fie impregnată cu spiritul iubirii creştine. Este mare nevoie, dragii mei, ca fiecare om, fiecare familie, fiecare naţiune, să-L întâlnească pe Cristos cel înviat, precum apostolii, femeile purtătoare de mir, sau cei doi ucenici în drum spre Emaus, recunoscând în El şi mărturisind pe Dătătorul adevăratei vieţi, pe Restauratorul omului şi pe Stăpânul timpului. „Cristos cel înviat este adevărata speranţă pentru o omenire care suferă de răni deschise şi dureroase!” Este nevoie de convertirea tuturor la Iubire! „Să ne curăţim simţirile!”

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Toma din Aquino îi sfătuia pe credincioşi să nu uite ca, în fiecare an, de Paşti, să o felicite pe Sfânta Fecioară Maria pentru învierea Fiului ei. Aceasta o facem şi noi, spunând sau cântând: „Luminează-te, Noule Ierusalime… Saltă acum şi te bucură Sioane… iar tu, curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Fiului tău. Îngerul a strigat celei pline de dar: Curată Fecioară, bucură-te! Şi iarăşi zic: Bucură-te! Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt” (Oda 9).

Evangheliştii nu relatează că Isus, după înviere, s-ar fi arătat Mamei Sale. Însă o foarte veche tradiţie a Bisericii ne transmite că, după înviere, El s-a arătat mai întâi Mamei Sale, deoarece nici o altă creatură de pe faţa pământului nu a fost unită atât de intim cu El, în patimă şi în moarte, ca şi Mama Lui. De aceea, credem că Isus înviat i s-a arătat mai întâi Mariei.

Pe Ea, Mama compătimitoare şi glorioasă, în inima Căreia s-a strâns toată speranţa şi aşteptarea din iubire a Învierii Fiului Ei, să ne educe pe toţi la viaţa de credinţă şi de mărturie pentru Cristos şi Biserica Sa.

Dimpreună cu Preasfinţiile lor Episcopii Mihai şi Vasile, ne apropiem spiritual de inima fiecăruia dintre Dumneavoastră, dragi credincioşi şi oameni de bunăvoinţă, ducându-Vă vestea marii bucurii, că moartea şi iadul au fost distruse, iar noi suntem cu toţii fiii învierii şi ai bucuriei, dorindu-Vă să petreceţi sărbătorile, şi întreaga viaţă, cu pace şi cu binecuvântare.

Cristos a înviat!

Al vostru,
† LUCIAN
Arhiepiscop Major

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia