din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

RETROCEDAREA CATEDRALEI DIN BLAJ

Lucrarea de faţă a fost terminată, dactilografiată şi pregătită de tipar, când au intervenit în viaţa Bisericii Române Unite două evenimente, care nu pot rămâne neconsemnate până la o nouă ediţie. Este vorba despre retrocedarea catedralei din Blaj şi promovarea mitropolitului dr. Alexandru Todea cardinal al Bisericii Romane.

RETROCEDAREA CATEDRALEI MITROPOLITANE DIN BLAJ. Un comunicat al Episcopiei Române din Alba Iulia, dat pe posturile naţionale de Radio şi Televiziune, a adus la cunoştinţa opiniei publice că în ziua de duminică 19 mai 1991, greco-catolicii din Blaj, în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea, au ocupat biserica ortodoxă „Sfânta Treime” din acel oraş. Cei în necunoştinţă de cauză ar fi putut fi uşor induşi în eroare de acel comunicat, că „ungurenii” greco-catolici au comis o nouă crimă la adresa „Bisericii româneşti” din Transilvania. În realitate, comunicatul dat de Episcopia Ortodoxă din Alba Iulia a fost o falsificare a adevărului. În primul rând, n-a fost vorba de un lăcaş de cult „ortodox”, ci de catedrala „Sfânta Treime” a Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropoliei Române Unite. Catedrala nu a fost ocupată cu forţa cum se afirma în comunicat, ci predată din proprie iniţiativă de credincioşi, în frunte cu consiliul parohial şi unul dintre preoţii parohi.

Un scurt istoric ne arată că acest sfânt lăcaş de închinare, simbolul unităţii românilor uniţi cu Roma, este opera ierarhilor greco-catolici, începând cu episcopul martir, Inochentie Micu Clain, care în 1737 a mutat reşedinţa episcopiei de la Făgăraş la Blaj şi, la 1741 a început zidirea, continuând cu ceilalţi arhierei români-uniţi care au urmat. Episcopul Ioan Lemeni (1833-1850) „mări, transformă şi înfrumuseţă în 1837 catedrala Sfintei Treimi din Blaj, lungindu-i nava cu mai bine de cinci stânjeni, adăugându-i două turnuri foarte frumoase, o balustradă spaţioasă spre piaţă, două coruri, două sacristii şi o absidă în altar unde este aşezat tronul arhieresc” (cf. Şematismul mitropolitan greco-catolic… 1990). Aşadar, catedrala n-a fost ortodoxă decât după raptul comis în 1948, fiind aproape 43 de ani şi ea, ca şi celelalte biserici unite, o „biserică furată”. Ortodoxia a făcut din restituirea catedralei din Blaj stăpânului de drept o problemă gravă, cu scopul vădit de a descuraja pe uniţi în lupta lor pentru redobândirea in integrum a celorlalte bunuri patrimoniale de care a fost despuiată în 1948, de către guvernanţii comunişti, în strânsă şi vinovată colaborare cu ierarhia şi structurile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române. De acestea n-a fost străin nici vicarul patriarhal de atunci, patriarhul de acum al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaş. Acelaşi, încearcă şi azi să distragă atenţia opiniei publice de la greşelile lui pastorale – acordul dat la „dărâmarea şi distrugerea a zeci de biserici şi mănăstiri ortodoxe, superbe şi sfinte ctitorii româneşti”, ca şi adeziunea din 17 decembrie 1989 la represiunea lui Ceauşescu împotriva tinerilor revoluţionari din Timişoara. Prin diversiunea pretextată de „cazul de la Blaj”, mergând, printr-o declaraţie oficială, până la ameninţarea întreruperii dialogului teologic, iniţiat în 1980 între Biserica Romei şi Autocefaliile ortodoxe orientale în vederea înlăturării marii schisme, le-a cerut şi acestora să întrerupă dialogul cu Roma, aruncând întreaga vină pe Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, Papa Romei. Pentru ca cititorii să-şi formeze o convingere conformă realităţii, adevărului, consemnăm câteva date din pătimirile catedralei din Blaj, arătând când a fost folosită „forţa” în ocuparea ei.

Aşadar, construcţia, adăugirile, înfrumuseţările şi restaurările s-au făcut exclusiv din contribuţia Bisericii Române Unite şi prin grija ierarhilor ei. A fost folosită drept catedrală a Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi a Mitropoliei Bisericii Române Unite, din 1747, până în 1948, când a fost răpită şi ocupată într-adevăr cu forţa. Între 27-29 octombrie 1948, episcopii români uniţi şi clerul superior din gremiile eparhiale, canonici, profesori de teologie, protopopi etc. au fost cu toţii arestaţi. Între ei şi episcopul Dr. Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu reşedinţa la Blaj. Odată cu arestarea lui, catedrala mitropolitană „Sfânta Treime” a fost închisă şi preluată de securitate. Vineri şi sâmbătă, 5 şi 6 noiembrie 1948, miliţieni, transformaţi în „apostoli” ai Ortodoxiei, au umblat prin oraş de la casă la casă, anunţând că duminică, 7 noiembrie 1948, va veni de la Sibiu Mitropolitul Ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, pentru a redeschide catedrala şi a oficia Sfânta Liturghie, invitând credincioşii să participe. Drept urmare, duminică dimineaţa a sosit la Blaj mitropolitul, însoţit de o suită de preoţi sibieni şi corul catedralei ortodoxe mitropolitane din Sibiu. La ora 9,00 pe terasa catedralei din Blaj a început slujba Sfeştaniei, a Sfinţirii apei; pe terasă, în afară de clerul sibian şi cor, mai erau prezenţi: ministrul Romulus Zăroni, în calitate de reprezentant al Guvernului comunist a lui Petru Groza, şi câţiva membri şi activişti de partid, obligaţi să facă act de prezenţă pentru a masca lipsa credincioşilor, absenţi cu desăvârşire. După sfinţirea apei şi după ce mitropolitul a stropit în exterior faţada şi cele două turle, s-a oprit în faţa uşii de la intrare unde l-a întâmpinat preotul Adrian Teodorescu, proaspăt ortodox, adus cu forţa de la Cenade, localitate din apropierea Blajului, fiindcă nici un preot din oraş nu a „revenit” la Ortodoxie. După câteva cuvinte de circumstanţă preotul i-a oferit mitropolitului cheile catedralei, pe care, preluându-le, mitropolitul a deschis biserica şi a intrat în ea urmat de suită şi cor, ministru şi cei câţiva activişti pe posturi de „credincioşi”. Aşa s-a consumat actul de inaugurare a catedralei din Blaj în Ortodoxie, cu episcopul şi preoţii ei în temniţă, cu lăcaşul aproape gol, abia cele două strane fiind ocupate de „oficialităţi”, mai intrând din când în când câte un elev din piaţă, care stătea câteva momente, după care ieşea să-şi anunţe colegii de afară de ceea ce se petrecea în biserică.

Deschizând o paranteză, trebuie să arătăm că preotul Adrian Teodorescu, torturat de zbuciumul conştiinţei, mereu cu regretul în suflet de ceea ce a făcut n-a putut muri fără să-şi mărturisească păcatul îmbrăţişării schismei, bolnav fiind, a cerut să-i fie adus la căpătâi mitropolitul Bisericii Române Unite, IPSS Alexandru Todea, înaintea căruia şi faţă de martori a depus profesiunea de credinţă catolică şi a cerut, în scris, să fie înmormântat de preot greco-catolic, după rânduiala Bisericii Române Unite. După săvârşirea din viaţă, curajoasa lui soţie – preoteasa – revenită şi ea de la schismă odată cu soţul şi familia, executor fidel al dorinţelor testamentare atât de fierbinţi ale soţului ei, a rezistat la toate presiunile făcute de Mitropolitul ortodox Antonie Plămădeală de la Sibiu, de Episcopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia şi de vicarul Traian Belaşcu al Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu, fostul preşedinte al „sinodului de revenire” de tristă faimă din 1 octombrie 1948 de la Cluj, instrument docil în mâinile Securităţii, partidului comunist şi ierarhiei ortodoxe filo-moscovite. Serviciul înmormântării preotului Adrian Teodorescu a fost oficiat de un sobor de 22 de preoţi greco-catolici, în frunte cu vicarul arhiepiscopiei blăjene, Nicolae Jidveianu. Toate acestea s-au petrecut înainte de Revoluţia din decembrie 1989, în primăvara acelui an.

Aşa s-au petrecut lucrurile. Catedrala transformată în biserică parohială, de enorie, cum n-a fost niciodată, a petrecut înstrăinată aproape 43 de ani în Ortodoxie.

La 7 octombrie 1990 a avut loc la Blaj instalarea oficială a Mitropolitului Dr. Alexandru Todea, dar nu în catedrala mitropolitană, cum s-ar fi cuvenit, ci pe istoricul Câmp al Libertăţii. Mulţimile au scandat şi atunci „Vrem bisericile!, Vrem catedralele!”, dar n-a auzit nimeni din cei ce ar fi trebuit să audă: autorităţile de stat şi ale Bisericii Ortodoxe. Au operat şi de această dată dispoziţiile ultrareacţionare ale Patriarhiei, Mitropoliei Ardealului şi Episcopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, şi catedrala a rămas închisă. Numai autoritatea şi intervenţia Mitropolitului Alexandru Todea, duşman hotărît al violenţei, a potolit mulţimile indignate, decise s-o deschidă.

În anul 1991 la catedrală erau încadraţi doi preoţi parohi, ortodocşi: Liviu Rotaru şi Ioan Fărcaş.

Din anul 1948 Biserica Română Unită nu mai participase la serbările de la Blaj, în amintirea Marii Adunări Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la 3/15 mai 1948, unde s-a strigat „Vrem să ne unim cu Ţara!” În 1948, Episcopul Dr. Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei Blajului, a fost nevoit să părăsească adunarea, nefiindu-i îngăduit să ia cuvântul, Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu, care prezida, folosind Adunarea ca instrument de propagandă ortodoxă, preambul al distrugerii Bisericii Române Unite.

În 1991, ierarhia Bisericii Române Unite, în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea, a hotărît reluarea tradiţiei aniversare şi a o comemora ca pe o serbare a Neamului Românesc şi a Bisericii Române Unite. În acest scop a fost aleasă ziua de 12 mai 1991, fiind, în primul rând, zi de duminică şi, în al doilea rând, nu coincidea cu data de 3/15 mai, în care sărbătorii i se dădea mai mult un caracter politic , decât unul naţional cum a fost în realitate. În dimineaţa zilei de 12 mai au fost prezenţi la Blaj toţi ierarhii români-uniţi, sute de preoţi şi mii de credincioşi.

A fost prezent şi nunţiul Apostolic de la Bucureşti, Arhiepiscopul John Bukowsky, însoţit de secretarul nunţiaturii Mons. Comozzi Ermenegildo şi de Mons. Ludovic Blasutti, reprezentantul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti şi alţi invitaţi. Însă toate planurile serbării au fost serios perturbate de ploaia ce cădea fără întrerupere din ziua premergătoare. Prin mulţime circulau zvonuri că serbarea ar putea avea loc în biserică, cei doi parohi şi credincioşii, în frunte cu consiliul parohial (curatoratul), fiind pregătiţi să o predea. Dar, nu se observa nici o mişcare în acest sens în apropierea catedralei. Dimpotrivă, continua să fie închisă. Pe Câmpia Libertăţii, sub rafalele de ploaie ce nu mai conteneau, apa se băltea trecând deja de gleznă, făcând imposibilă organizarea serbării acolo.

Nunţiul apostolic, episcopii din cele patru eparhii române unite, o parte din clerul şi invitaţii sosiţi la serbare, scutindu-se de ploaie, aştepau în palatul reşedinţei mitropolitane, cum aşteptau şi mulţimile, scutindu-se pe sub streşini, pe sub umbrele şi impermeabile, hotărîrea ce o va lua mitropolitul cu privire la locul unde se va ţine adunarea. Vremea se scurgea şi, la un moment dat, a apărut Mitropolitul Alexandru Todea la reşedinţă, în mijlocul celor ce aşteptau şi le-a zis:

– Se pare că ploaia nu va conteni şi nu vom putea sluji pe Câmpia Libertăţii. Vom sluji la adăpost în trei locuri: în sala sportivă a Liceului (fost „Sfântul Vasile”), la Căminul Cultural şi la Teatrul Orăşenesc, iar eu voi merge din loc în loc şi voi ţine cuvântarea festivă. Cineva întrebă:

– Bine, IPS, dar de ce nu se slujeşte în catedrală?

– Deocamdată nu, a răspuns înaltul ierarh. A fost vorba, dar din cei doi preoţi pregătiţi să predea catedrala şi să devină ei înşişi greco-catolici prin mărturisirea credinţei, unul a spus că s-a răzgândit, iar eu i-am răspuns că noi nu forţăm conştiinţa nimănui, aşa că deocamdată nu putem sluji în catedrală.

Mulţimile din piaţă solicitau ca Sf. Liturghie să aibă loc în catedrală. Pentru a evita eventualele incidente, Primăria a recomandat să se predea şi să se preia catedrala. Cu această propunere s-a prezentat vice-primarul la reşedinţa mitropolitană. Dar mitropolitul, neavând acordul ambilor preoţi ortodocşi ai catedralei, nu a acceptat propunerea. În urma acestui refuz, primarul oraşului a invitat la sine pe preotul Liviu Rotaru şi pe rectorul Institutului Teologic de grad universitar din Blaj, Pr. Nicolea Lupea, rugându-i să facă ei predarea şi preluarea pentru ca Sf. Liturghie să se oficieze acolo şi să se liniştească mulţimea, care deja pătrunsese în cele două turnuri şi arborase în fiecare câte un drapel naţional. Dar nici această întâlnire n-a dus la rezultat, preotul ortodox afirmând că are dispoziţie categorică să nu predea cheile.

Mulţimea de oameni din piaţă, care nu cunoştea discuţiile ce s-au purtat, când i s-a făcut propunerea să meargă în sălile pregătite pentru Liturghie, a refuzat şi a vociferat să intre în catedrală. Unii au fost pregătiţi cu răngi de fier să forţeze uşa – poate provocatori – dar mitropolitul, consecvent duşman al „forţei”, sosit în mijlocul lor, le-a cerut în mod hotărît să nu recurgă la violenţă. A fost ascultat, dar a acceptat şi înaltul ierarh propunerea mulţimii, ca Sf. Liturghie să fie celebrată pe terasa din faţa catedralei. Şi acolo, în faţa uşii de intrare în Catedrală, pe ploaie şi pe vânt, s-a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească de către toţi ierarhii Bisericii Române Unite, în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea, reluându-se astfel tradiţionala aniversare a Marii Adunări de la 3/15 mai 1848. În superba cuvântare ocazională, Mitropolitul, autentic şi distins orator, s-a întrecut pe sine însuşi. Iată unul dintre ecourile de presă la aniversarea de la 12 mai 1991: „Câmpia Libertăţii mai păstrează urmele celor 40. 000 de români uniţi prin spaţiul încărcat de istorie, prin ecourile corifeilor Şcolii Ardelene. Că aşa este ne-a „spus-o” şi marea adunare din 12 mai 1991 din faţa Catedralei Blajului. Mii de români din toate colţurile ţării au ţinut să fie prezenţi la marea sărbătoare a Blajului şi-a tuturor românilor. Cu steaguri şi cruci, înfruntând ploaia, s-au îndreptat spre Catedrala Blajului unde la 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu a ţinut celebrul său discurs” la lumina istoriei şi a libertăţii…” Dar, spre tristeţea miilor de oameni, catedrala Blajului era închisă de ortodocşi, care au refuzat deschiderea ei unor oameni care voiau să se închine Altarului Libertăţii neamului. Totuşi… adunarea de la Blaj, din ziua de 12 mai 1991, ce a avut ca nucleu o Sfântă Liturghie celebrată de Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică, în frunte cu Mitropolitul Dr. Alexandru Todea, a ridicat în rugăciune şi pomeniri pe toţi eroii anilor 1848-1919, pe martirii teroarei comuniste, din care n-au lipsit episcopii greco-catolici, aflaţi, ca şi alţi mulţi oameni nevinovaţi, sub brazda pământului românesc fără cruci de amintire… Liturghia de la Blaj va rămâne un moment iluminat al României de după Revoluţia din decembrie 1989.

(Extras din articolul lui E. Dragea, „Blajul, altar al zilei de mâine”, din „Adevărul de Cluj” nr. 371/15 mai 1991).

Duminică dimineaţa, 19 mai 1991, au venit la reşedinţa Mitropoliei din Blaj 56 de copii, îmbrăcaţi în angelice hăinuţe albe, pregătiţi de către preotul Bernard Ştef pentru prima lor împărtăşanie. Erau însoţiţi de părinţi, fraţi şi rudenii, veniţi şi ei să asiste la acest atât de important eveniment în viaţa copiilor, programat a avea loc în cadrul Liturghiei arhiereşti, celebrată de Mitropolitul Alexandru Todea, în sala de sport a liceului (fostul Liceul de băieţi „Sfântul Vasile”). Reluarea acestei tradiţii, după 43 de ani de propagandă marxistă pentru formarea „omului nou”, a atras şi mulţi credincioşi din oraş. În timpul acesta în catedrală credincioşii în frunte cu membrii consiliului parohial au hotărît restituirea catedralei către Biserica Română Unită, proprietarul ei legitim. Credincioşii din catedrală, în frunte cu preotul Ioan Fărcaş şi Consiliul parohial (curatoratul), au hotărît să trimită o delegaţie care să-l roage pe IPSS Mitropolitul Dr. Alexandru Todea să vină la catedrală cu întregul cortegiu, fiind hotărîţi cu toţii – preot, consilieri şi credincioşi – să predea biserica şi să facă mărturisire de credinţă, îmbrăţişând credinţa catolică, şi astfel să fie socotiţi fii ai Bisericii Române Unite. În biserică au fost prezente şi autorităţile locale. La întrebarea pusă de către Mitropolit, toţi cei prezenţi în catedrală s-au declarat membri ai Bisericii Române Unite, cu excepţia preotului Liviu Rotaru, care s-a retras, părăsind catedrala, împreună cu cinci credincioşi, dintre care trei erau copiii lui. Preotul Ioan Fărcaş a făcut profesiunea de credinţă la care au participat şi credincioşii prezenţi, rostind cu toţii Crezul şi mărturisind „Una Sfântă Catolică şi Apostolică Biserică”. Deci lucrurile s-au petrecut paşnic, fără nici o forţă.

continuare…