Toţi una întru Hristos – Galateni 3, 28

Bucureşti, 24 noiembrie 2008 – Librăria Pauline

P.S. Sa Mihai, episcop greco-catolic la Bucureşti

Reuniunea noastră este ocazionată de anul paulin. Şi cum nici o ocazie de acest gen nu e cu siguranţă la întâmplare, înseamnă că e bine să situăm întâlnirea noastră în timpul liturgic pe care îl trăim.

Subsemnatul, şi probabil o parte din auditoriu, este deja în timpul Postului Crăciunului, la câteva zile după sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului. În mod curios evanghelia acestei sărbători prezintă figurile celor două surori ale lui Lazăr: Marta – istovită de muncă în regia primirii lui Hristos, supărată pe Maria care îşi pierde vremea la picioarele oaspetelui, lăsând deoparte febra pregătirilor. Iată-l pe Dumnezeu intrând în bucătăria omului, împins de judecata temerară alor săi, fără menajamente, dar folosind ocaziile şi vindecând tocmai acolo unde oamenii se aşteptau mai puţin. Multe lucruri primesc în istoria mântuirii alte semnificaţii decât cele pe care acestea o au în toate zilele. În liturghia Sfântului Ioan Gură de aur sfârşitul anaforei se încheie prin cererea: „dă-ne nouă cu o singură inimă şi o singură gură a cânta şi a preamări preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău”. O singură gură, o singură inimă, pâinile care ne consumă viaţa, pe noi înşine şi unii pe alţii, primesc sens în trăirea acelei pâini care se împarte şi niciodată nu se sfârşeşte – Hristos.

E bine să reamintim acest principiu fiindcă în epistola către Galateni sfântul Pavel posedă şi comunică un sens viu al Bisericii – popor al lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, pentru care unirea cu Hristos este legătură supremă a unităţii dincolo de orice deferenţă.„Voi sunteţi una în Hristos” (Gal.3, 28), spune apostolul neamurilor.

Noi suspinăm adesea după o unitate imaginară. Cu siguranţă unitatea nu este aceea pe care o visăm noi. Când ea părea să fi fost intactă, harta culturală a lumii era cu totul diferită de ceea ce noi cunoaştem azi. Ori atunci când evocăm unitatea, noi visăm de cele mai multe ori la absorbţii, de unde celălalt trebuie să fie gata să renunţe la ceea ce îi reprezintă, până la urmă, nu alegerea conştientă sau dorinţa de a cunoaşte adevărul, cât moştenirea unei culturi de practică religioasă în care s-a născut şi a crescut.

Cel ce trăieşte în Dumnezeu caută principiul vieţi sale deasupra firii. Tuturor acelora care l-au primit pe Hristos – Lumina, care cred în numele lui, Dumnezeu le-a dat puterea să devină fii, „care nu din sânge, nici din poftă trupească sau bărbătească, ci de sus s-au născut” – ne spune sfântul Ioan (Ioan 1). Iar sfîntul Pavel precizează că cei în Hristos botezaţi, în Hristos sunt îmbrăcaţi…” (Gal. 3, 27). De aici vedem că istoria unei Biserici se poate admite ca parcurs al unei comunităţi vii, euharistice, care liturghiseşte prezenţa lui Dumnezeu, istoria rugăciunii care a susţinut pe fiecare membru al ei în cursul anilor.

Aşadar, pentru a-l cunoaşte şi a-l iubi pe Dumnezeu prin darurile sale trebuie să le folosim pe acestea din urmă ca şi cum nu le-am avea în proprietate, adică fără egoism sau frică, fără resentimente preamărind bunătatea cu smerenie şi recunoştinţă în suflet. E evident că nimeni nu-şi poate stabili măsura creşterii staturii sale, fie ne rupem de robia unor valori, fie vom străbate viaţa ţinuţi de pasiuni la care numai ni se pare că am renunţat. Apartenenţa la o confesiune nu ne permite să facem din temeliile credinţei noastre pretenţie spirituală spre a-i înjosi chiar şi cu binecuvântare pe cei care nu împărtăşesc crezul.

