Predica PF Lucian la Liturghia de la Sighet

Cuvântul de învăţătură al Preafericirii Sale Arhiepiscopul Major Lucian

„Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15,20).

imaginePreasfinţiile Voastre,
Domniile Voastre reprezentanţi ai autorităţilor locale, oameni de cultură şi de spirit,
Iubiţi fraţi preoţi, Iubiţi pelerini la acest Cimitir la săracilor de la Sighet,

Înainte de a reflecta asupra temei pelerinajului anual de la Sighet, doresc să remarcăm cu toţii o mare absenţă: cel care ne saluta de bun venit, cel căruia îi mulţumeam de fiecare dată pentru iniţierea acestui pelerinaj, totdeauna în a doua sâmbătă din luna mai, cel căruia îi mulţumeam pentru buna primire, Episcopul Ioan al Maramureşului care nu mai este printre noi. „Sluga bună şi credincioasă” a fost chemată să intre „întru bucuria Stăpânului său”, bucuria pascală, aceea a învierii lui Cristos şi a garanţiei învierii noastre. Folosesc acest prilej, ca la o lună de la plecarea dintre noi a Episcopului Ioan, să-i aducem un cuvenit omagiu şi să-L rugăm pe Domnul Vieţii să-i dea moştenirea cuvenită unei „slugi bune şi credincioase”.

„Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus.”

Adică să avem totdeauna în minte şi în inimă Cuvântul Domnului, cuvânt viu, dătător de viaţă. Sfântul Ioan Evanghelistul, în prologul Evangheliei sale, spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,1 şi 14). Domnul nostru Isus Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. El a adus cerul pe pământ şi pământul l-a ridicat la cer; El ne-a învăţat să-i spunem şi noi Tatălui Său veşnic, Tată. Cuvântul pe care-l primim din Scripturi este o împărtăşire cu El, pentru că El este Cuvântul. Să ne aducem aminte de cuvântul pe care nu l-a spus!

„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său.”

Pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine realităţile veşnice, Isus se foloseşte de realităţi pământene, de realităţile vieţii de fiecare zi. Un slujitor, o slugă nu este niciodată pe măsura stăpânului său, dar sluga, cu dăruire şi cu inimă deschisă şi devotată îşi face datoria faţă de stăpânul său. Sluga ascultă cuvântul stăpânului său, îl împlineşte şi-l transmite mai departe.

Slugi vrednice ale Stăpânului vieţii au fost acei peste 80 de demnitari: miniştri, academicieni, politicieni, economişti, militari, istorici şi ziarişti, dar şi 43 de Episcopi şi preoţi greco şi romano-catolici, care, prin anii ’50 au fost aduşi la sinistra închisoare, loc de exterminare, iar acest loc pe care stăm acum, a devenit un fel de groapă comună, în care înveliţi în pământul gliei străbune, uniţi în acelaşi crez şi animaţi de aceeaşi speranţă strigă nouă şi veacurilor: Nu vă trădaţi convingerile! Nu puneţi la târguială credinţa şi demnitatea! Nu vă închinaţi fiarei şi lui antihrist! Nu dezertaţi de la datorie!

„Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni.”

Celui ce n-a putut fi dovedit de vreun păcat, i se pun în vină o mulţime de minciuni, minciuni care au atras mânia şi ura căpeteniilor, dar şi ura unui popor-turmă, ură care l-a condus la Cruce. Chinurile lui Isus pe Cruce sunt răscumpărătoare; prin Crucea şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Dar Cel ce s-a făcut trup este Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate rămâne în moarte. El învie glorios din morţi şi dă viaţă lumii. Prin urmare, noi nu trebuie să-L plângem pe El; „fericita vină” ne-a învrednicit pe noi de un dar atât de mare, meritând un asemenea Răscumpărător.

Când bunul Isus urca spre Calvar, nişte femei miloase din Ierusalim, văzându-i chinurile, li s-a făcut milă şi-L plângeau. Isus le-a spus atunci: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe copiii voştri” (Luca 23,28). Să plângem pe Valeriu Traian Frenţiu, pe Ioan Suciu, pe Anton Durcovici, pe Tit Liviu Chinezu? Nu. Ei au înţeles că, slugi fiind, nu pot fi mai presus decât Stăpânul şi că, dacă pe Stăpânul L-au batjocorit şi L-au omorât, atunci ei, cu ce sunt mai presus? Conştienţi s-au adus pe ei jertfă pe altarul Bisericii şi al Neamului. Nu-i plângem pe ei. Pentru ei ne rugăm acum ca să fie ridicaţi la cinstea altarelor şi să ne fie mijlocitori de haruri de la Domnul. Aşa cerem în rugăciunea pe care Sinodul Bisericii noastre a aprobat-o pentru ca să fie spusă la fiecare Liturghie.

Atunci pe cine să plângem? Să plângem starea atâtor copii care nu sunt lăsaţi să se nască, fiind ucişi încă în pântecele mamei lor; să plângem pe atâţia tineri care, pradă ispitelor de tot felul, cad şi se pierd; să plângem pe atâţia părinţi care au dezertat de la datoria lor; să plângem pe bătrânii şi bolnavii cărora nimeni nu le mai oferă o mângâiere; să plângem starea unui neam care se degradează, pentru că principiile Evangheliei şi ale demnităţii umane sunt relativizate şi desconsiderate; să plângem pentru că ne doboară minciuna, corupţia şi consumismul exagerat; să plângem pentru că ne distruge păcatul!

„Şi pe voi vă vor prigoni.”

Aici la Sighet celebrăm martiriul României. Aici la Sighet celebrăm martiriul Bisericii noastre, fără de care, aşa cum spunea Episcopul mărturisitor Ioan Suciu, nu ne-am fi asemănat cu Întemeietorul ei. Aş aminti cele ce le spunea profetic Episcopul, în toamna anului 1948, de pe amvonul Catedralei din Blaj: „Bisericii Române Unite îi lipseşte încă frumuseţea martiriului şi a prigoanei, îi lipsesc Rănile Mântuitorului; fără de ele lumina Bisericii noastre rămâne ascunsă sub obroc. Numai prigoana ne va putea sfinţi şi va putea arăta lumii ceea ce suntem: fii şi apostoli ai Bisericii adevărate… Vor face legi ca să sugrume Biserica, ne vor reduce Diecezele… Care trebuie să fie atitudinea noastră? Într-o luptă ca aceasta care se dă pe teren spiritual, când credinţa însăşi este atacată, atitudinea noastră, armele de luptă, mijloacele de rezistenţă şi de apostolat trebuie să fie supranaturale. O să fim învinşi de la început dacă ne gândim că vom putea lupta cu minciuni, cu socoteli omeneşti şi cu compromisuri…”

Isus Domnul a spus lumii pe faţă ce avea de spus. „Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus.” Adevăraţii slujitori ai Cuvântului au vorbit societăţii în care trăiau, pe faţă, fără a relativiza adevărul şi absolutul. Aceasta a fost, şi încă mai este, vina Bisericii noastre. Dar Cel ce ne-a spus: „şi pe voi vă vor prigoni”, ne-a mai spus că „adevărul ne va face liberi”. Aceasta este demnitatea Bisericii noastre.

Să preţuim ca pe ce avem mai scump Cuvintele Domnului. Să preţuim moştenirea înaintaşilor. Să preţuim mărturia lor. Să preţuim locul acesta, şi alte locuri ale mărturiei, pentru a ne aduce aminte, întru vrednicia bunilor urmaşi. Amin!

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia