Pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului, 2006

Scrisoare Pastorală

LA SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI
2006

„Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuşi împreună
mă preamăreşte, Mântuitorule, în Împărăţia Ta”

(Cântarea a III-a, Canonul Învierii)

Iubiţi credincioşi,

Ziua Învierii Mântuitorului este ziua luminii, a bucuriei şi a speranţei noastre; este ziua în care Christos, jertfindu-se pe sine, prin patima şi moartea Sa, ne dăruieşte „viaţă din viaţa Lui divină”, ne face părtaşi „Paştelor Sale cele sfinţite”; este ziua în care prăznuim „omorârea morţii, sfărmarea iadului şi începutul vieţii veşnice”.

„Săptămâna Mare”, timp liturgic sfânt, ne-a oferit posibilitatea de a contempla cu ochii minţii şi ai inimii iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. În Joia mare, Domnul ne-a chemat şi a dorit să mănânce Paştele, nu doar cu ucenicii Săi, ci cu fiecare dintre noi, cu familia şi cu prietenii noştri, cu parohia şi comunitatea din care facem parte: „cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea” (Lc 22, 15). „Toată făptura s-a schimbat de frică” în Vinerea sfântă, „văzându-Te pe Tine, Christoase, pe Cruce răstignit”: „soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat”; fost-am şi noi împreună cu Tine în faţa lui Pilat; de la Anna la Caiafa; lepădatu-ne-am de Tine împreună cu Petru şi tot împreună cu El am plâns păcatele noastre; cu Maica Preacurata Te-am jelit, văzând cum „pământul Te ascunde” în mormânt. Însă, „cu patima Ta, Christoase, din patimi ne-am eliberat şi cu Învierea Ta din stricăciune ne-am izbăvit” în noaptea cea sfântă a Învierii Tale, în ziua luminării noastre. „Veniţi, popoare, să cântăm şi să ne închinăm lui Christos, mărind Învierea Lui cea din morţi”. (Stihiră)

Dragii mei,

Christos, „lumina lumii”, intră în viaţa noastră pentru a ne dărui pacea „răstignită” şi iubirea Sa „euharistică”, izvorâte din „coasta rănită” de orgoliul şi răutatea fiinţei umane, aflate sub puterea „întunericului”. Christos vine pentru a ne transforma viaţa şi pentru a ne întări credinţa în Înviere.

„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Christoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuşi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, în Împărăţia Ta” (Cântarea a III-a, Canonul Învierii). Moartea şi Învierea Domnului sunt inseparabile, precum inseparabile sunt viaţa pământească pe care o trăim acum şi viaţa cerească pe care o nădăjduim. Această „moarte şi înviere” ne vorbeşte şi despre legătura strânsă dintre corp şi spirit, dintre această viaţă temporală şi acel „orizont christic” care ne ajută să respirăm în veşnicie. Învierea Domnului ne introduce într-o lume nouă, într-o epocă nouă şi, chiar dacă omeneşte rămânem în lume, chiar dacă „nimic nu s-a schimbat în creaţie” (cf 2 Pt 3,4), Paştile cele veşnice au început deja. Acestea sunt realităţi christologice pe care le trăim în fiecare zi şi care ne luminează viaţa şi ne deschid porţile speranţei.

Dragi credincioşi,

În această perioadă s-a împlinit un an de la moartea Sorei Lucia – vizionara de la Fatima -, un an de la moartea lui Don Luigi Giussani – fondatorul mişcării „Comunione e Liberazione” -, un an de la moartea Papei Ioan Paul al II-lea – figuri reprezentative ale secolului trecut şi, în acelaşi timp, figuri luminoase pentru viaţa Bisericii Catolice. Aceste modele de sfinţenie creştină vor fi o prezenţă constantă în viaţa noastră şi a semenilor, exemple de ataşament faţă de Christos şi faţă de Biserică, de demnitate în primirea crucii şi în trăirea „Paştilor veşnice”.

Moartea lui Isus, moartea „bobului de grâu”, moartea sfinţilor noştri episcopi, preoţi şi laici martiri, moartea Maicii Tereza de Calcuta, a Fratelui Roger sau a Papei Ioan Paul al II-lea este precum „noaptea de Paşte”, care trece şi se „transfigurează pentru a hrăni o nouă viaţă”. Ei nu au murit, ci au înviat în Christos. Astfel, întreg universul, toată fiinţa umană devine „simbolul înnoirii”, al transfigurării în lumină a tuturor celor care ard de dragoste şi „au sete de Dumnezeu”. Fiecare credincios, în „noaptea Învierii”, vine să „primească lumină”, să guste dintr-o „băutură nouă”, izvorâtă din „mormântul lui Christos”, din „izvorul nesecat al nestricăciunii”, care ne ajută: „Să ne curăţim simţurile şi să vedem pe Christos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii (Cântarea I-a, Canonul Învierii). Christos cel înviat este speranţa noastră, speranţa Bisericii şi a lumii.

Iubiţi credincioşi,

În această perioadă liturgică ne salutăm folosind cuvintele „Christos a înviat”, şi, în acest mod, ne mărturisim credinţa în Christos Domnul, Care ne îndeamnă pe toţi să „credem în lumină”, pentru ca să fim cu adevărat „fii ai Luminii” şi ai speranţei (Io, 12, 36). Mărturisim şi trăim credinţa doar dacă nu separăm aspectul cotidian al vieţii de cel supranatural, pentru că nimic nu se poate construi pe minciună şi neadevăr, pe dezordine şi carierism, pe dispreţ şi ignoranţă, pe egoism şi falsitate, ci doar prin dragoste şi iertare, prin înţelegere şi răbdare, prin suferinţă şi iubire, prin cruce şi înviere.

«Murind pe cruce, Isus – după cum subliniază evanghelistul – ,”şi-a dat duhul” (In 19,30), preludiu al acelei dăruiri a Spiritului Sfânt pe care el îl va trimite după Înviere (cf. In 20,22). Se realiza astfel promisiunea „râurilor de apă vie” care, datorită revărsării Spiritului, vor curge din inima celor credincioşi (cf. In 7,38-39). Într-adevăr, Spiritul este puterea interioară care armonizează inima lor cu inima lui Christos şi care îi face să-i iubească pe fraţii lor, după cum El i-a iubit atunci când S-a aplecat pentru a spăla picioarele ucenicilor Săi (cf. In 13,1-13) şi, mai ales, când El şi-a dat viaţa pentru toţi (cf. In 13,1; 15,13). Spiritul este şi forţa care transformă inima comunităţii ecleziale, ca să fie în lume martoră a iubirii Tatălui, Care vrea să facă din omenire, prin Fiul Său, o singură familie». (Deus caritas est, 20, Papa Benedict al XVI-lea).

Dragi credincioşi,

Pentru a ne bucura cu adevărat de acest eveniment extraordinar al creştinismului, al Învierii Domnului şi al deschiderii „uşilor raiului”, este absolut necesar ca viaţa noastră să se identifice cu cea a Maicii Sfinte. Ea, „Cea plină de har”, a ştiut să primească, să se „bucure” de „Cuvântul Dumnezeiesc al Tatălui”, care prin puterea Spiritului Sfânt „a umbrit fiinţa ei”, aducând în lume o „nouă lumină” ce se opune morţii şi întunericului, tristeţii şi disperării produse de rănile păcatului: „Nu te tângui pentru Mine Maică, văzându-mă în groapă pe Mine, Fiul tău, pe care m-ai zămislit în pântece fără de sămânţă, că mă voi scula şi Mă voi preamări şi voi înălţa în slavă ca un Dumnezeu, pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste pe tine neîncetat te măresc”. (Canonul Sâmbetei celei Mari, Cântarea a IX-a).

În ziua acestui praznic luminat, al Învierii Mântuitorului, împărtăşindu-vă harul şi binecuvântarea Domnului, vă întâmpin cu dragostea şi bucuria vestirii mironosiţelor femei şi cu cea a apostolilor: «Christos cel mort a înviat şi nouă ne-a dăruit viaţa cea veşnică, să ne închinăm sfintei Sale Învieri!»

Christos a Înviat! Sărbători fericite!

+ Virgil BERCEA
Episcop

Comentarii



Nu se pot exprima aici opinii.