Pentru a fi corectă aspiraţia la adevărata unitate, se presupune că cei care o doresc continuă să se lepede de sine – fiindcă am amintit de Postul Crăciunului. Ori acest lucru nu înseamnă că relativizăm crezul pe care îl profesăm, ci felul egoist prin care ne raportăm unii faţă de alţii, modul în care credem că iubim sau îi respectăm pe ceilalţi. Dacă iubirea lui Dumnezeu nu caută la faţa nimănui, ştim că până şi duşmanilor le putem pune pe cap cărbuni aprinşi prin iubire (Romani). Dacă ne pocăim (convertim), dorind schimbarea pentru a ne crede mai buni decât alţii, atunci nu împlinim decât o mântuire programată de noi, iar Dumnezeul la care ne închinăm este doar un idol de aur.

Apelul la conştiinţa unităţii în Hristos pe care ni-l evocă pasajul din scrisoarea către Galateni presupune absolut cunoaşterea personajului pe care îl jucăm cu adevărat. Este nevoie de un mers spre interior, în adâcurile eu-lui spre a deveni personajul real al vieţii noastre, construind în interior tot ceea ce viaţa în exterior ne pune la îndemână. Cine caută să trăiască Evanghelia în mod simplu şi consecvent, fără alte pretenţii, face cel mai mare serviciu unităţii despre care unii nu admit alte soluţii decât cele politic-strategic-culturale-naţionale. Spaţiul de valori al bunei vestiri unde ne situăm se arată numai prin cunoaşterea limitelor şi a mijloacelor sărăcăcioase pe care le avem la dispoziţie.

Astfel, în constatările imposibilităţii umane se petrece experienţa harului, a iertării şi a dragostei Domnului. Lucrurile supreme ale Împărăţiei lui Dumnezeu ne sunt date aici, în lumea aceasta, sub forma foamei, a setei, a lipsei. Întâlnirea cu Hristos trezeşte în oamenii evangheliei contrastul dintre ceea ce este plăcut Domnului şi ceea ce slujeşte numai stimei faţă de sine.

Sfântul Pavel porneşte în pasajul către Galateni de la ideea că naşterea cea din Hristos anulează realităţile care deosebesc oamenii aici pe pământ în instanţele acestei lumi. O naştere din Dumnezeu care accesează spaţiul unei comuniuni prin scările înălţate spre El nu prin punţile închipuite pe care credem că le realizează politica noastră prepotentă de unitate. „Creştinismul a depăşit dificultatea de a uni contrarii vehemente, păstrându-le pe amândouă şi păstrând vehemenţa amândurora” (Chesterton, Ortodoxia, p. 119). Această tensiune rodnică a oferit mărturie pentru vitalitatea unei Biserici care se întemeia pe eforturile de sfinţenie ale membrilor săi. Ori lumea noastră de azi nu rezolvă problemele, ci le suprimă. Exerciţiile de voinţă ale celor care cred continuă să rămână posibile pentru că modelul lor este viaţa în Hristos, cel care le-a trăit mai întâi şi a dat puterea de a deveni fii ai Tatălui.

Altfel nu s-ar putea pricepe recunoştinţa şi bucuria de regăsi urmele Domnului peste tot, fiindcă ne credem proprietari ai propriei mântuiri. Şi chiar dacă stima ce-o avem faţă de noi e mare, va fi totdeauna mult prea mică de nu vom fi convinşi că totul vine de la Dumnezeu. Aici se află, de-altfel, singura valoare a vieţii: ea este un dar ceresc. Recunoştinţa arată atunci respectul pentru Dumnezeu în măsura cu care ştim să ne bucurăm de darurile Sale.

Împărtăşirea cu Domnul nu e făcută din observanţe, ci din dragoste. Numai dragostea întăreşte mărturia unui crez. Aceasta oferă forţă chiar şi celui prigonit să ierte toate pentru Înviere. De aici derivă apoi obligaţiile. Marele păcat e acela de a te crede fidel observanţelor sau darului de a te naşte într-un anumită cultură şi, prin urmare, într-un anumit fel de a judeca pe alţii.

Istoria spune că crezul nostru pare întotdeauna o alegere slabă atunci când ne compromit alegerile personale. Lucrul cel mai grav este că începem să ne revoltăm nu fiindcă am pierdutinocenţa, ci pentru că crezul la care subscriem ne împiedică să admitem că am putea greşi. Acesta e păcatul fariseului! Ori Evanghelia, Părinţii din vechime, sfinţii – spun cu toţii că cel ce îşi plânge păcatul e mai mare decât cel care, prin rugăciunea sa, învie morţii.

Unitatea în Hristos nu este o meserie. Rodnicia ei depinde în mare parte de puterea de a ne îndoi de cuvintele noastre şi de a pune în dubiu, prin smerenie, valoarea realizărilor vieţii. Cine se încrede pe deplin în stima ce o are pentru sine este condamnat neputinţei. Perfecţiunea nu se defineşte în funcţie de noi înşine, de aceea cine ştie să greşească cu folos e mult mai mare decât cel care reuşeşte, dar fără vreun folos real. Cine se mulţumeşte de ceea ce are şi acceptă că-i lipsesc multe în viaţă este cu mult mai avut decât cineva care are mult, dar se preocupă veşnic de tot ceea ce ar putea să-i lipsească. Harurile Domnului au mulţi datornici, dar un singur proprietar.

Cum vedeţi, este foarte greu să faci conferinţe pe teme biblice unei audienţe pluriconfesionale. Nu e chiar aşa de tragic. Chesterton spunea că pentru păgânism virtutea rezida într-un echilibru. Doar pentru creştinism virtutea se naşte într-un conflict: ciocnirea între două patimi aparent opuse. (Cf. Chesterton, Ortodoxia, Humanitas. p. 117). Îmi veţi permite să închei cu o referinţă literară. Vladimir Soloviov (+1900) a scris un scenariu fictiv despre venirea Antihristului în lume, văzându-l ca pe un mare potentat care aduce stabilitate şi binefacere tuturor. Cu toate acestea conducătorul nu era mulţumit pentru faptul că aparţinătorii confesiunilor creştine nu apreciau cum se cuvine realizările sale. ”Dragi creştini, spuse el. Înţeleg cît este de greu pentru voi să daţi un singur răspuns direct. Înţeleg şi vreau să vă ajut: Din nefericire v-aţi scindat încă din timpuri atât de vechi în diverse confesiuni şi partide că poate nici nu aveţi un singur lucru care să vă atragă pe toţi. Dar dacă voi nu vă puteţi pune de acord, eu sper să pun de acord toate confesiunile voastre, arătându-le aceeaşi iubire şi fiind deopotrivă gata să întâmpin năzuinţa adevărată a fiecăreia dintre ele” (Soloviov, Povestire despre Antichrist, Humanitas, p. 186).

Pe fiecare din cele trei confesiuni, potentatul le ademeneşte pe filiera ispitei cu care s-au confruntat pe parcursul istoriei: pe catolici cu ordinea şi disciplina din Biserică, pe ortodocşi cu muzeul tradiţiilor, pe protestanţi cu inaugurarea unei mari universităţi de studiu biblic. Mulţi din cei prezenţi la Sinodul confesiunilor trec de partea lui, rămânând puţini fideli comunităţii lor. Cei rămaşi se regăsesc pe podiumul urmaşului sfîntului Petru, al cărui scaun este ţinut acum sugestiv de Petru al II-lea. Stareţul Ioan, mai marele ortodocşilor îi spune „conducătorului”: „un singur lipseşte, dă mărire lui Hristos, Fiul al lui Dumnezeu împreună cu noi”. Aşa este demascat Antihristul, iar papa apoi poate rosti anatema împotriva lui.

Întrebare: unirea Bisericilor se va face, aşa cum presupunea Soloviov în „Povestirea despre Antihrist”, atunci când creştinii nu vor mai fi persecutaţi în funcţie de confesiuni, ci pentru simplul fapt că identitatea şi viaţa lor au referinţă la Hristos? Acolo, pe banca celor rămaşi fideli dragostei dumnezeieşti, aparent neputincioasă în faţa violenţei şi a puterii, toate confesiunile creştine se vor lega în sfântă unire spre a mărturisi în faţa lui Antihrist şi a rămâne fermi în a preamări puterea lui Dumnezeu care câştigă pierzând? Nu ştim, dar în aşteptare, până atunci, fiecare dintre noi este chemat să fie consecvent în simplitatea de a face bine şi a continua rugăciunea.

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia