La drum cu păstorii,
«Să mergem la Betlehem să vedem cuvântul!»
Să devenim mesageri ai speranţei regăsite
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PSS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic, român unit, Eparh de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii, după trup, a Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, prin harul, milostivirea şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor persoanelor de Dumnezeu iubitoare,
«Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în Spirit, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri,… » (1Tim 3,16).
Iubiţi credincioşi,
Perioada sfintelor sărbători a Naşterii Domnului nostru Isus Hristos este în fiecare an, pentru noi, un prilej de a reînnoi speranţa şi bucuria trăirii credinţei noastre creştine.
„Criza actuală a credinţei este, în esenţă, o criză a speranţei creştine”, ne spune Pontiful Roman, Benedict al XVI-lea în recentul document despre speranţa creştină, „Spe salvi” (Sp.S. 17). Deci criza religiozităţii actuale în cadrul marii familii creştine europene este, de fapt, datorată lipsei speranţei care motivează credinţa creştină. Depinde de noi dacă reuşim să facem să renască speranţa în sufletele noastre, care să fundamenteze credinţa noastră, orientând întreaga noastră viaţă spre viaţa veşnică.
În acest sens ne pot ajuta Sărbătorile Anului Liturgic creştin dacă sunt trăite la adevărata lor valoare spirituală şi, în mod particular, mărita Sărbătoare a Naşterii Domnului. Cum vom petrece această sărbătoare? Va trece ca o zi oarecare? Ne vom preocupa mai mult de pregătiri materiale, decât de împodobirea sufletului nostru? Va fi doar o uimire trecătoare şi mai multă distracţie, ce nu ne va scoate din cercul vicios al cotidianului vieţii? Depinde doar de noi.
De aceea, vă invit să lăsăm pentru câteva zile preocupările, «oile» noastre şi să pornim la drum împreună cu păstorii de la Betlehem, pentru a întâlni Cuvântul întrupat. După ce ne vom împărtăşi din bucuria lor, să împărtăşim şi noi la rândul nostru bucuria de a fi întâlnit Cuvântul şi speranţa care motivează credinţa noastră creştină.
Ne vom folosi, în itinerarul spiritual, de Cuvântul Domnului din Evanghelia de la Luca (2,1-20), precum şi de câteva idei din documentele recente ale Magisteriului Bisericii catolice: «Spe Salvi» (Sp.S.) – enciclica Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea despre speranţa creştină şi «Nota doctrinară despre evanghelizare» (N.D.E.).
Evenimentul Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, ne este prezentat de trei ori în cadrul acestui fragment. Mai întâi ca şi eveniment istoric încadrat în timp, apoi ca şi o veste adresată păstorilor din partea unui mesager divin şi în al treilea rând ca o experienţă de credinţă, o întâlnire personală pe care păstorii au avut-o la vederea Cuvântului întrupat. La acestea trebuie să adăugăm, în fiecare an experienţa de credinţă a întâlnirii noastre personale cu acest Prunc născut în iesle, care poate conferi o nouă speranţă şi o nouă orientare vieţii noastre.
Vă invit să încercăm spiritual să îmbrăcăm haina păstorilor şi să rămânem împreună cu ei, să privim ceea ce privesc ei şi să trăim ceea ce trăiesc ei. Să devenim pentru câteva momente păstori. De fapt, dacă ne gândim bine, suntem fiecare dintre noi păstori spirituali ai sufletelor noastre. De aceea, să parcurgem împreună cu ei drumul speranţei regăsite.
1. „Nu vă temeţi, astăzi vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos, Domnul” (cfr. Lc 2,10.11).
Păstorii, noaptea pe câmp, risipiţi, păzesc oile. Unii stau în peşteri adăpostindu-se, alţii în jurul unui foc, încălzindu-se. O lumină orbitoare îi învăluie în plină noapte şi un glas limpede răsună în auzul lor: „Nu vă temeţi! Vă binevestesc vouă bucurie mare pentru întregul popor: vi s-a născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul,…» (Lc 2,10-11).
Păstorii sunt cutremuraţi de lumina strălucitoare a slavei Domnului în care mesagerul divin i-a învăluit.
Atât prezenţa îngerului cât şi strălucirea măririi Domnului, sunt semnele revelaţiei divine. La întâlnirea cu divinitatea omul se vede aşa cum este: în toată splendoarea nimicniciei sale şi are tendinţa justificată de a se ascunde, de a se închide interior, de a fugi.
«Nu vă temeţi!» – este o invitaţie la deschidere sufletească pentru a putea primi mesajul divin, vestea cea bună. Apoi îngerul transmite un eveniment prezent, care va fi prilej de bucurie pentru întreaga omenire.
Astăzi Cel Preaînalt pătrunde ca şi om în istoria propriei creaţii, se reduce la nivelul timpului şi spaţiului uman, făcându-se întru toate părtaş oamenilor.
Astăzi – indică un moment de împlinire şi un moment de început. Toată istoria Poporului lui Dumnezeu de până acum a constituit de fapt o lungă pregătire pentru momentul plinirii vremurilor, aşa cum citim în Epistola către Evrei: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile;” (Evr 1,1-2).
Astăzi toate profeţiile şi aşteptările Poporului lui Dumnezeu se văd împlinite. Astfel, Dumnezeu arată că profeţiile Vechiului Testament sunt o lectură prefigurativă de dincolo de timp, a Celui care cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul, locuind într-un continuu prezent (cfr. Evr 13,8). Cuvântul lui Dumnezeu devine realitate în istoria umană, pentru că Dumnezeu împlineşte întotdeauna Cuvântul Său. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte (…) aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui.” (Is 55,10.11).
Astăzi, vesteşte îngerul, „vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul” (cfr. Lc 2,11), pentru voi care eraţi în aşteptare, pentru voi care nu v-aţi pierdut speranţa şi încrederea în Dumnezeu, pentru voi care credeţi acum în Cuvântul Său transmis prin Scripturi.
Cine este Acest Mântuitor? Le spune tot mesagerul divin: este Hristos Domnul. Sunt trei titluri alăturate: Mântuitor, Hristos şi Domnul, care împreunează deopotrivă speranţele credincioşilor şi a necredincioşilor din vremea aceea. Unii aşteptau pe Mesia – eliberatorul religios, alţii aşteptau şi ei un domn – eliberatorul politic de sub dominaţia romană.
Cine sunt destinatarii acestei bune-vestiri? Nu sunt nici cărturarii, nici învăţaţii poporului, nici arhiereii, nici preoţii iudei, nu sunt împăraţi sau conducători ai destinelor neamurilor, ci sunt simpli păstori. O categorie de oameni analfabeţi, nomazi, trăind în grupuri mici sau solitari, în sărăcie, uneori dispreţuiţi sau marginalizaţi. Fiecare cu gândurile şi grijile sale legate de familie, de turma ce o are de păstorit, de nesiguranţa zilnică în care trăiesc, de neamul şi poporul din care fac parte. Asuprirea romană care îi apasă pe de-o parte, rabinii şi cărturarii cu învăţăturile lor despre Mesia-Eliberatorul, pe de-altă parte. Dar oare va veni cu adevărat? – se întreabă îngânduraţi. Oare când va veni? Nu este oare destulă sărăcie, nedreptate şi violenţă în lume, de ce nu intervine Dumnezeu pentru Poporul Său? Îşi doresc cu toţii o viaţă mai bună, mai sigură, mai liniştită, eliberată de orice motiv de îngrijorare. Acestor oameni simpli, neînvăţaţi, care trăiau apăsaţi de necazurile, dificultăţile şi păcatele lor, Dumnezeu doreşte să le descopere mesajul mântuirii, mesajul bucuriei şi să-i transforme în mesageri ai speranţei.
Chiar dacă aceşti simpli păstori aşteptau mai degrabă un eliberator de sub jugul asupririi romane, vestea din Noaptea Sfântă le va schimba mentalitatea şi întreaga viaţă.
Astăzi această naştere reprezintă începutul istoriei mântuirii neamului omenesc. Este vestea bună ce va orienta, de acum înainte, întreaga istorie a omenirii spre Mântuire, conferindu-i un sens: spre fericirea vieţii veşnice.
Acesta va fi motivul bucuriei în credinţă a întregului popor: eliberarea, mântuirea şi speranţa care devine o realitate.
Aceeaşi veste trebuie să o primim şi noi astăzi în sufletele noastre şi să ne lăsăm pătrunşi de uimire, să ne oprim, să lăsăm pentru un moment «oile noastre» şi să medităm asupra evenimentului Naşterii Mântuitorului.
Astăzi ne răsună şi nouă glasul îngeresc, scoţându-ne din monotonia cotidiană, din noianul de preocupări şi griji lumeşti, fiindcă mesajul divin nu se adresează numai celor din trecut. Oriunde este vestit, ascultat şi primit astăzi acest Cuvânt, devine viu şi lucrător (cfr. Evr 4,12) în sufletele deschise mesajului ceresc.
2. „Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2,14).
Păstorii înfricoşaţi de apariţia îngerească ascultă cuvântul mesagerului divin. Dar, pe când credeau că totul s-a-ncheiat, deodată pare că cerurile se deschid ca o cortină ce se trage lin şi, din înalt, răsună un cor îngeresc sublim: „Întru cele de sus în cer lui Dumnezeu mărire şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!” (cfr. Lc 2,14).
Sunt mii şi mii oştirile cereşti ce laudă pe Domnul în cântări îngereşti. Astfel, păstorii devin pentru o clipă participanţi la Liturgia cerească. Pare că cerul a coborât pe pământ şi creaţiunea-ntreagă e-n laudă şi cânt. O pregustare a fericirii cereşti pe pământ, o contemplare a imnului de adoraţie ce neîntrerupt se-aduce Celui Preaînalt. Acum se poate spune, cu drept cuvânt, «precum în cer aşa şi pe pământ».
Imnul cântat de mulţimea corurilor divine este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o revelaţie ce dezvăluie oamenilor divinitatea Pruncului născut în peştera din Betlehem. Corurile îngereşti cântă mărire lui Dumnezeu pentru minunatul plan al mântuirii realizat prin Fiul întrupat şi intrat în istoria omenirii pentru a aduce pacea.
Cine ar putea aduce în acelaşi timp mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi oamenilor de pe pământ pace şi bunăvoire? Cine Altul dacă nu Fiul întâiul-născut al Tatălui ceresc, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl” (Simbolul credinţei). De aceea, unicul eveniment care poate conferi un sens acestui imn ceresc este Naşterea Domnului nostru Isus Hristos, speranţă vie a vieţii creştine, ce oferă tuturor o direcţie clară spre fericirea vieţii veşnice. „Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare (…), ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după speranţă, moştenitorii vieţii celei veşnice” (Tit 3,4-5.7). Hristos este „Lumina spre descoperirea neamurilor şi mărirea Poporului Său Israel” (cfr. Lc 2,32), Cel prin care Dumnezeu restabileşte pacea cu oamenii în lume: „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El,…” (Col 1, 19-20).
Marele mister al Naşterii Domnului nostru Isus Hristos, marchează începutul Noii Alianţe cu Dumnezeu, un timp al păcii ce conduce pe o nouă Cale în Adevăr, spre Viaţă. „Viaţa în totalitatea ei, este relaţie cu Acela care este Izvorul vieţii. Dacă suntem în relaţie cu Acela care nu moare, care este Viaţa însăşi şi Iubirea însăşi, atunci suntem în viaţă.” (Sp.S. 27). Cuvântul vieţii – „Răsăritul cel de sus”, a venit între noi, oamenii, să lumineze pe cei aflaţi încă în întunericul disperării şi al umbrei morţii păcatului şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii (cfr. Lc 1, 77-79).
«Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu» – este lauda şi adoraţia ce se cuvin întotdeauna şi în primul rând Domnului-Dumnezeu. «Pe pământ pace, între oameni bunăvoire», continuă imnul îngeresc. Pacea este idealul dorit de Creator, care însă are nevoie de bunăvoinţa oamenilor, pe care El i-a creat, pentru a lucra şi a păzi grădina Edenului (cfr. Gen 2,15). Pentru ca pacea cerească să se poată revărsa pe pământ este nevoie ca oamenii să dorească pacea. Nu poate fi pace pe pământ, câtă vreme nu este pace între oameni, iar între oameni nu poate fi pace câtă vreme fiecare om nu are pace în sufletul său. Nimeni nu poate avea pace în propriul suflet dacă nu este mai întâi în pace cu Dumnezeu. Căci de la Dumnezeu vine harul păcii, El este Izvorul păcii care ne sfinţeşte pe noi în mod desăvârşit şi în întregime: spiritul, sufletul şi trupul nostru (cfr. 1Tes 5,23).
De aceea Biserica, în imnografia bizantină, repetă zilnic de mai multe ori la diferite momente de rugăciune acest imn ceresc (la slujba Utreniei, Doxologii, Dupăcinar, etc.)
Păstorii contemplă cetele îngereşti înălţându-se la cer şi înţeleg că au primit un har divin. Pentru o clipă li s-au deschis «ochii sufletelor» spre o arătare cerească. Îngerii se aflau deja acolo în jurul lor, dar ei nu au avut decât pentru un moment lumina revelaţiei spre a participa la Liturgia cerească. Viziunea îngerească a Liturghiei cereşti mişcă sufletele şi îi scoate din cotidianul vieţii lor, le deschide o poartă de înţelegere spre o altă dimensiune transcendentă, supranaturală. Ei înţeleg astfel că Dumnezeu este prezent în viaţa oamenilor, chiar dacă de multe ori nu au «ochii sufletului» deschişi spre Divinitate. El rămâne mereu «Emanuel» – Dumnezeu cu noi (cfr. Mt 1,23).
„Să mergem (…) să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut…” (Lc 2,15), spun păstorii unii altora. Mesajul divin construieşte comuniunea, adună pe cei risipiţi, îi uneşte şi îi orientează spre împlinirea unui ideal comun.
Ei au ascultat cuvântul, l-au primit, l-au înţeles şi acum doresc să-l întâlnească. Doresc o întâlnire personală cu acest Cuvânt divin prin care Dumnezeu devine prezent în istoria neamului omenesc.
Păstorii vor să vadă cuvântul ascultat – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, o prezenţă divină vie, lucrătoare, ce poate deschide «ochii sufletului» lor. Să ne amintim de Cuvântul lui Dumnezeu adresat lui Moise pe Muntele Sinai, atunci când tot poporul cutremurat privind, vedea fulgere şi tunete, (cfr. Ex 20,18), căci Cuvântul lui Dumnezeu nu este lipsit de putere (cfr. Lc 1,37).
Vestea îngerească şi viziunea Liturghiei cereşti re-orientează întreaga viaţă a păstorilor şi îi determină să acţioneze, atraşi de dorinţa de a vedea Cuvântul întrupat în viaţa lor.
De-acum înainte viaţa lor are o clară orientare, se înscrie pe linia Planului divin de Mântuire. Ei vor fi primii mesageri ai speranţei mântuirii între oameni. Primii purtători ai veştii celei bune, adevăraţi evanghelizatori care se pun în slujba vestirii cuvântului (cfr. N.D.E. 2). Ei vor vesti bucuria Naşterii Domnului, aducând mărire lui Dumnezeu şi pace oamenilor, ce cu bunăvoinţă vor primi vestea speranţei mânturirii neamului omenesc.
3. „Văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil” (Lc 2,17)
Din mesajul îngerului, păstorii au înţeles rolul pe care îl au şi au plecat îndată, în grabă, la drum. Conduşi de mesajul primit au venit în căutarea Pruncului divin. Ajungând, păstorii au îngenunchiat să-L vadă mai bine pe Noul-născut în iesle aşezat. L-au văzut, L-au adorat şi în acea linişte contemplativă, alături de Maria şi Iosif, învăluiţi în aceeaşi strălucire a harului ceresc, miracolul s-a întâmplat. Au fost atinşi de lumina adevărului divin ce le-a dat o nouă speranţă. Astfel a încolţit în sufletele lor dorinţa de a vesti cu bucurie cele auzite şi văzute.
Oare cât timp au stat păstorii în adoraţie lângă ieslea învăluită în strălucirea divinităţii Omului-Dumnezeu? Textele Evangheliilor nu precizează, este un timp care are o altă dimensiune, ce scapă percepţiei umane: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii/ Nimicnicie vor fi anii lor; dimineaţa ca iarba va trece.” (Ps 89, 4-5). Un singur cuvânt: «Văzându-L», descrie momentul întâlnirii cu Pruncul divin. Este momentul revelaţiei supreme, întâlnirea personală cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul.
În adoraţie, ei văd şi se lasă văzuţi la rândul lor. Încearcă să pătrundă şi sunt pătrunşi la rândul lor… «Ochii sufletelor» se deschid spre adevărul divin.
De la nivelul înţelegerii raţionale (mesajul îngeresc), la nivelul credinţei şi al speranţei (pornesc să vadă), prin rugăciune şi adoraţie (văzându-L), sunt pătrunşi de marea bucurie a adevărului descoperit: Acesta este Semnul oferit de îngeri: Pruncul în iesle culcat este Mântuitorul, Hristos Domnul, Dumnezeu adevărat. Este vestea bucuriei care acum cuprinde sufletele lor şi îi transformă din adoratori în vestitori ai Cuvântului divin. Au primit bucuria, o trăiesc în suflete şi apoi doresc să o împărtăşească tuturor. Astfel, ei înşişi devin mesageri ai unei noi speranţe în lume. Doresc să răspândească vestea bună primită pentru a reda oamenilor speranţa mântuirii.
«Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori» (Lc 2, 18).
Departe de a se ridica degrabă şi a merge să vadă cuvântul spus lor, aşa cum păstorii făcuseră, oamenii se miră, sunt tulburaţi. Pentru o clipă ei ascultă, rămân uimiţi, surprinşi, nedumeriţi în faţa celor spuse de către păstori, dar apoi îşi reiau nepăsători activitatea şi preocupările cotidiene. Deci au fost oameni care, auzind vestea păstorească a bucuriei, nu au fost mişcaţi sufleteşte. Au fost şi oameni care au primit cu tulburare şi mânie această veste (Irod, cfr. Mt 2,3.16). Au fost mulţi şi cei care nu au aflat vestea bucuriei şi nu au ştiut că Mântuitorul s-a născut Prunc într-o peşteră în Betlehem.
Atunci cu ei ce se va întâmpla? – ne întrebăm. Oare va mai trimite Dumnezeu încă o dată pe îngerul Său şi pentru fiecare dintre aceştia? Cu siguranţă, nu! Păstorii sunt acum mesageri ai bunei vestiri divine, mesageri ai speranţei mântuirii, mesageri ai bucuriei vieţii cu o direcţie clară: spre mântuire. Ceilalţi oameni pe care îi vor întâlni sunt liberi să asculte sau nu, să creadă sau nu, să dorească să vadă, să întâlnească acest cuvânt sau nu. Sunt liberi să primească acest cuvânt sau să rămână doar uimiţi, surprinşi pentru câteva clipe de el, fără însă a se produce vreo schimbare în viaţa lor.
Dumnezeu s-a folosit de aceşti simpli păstori să răspândească vestea în vremea lor. Oare noi astăzi suntem capabili să redăm speranţa sufletelor noastre? Cum ar trebui să procedăm? Păstorii au devenit mesageri ai speranţei prin vestirea Cuvântului auzit şi văzut. Preasfânta Fecioară Maria însă, este un permanent mesager al speranţei, prin trăirea şi împlinirea Cuvântului.
Pentru noi, creştinii de astăzi, modelul prin excelenţă al credinciosului fidel Cuvântului lui Dumnezeu este Preasfânta Fecioară Maria: „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Lc 2,19). Nu se spune că pricepea tot ce se întâmpla şi înţelegea toate cuvintele ce i se spuneau despre Pruncul divin, dar se subliniază bunăvoinţa de a asculta, a reţine şi a medita cuvintele divine, chiar şi fără a le înţelege la momentul respectiv. Ea păstrează ca pe o comoară preţioasă aceste cuvinte în intimitatea inimii, a sufletului ei. „Unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră” (Lc 12,34).
Maria oferă modelul credinciosului care, din Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut comoara, tezaurul întregii vieţi. Unica fiinţă creată care a purtat Cuvântul creator în sânul ei, oferindu-şi propriul trup, l-a purtat în mintea ei oferindu-şi inteligenţa şi raţiunea, l-a purtat în sufletul ei oferindu-şi afectele, sentimentele. Trup, minte şi suflet puse în slujba lui Dumnezeu, – «Iată slujitoarea Domnului» (Lc 1,38a), inteligenţa, raţiunea, voinţa, sentimentele şi acţiunile conforme Voinţei divine, – «fie mie după Cuvântul tău» (Lc 1,38b).
Fecioara Maria este „Mama Speranţei” ne spune Sfântul Părinte (Sp.S. 50), pentru că ea, deşi nu a scris tratate teologice şi nici nu a ţinut conferinţe de înaltă spiritualitate, a predicat prin exemplul trăirii, învăţându-ne să credem, să sperăm şi să iubim asemenea ei. O viaţă modestă, dar plină de speranţă, o viaţă smerită dar plină de credinţă, o viaţă supusă dar plină de iubire.
Ea a stat în genunchi în linişte adorantă, lângă ieslea din peştera rece şi întunecată, privindu-şi Fiul Prunc în care, plină de speranţă şi credinţă, vedea pe Dumnezeu, Mântuitorul întregii omeniri. Tot ea a stat îngenunchiată în suferinţă adorantă sub Cruce, la ceasul întunericului pătimirii, privind înlăcrimată Fiul Răstignit, în care cu aceeaşi tărie a speranţei şi a credinţei vedea pe Dumnezeu, Învierea şi Viaţa tuturor.
Să reluăm itinerarul spiritual pe care l-au parcurs păstorii. Au auzit vestea îngerească ce i-a tulburat, au ascultat cuvântul divin, au crezut în semnul revelat şi au pornit la drum, orientaţi spre întâlnirea cu Pruncul nou-născut. Păstorii au văzut Cuvântul în care au sperat şi L-au adorat. Cu bucurie în suflet, ei au plecat să vestească tuturor ceea ce au văzut. Ei devin astfel continuatorii misiunii mesagerilor divini, adevăraţi mesageri ai speranţei în lume.
Acelaşi itinerar trebuie să-l urmăm şi noi ca şi creştini botezaţi, deoarece misiunea principală a Bisericii şi a fiecăruia dintre noi este aceea de a predica Vestea cea Bună a mântuirii, prin Hristos, întregii omeniri. Această evanghelizare înseamnă nu numai a învăţa o doctrină, dar mai cu seamă a-L vesti pe Domnul Isus Hristos, prin cuvânt şi faptă, adică a deveni instrumente ale prezenţei şi acţiunii Sale în lume (cfr. N.D.E. 2).
Marile sărbători creştine reprezintă ocazii de a ne reaminti că am primit Cuvântul divin. Avem în bibliotecile noastre Sfânta Scriptură, dar de câte ori ne facem timp să o citim cu atenţie? Cum încercăm să interiorizăm şi să întrupăm în viaţa noastră Cuvântul citit sau ascultat în Biserică? Participăm cu evlavie şi speranţă la viaţa Bisericii, la Sfânta Liturghie? Ne facem timp pentru a întâlni Cuvântul divin prin rugăciunea noastră personală? Cum vestim Cuvântul ascultat prin trăirea noastră creştină în lume? Suntem noi adevăraţi mesageri ai speranţei creştine în lume?
Cu alte cuvinte Sfântul Părinte ne întreabă: „Credinţa creştină este şi pentru noi, astăzi, o speranţă care transformă şi susţine viaţa noastră?” (Sp.S. 10).
Iubiţi credincioşi, păstori ai sufletelor voastre, itinerarul vieţii noastre spirituale continuă. Viaţa noastră este un pelerinaj ce trebuie să se orienteze, prin Cuvântul întrupat, spre Mântuire, spre Viaţa veşnică. De aceea, la lumina exemplului drumului spiritual al păstorilor, ne putem întreba acum spre ce sau spre cine se orientează viaţa noastră? De asemenea, să ne întrebăm ce sau cine orientează viaţa noastră spre scopul ei? Ne străduim să urmăm exemplul păstorilor, mesageri ai speranţei în lume şi a Preasfintei Fecioare Maria, „Mama Speranţei”?
Ca şi «păstori» suntem responsabili nu numai de sufletele noastre, dar şi de familiile şi comunităţile noastre. Să construim adevărate comunităţi care să constituie semne de speranţă în lume, faruri luminoase care să ajute pe cei dezorientaţi pe marea învolburată a lumii acesteia să regăsească drumul, Calea spre Betlehemul spiritual, şi astfel Hristos, Domnul, să renască în viaţa lor.
Iubiţi credincioşi,
Dumnezeu intervine brusc în viaţa păstorilor, le oferă un cuvânt, un semn şi o speranţă. Ei se supun Cuvântului şi orientează viaţa lor după Voinţa divină. Aud şi văd împlinirea mesajului divin revelat, apoi, preamărind şi lăudând pe Dumnezeu se reîntorc la «oile lor».
Oare s-a schimbat ceva în lume? A devenit lumea mai puţin violentă? S-au rezolvat multiplele lor probleme? Cu siguranţă, NU! Dar păstorii au învăţat să privească şi lumea cu violenţa ei şi problemele lor, cu o altă atitudine interioară. Prin întâlnirea cu Pruncul divin au dobândit pacea şi bucuria în sufletele lor, astfel totul primeşte un sens, o orientare spre o speranţă viitoare. De-acum înainte vor fi mesageri ai păcii şi ai bucuriei, preamărind şi lăudând pe Dumnezeu.
Isus nu a adus în lume un mesaj al unei revoluţii sociale, nu s-a angajat într-o luptă de eliberare politică, ci El a adus o întâlnire cu Dumnezeul cel viu, o speranţă care a transformat viaţa şi lumea din interior, chiar dacă structurile externe au rămas nemodificate (cfr. Sp.S. 4).
Pătrunşi de bucuria Cuvântului ascultat, să-L lăsăm să lucreze în sufletele noastre şi, astfel, să renască pacea prezenţei lui Hristos în viaţa noastră. Să devenim oameni de bunăvoinţă, să-L preamărim şi să-L lăudăm cu suflet curat şi asemenea corurilor îngereşti să aducem mărire întru cele de sus lui Dumnezeu, iar pe pământ pace şi bunăvoire.
Aşa cum stă bine românului la ceas de sărbătoare, să-ncheiem cu o urare rămasă de la bătrânii colindători de pe plaiurile noastre transilvane:
«Acest praznic luminat / Noi cu drag l-am aşteptat / S-auzim îngeri cântând / Magi cu stea călătorind / Îngerii aduc veste bună / La tot neamu’ dimpreună /
Păcurari sunteţi şi Dumneavoastră / Ce sunteţi de viţa noastră / Faceţi bine şi iertaţi / Vorba nu ni-o-mputaţi / Ca să fie de folos / Naşterea lui Hristos!» (Bocşe M.- Mihaiu L., Colinde străvechi de pe Valea Someşului, sec. XIX)
Acum, când celebrăm pentru întâia oară Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Hristos în cadrul Uniunii Europene, avem un motiv în plus să vestim cu bucurie mesajul de credinţă, pentru a reda familiei europene bucuria speranţei creştine. Aşa cum ne invită Sfântul Apostol Pavel, «Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă.» (Filip 4,4), Vă doresc tuturor să trăiţi creştineşte din plin bucuria speranţei în credinţă a Sfintelor zile de sărbători şi să vestiţi tuturor: „astăzi vi s-a născut vouă Mântuitor!”.
«Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg spiritul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.» (1Tes 5,23)
Arhierească binecuvântare şi creştinească îmbrăţişare, la ceas de mărită şi luminată sărbătoare,
+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla
Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos după trup, în Anul Domnului 2007, al 307-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 155-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 78-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al treilea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi în al treilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al treilea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia la Blaj, al 11-lea an al episcopatului nostru şi al 6-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.
COLIND
Închinarea păstorului
Noi umblăm şi colindăm,
Florile dalbe
Pe Dumnezeu căutăm.
Alergarăm şi-l aflarăm
În iesle la boi născut.
Vântul dulce tragănă,
Pruncul de mi-l leagănă,
Ploaia caldă fiul scaldă,
Neaua ninge, nu-l atinge,
Pruncul mâinile-şi întinde,
Maica Sfântă le sărută,
La pământ plecându-ne,
Şi noi sărutându-le,
Bucuroşi să-l prăznuim,
Cu daruri să-l dăruim,
Cu stele albe de flori,
Şi-o oaie cu miel prior.