Salutul PS Mihai de Crăciun

„Venit-ai din Fecioară… tu însuţi, Domnul cel întrupat”

Iubiţi credincioşi,

La ieslea Viflaimului nu se spun multe cuvinte. Toţi cei care ajung acolo pot contempla tăcerea neajutorată a lui Dumnezeu făcut Prunc şi înţeleg că Cerul nu le aşteaptă vorbele, ci atitudinile şi viaţa. Viaţa lor încredinţată Domnului vorbeşte cel mai bine în dialog cu Cerul: lauda pentru îngeri, bucuria pentru păstori, pentru magi străduinţa de a cunoaşte. Isus – care va trebui să înveţe să vorbească limba noastră – ne mai află dispuşi să dialogăm cu El prin viaţa scrisă de credinţă?

Tăcerea, credinţa sunt în criză, dar criza înseamnă luptă. Prezentul, recesiunea – mai puţin cea morală despre care nu e la modă să vorbeşti – mai pot spune ceva în faţa Copilului tăcut aşezat în iesle? Ori puterea lui Dumnezeu se arată în „slăbiciunea” iertării sale. Asta e bucuria Crăciunului: să descoperi îndurarea, să fi capabil să primeşti dragostea lui Isus, Cel pus în ieslea firii tale. Să lupţi pentru ca Dumnezeu să se nască în viaţa ta şi să descoperi valoarea tainei lucrului bine făcut.

Deocamdată pierdem memoria lucrurilor Cerului. Sunt multe lucruri care ne revoltă, ne surprind, ies din politeţea noastră şi ne pun în dificultate. Facem multe lucruri fără să mai ştim de ce. Chiar şi datinile de credinţă. Cei bătrâni aveau însă memoria vieţii fără de capăt şi acel univers tradiţional pentru care viaţa rămânea sacră.

imagine

Orice cultură a semeţiei umane până la urmă piere. Ne place însă să trăim acel perfecţionism pe care îl predicăm exclusiv celorlaţi şi suntem, până la urmă, atât de departe de conversiunea la Chipul neajutorat al Domnului care vine să mântuiască lumea de păcat. Harurile Domnului, ca şi vestea sa cea bună, sunt recunoscute numai atunci când avem nevoie de ele. De aceea, încercarea şi suferinţa au devenit instrumente ale mântuirii fiindcă sunt singurele mijloace care îi rămân lui Dumnezeu pentru a ne mai culege din pierzare.

Luminile oraşului de Crăciun ne îmbată acum an de an simţurile. Sub raza lor pare să se construiască totul: „bucură-te cât poţi, totul e trecător!” Unde va fi oare frumuseţea interioară făgăduită în primirea Împărăţiei lui Dumnezeu? Doar în sufletul ce primeşte iertarea. De aceea în candela creştinului lumina nu e o pomadă, ci lama ascuţită care intră pentru a-i ţine vie rana sufletului şi dorul după Dumnezeu. Nici Pruncul nu se arată în străluciri orbitoare, ci la candela smereniei, din facerea de bine, din mângâierea celui aflat în necaz, în ajutorul dezinteresat ce poartă singur la tainicele bucurii.

Pe acest pământ şi într-o lume ca a noastră alege Dumnezeu să coboare: printre ruinele noastre. Pentru treizeci de ani El Însuşi rămâne supus, în tăcere şi rugăciune, muncind zi de zi cu Maica Sfântă şi Dreptul Iosif. Ca şi acum două mii de ani, Pruncul Isus nu este recunoscut de toţi. Voi însă nu l-aţi cunoscut aşa pe Hristos, spune Sfântul Pavel. Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Isus, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare. Să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului (…)

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă.(…)

Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4).

Dragi prieteni,

Să fim cu viaţa noastră în anul 2012 care vine glasul său peste lumea învăluită în întuneric. Hristos ne-o cere. E chemarea noastră fiindcă El vine. Naşterea lui să ne fie de folos!

Cu arhiereşti binecuvântări
† MIHAI, Episcop, vicar al Bucureştilor

via VicariatBucuresti.WordPress.com

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia