din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

Prin decretul lege nr. 177/1948, Guvernul a stabilit că toate cultele religioase din ţară vor putea funcţiona legal numai în baza unui statut de organizare aprobat. Proiectul de statut urma să fie întocmit de către cultul religios respectiv, iar aprobarea o acorda Guvernul. In urma celor întâmplate cu Biserica Română Unită s-a făcut încă o încercare şi, în baza numitului decret lege, Cultul Catolic de toate riturile din România, latin, bizantin, armean şi rutean a întocmit un statut comun, care, la 27 octombrie 1948, a fost înaintat Ministerului Cultelor (înregistrat la 28 octombrie), cu următoarea adresă, semnată, în numele episcopatului catolic, de către episcopii Dr. Iuliu Hossu, greco-catolic şi Márton Áron, romano-catolic: „Domnule Ministru, Avem onoarea a Vă înainta, în numele episcopatului catolic de toate riturile, în conformitate cu art. 14 al Decretului nr.177/1948, STATUTUL DE ORGANIZARE, CONDUCERE ŞI ADMINISTRARE AL CULTULUI CATOLIC DIN R.P.R., însoţit de MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ cu respectuoasa rugăminte să binevoiţi a da aprobarea cerută de Lege. Primiţi, domnule Ministru, expresiunea sentimentelor noastre de deosebită consideraţiune. Bucureşti, la 27 octombrie 1948, ss. dr. I. Hossu, ss. A. Márton„.

În noaptea de 27/28 octombrie, episcopul Iuliu Hossu a fost ridicat de către organele Securităţii de la locuinţa din Bucureşti a fratelui său, medicul dr. Traian Hossu, şi dus în lagărul organizat la Dragoslavele, în reşedinţa de vară a Patriarhului B.O. R., împreună cu ceilalţi episcopi ai Bisericii Române Unite. Statutul nu a fost aprobat, Ministerul cultelor, cu adresa nr. 41.428/1948, comunică Bisericii Romano-Catolice că, în vederea aprobării, vor trebui modificate mai multe articole din statutul prezentat. Nu am ajuns la cunoştinţa acestui statut comun de organizare, dar, din adresa redactată de Episcopia Romano-Catolică din Alb a-Iulia, nr. 225 din 28 februarie 1949, drept răspuns la adresa Ministerului Cultelor nr. 41.428/1948 cu care i s-a restituit Episcopiei proiectul de statut înaintat la 27 octombrie 1948, rezultă că ministerul a cerut omiterea a nouă articole şi modificarea a 34, acceptând abia trei articole din proiectul original. Din adresa de răspuns a Episcopiei rezultă că, la primirea statutului restituit pentru modificare, „episcopii greco-catolici se află (aflau, n.n.) în imposibilitatea de a-şi spune cuvântul lor autorizat într-o chestiune aşa de importantă pentru Biserica noastră din R.P.R.” Ei erau arestaţi de la 27-28 octombrie 1948. De asemenea, rezultă că majoritatea articolelor propuse de minister pentru omitere sau modificare, au fost, fie cu caracter dogmatic, fie organizatoric în care statul nu putea avea amestec. Dar, iată textul integral al adresei nr. 225-1949 a Episcopiei Romano-Catolice din Alba-Iulia:

„Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, Nr.225/1949.

DOMNULE MINISTRU, Referindu-mă la adresa Excelenţei Voastre nr.41428, am onoare a Vă ruga, în numele Episcopilor Catolici din R.P.R., să binevoiţi a înainta Înaltului Guvern prezenta noastră petiţiune. Episcopii catolici au fost obligaţi prin Decretul Prezidenţial nr.177/1948, să redacteze Statutul Bisericii Catolice din R.P.R. şi să-l prezinte spre aprobare. De fapt l-au pregătit şi, în ziua de 27 octombrie 1948, au prezentat Statutul Cultului Catolic în singura formă posibilă, bazat pe principiile dogmatice şi canonice ale Bisericii Catolice, valabile în toată lumea. Documentul de mai sus a fost înmânat Excelenţei Voastre de reprezentanţii tuturor riturilor Bisericii Catolice din R.P.R. Cu cea mai vie durere constatăm că, din ziua aceea, Confraţii noştri, Episcopii Greco-Catolici, se află în imposibilitatea de a-şi spune cuvântul lor autorizat într-o chestiune de aşa mare importanţă pentru Biserica noastră din R.P.R. În 12 ianuarie anul curent am primit adresa Nr. 41.428/1948, prin care Ex.Voastră îmi face cunoscut că acel Departament a examinat Statutul de Organizare, Conducere şi Administrare a cultului Catolic din R.P.R. şi ni-l restituie împreună cu Observaţiunile formulate de acel Departament, cerând să procedăm la revizuirea Statutului nostru şi să-l punem de acord cu acele observaţiuni. Din numitele Observaţiuni reiese că Onor. Minister, dintre cele 46 articole ale Statutului înaintat de Episcopii Catolici, doreşte omiterea a 9 articole şi modificarea a 34 articole, acceptând în întregime numai 3 articole cu textul original. În primul rând, Onor. Minister doreşte ca, din textul Statutului, să fie eliminate toate acele dispoziţiuni care într-un fel sau altul presupun sau anunţă unul din următoarele patru puncte esenţiale ale orhganizării Bisericii Catolice:

1.) Primatul şi puterea supremă de jurisdicţie a Pontifului Roman;

2.) Dreptul exclusiv al Sfântului Scaun de a numi pe episcopi;

3.) Dreptul exclusiv al Sfântului Scaun cu privire la înfiinţarea, delimitarea şi desfiinţarea diecezelor;

4.) Dreptul episcopilor de a comunica liber atât cu Pontiful Roman, cât şi cu propriul lor cler şi credincioşi şi viceversa.

Cu toată onoarea ţinem să facem cunoscut Excenţei Voastre că aceste articole arată temeiul divin pe care se bazează întreaga structură a Bisericii Catolice, deci sunt esenţiale şi necesare pentru a justifica organizaţia, ce de fapt o are. De altfel, drepturile referitoare la libertatea conştiinţei şi la libertatea religiei, fiind codificate şi asigurate de constituţia R.P.R., înseamnă că fiecare cetăţean poate manifesta în mod liber convingerea sa de conştiinţă şi de religie şi are dreptul să-şi conformeze viaţa după aceste convingeri. Chiar Decretul Prezidenţial dispune în acest sens, când prevede că Statutul unui cult religios trebuie să ţină seama de natura religioasă a acelui cult. Această intenţiune a legii o arată art.14, care prescrie ca fiecare cult să-şi indice mărturisirea proprie de credinţă, iar art.7 precizează: «Cultele religioase se vor organiza după norme proprii conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor». Dar Biserica Catolică, fiind fondată pe dogme imutabile, organizarea ei de asemenea, în mod necesar se întemeiază pe anumite dogme, fără de care nu ar avea nici o consistenţă. Deci, a nu recunoaşte fie numai unul singur din numitele puncte, înseamnă a nu recunoaşte întreaga Biserică aşa cum este şi cum a existat totdeauna. 1. Primatul Pontifului Roman este între adevărurile fundamentale ale Bisericii Catolice. El este şi prima garanţie a credinţei catolice şi a unităţii structurale a Bisericii. Urmează, în mod logic şi apodictic, că suprema jurisdicţie a Papei se extinde asupra Bisericii Universale şi cuprinde în sine toată puterea ecleziastică. 2. Consecinţa logică din Primatul Papal şi din Suprema Jurisdicţie a Pontifului Roman asupra Bisericii Universale, este dreptul său de a numi, el însuşi în mod exclusiv, pe păstorii vrednici care să conducă diferitele dieceze, adică pe Episcopii Bisericii Catolice. Aceasta este o materie spirituală, în care statul nu este competent. Şi, dacă Supremul Pontif are dreptul de a numi pe Episcopi, el singur şi nici o altă putere sau persoană nu poate amova un episcop din oficiul său. Legea Bisericii asupra acestui punct este clar expusă în canonul 329 al Codului Dreptului Canonic: «Episcopi sunt Apostolorum successores atque ex divina institutione peculiaribus ecclesiis praeficiuntur quas cum potestate ordinaria regunt sub auctoritate Romani Pontificis. Eos libere nominat Romanus Pontifex» 3. Altă consecinţă logică a Primatului este dreptul Papei de a determina numărul şi delimitarea diecezelor catolice din lumea întreagă. Aici ne aflăm din nou într-un domeniu spiritual, în care Statul nu este competent. Obligaţiunea ce revine Pontifului Roman de a se îngriji de necesităţile spirituale ale credincioşilor din lumea întreagă presupune, în mod necesar, puterea de a determina liber modalităţile acestei asistenţe spirituale în diferite circumscripţiuni eclesiastice; presupune şi competenţa sa de a fixa măsura concretă a organizaţiei bisericeşti sub al cărui nivel viaţa religioasă într-un anumit teritoriu ar fi compromisă. Acest drept al Supremului Pontif este clar expus în canonul 215 al C.J.C.: «Unius supremae ecclesiasticae potestatis est provincias ecclesiasticas, dioeceses, abbatias vel praelaturas nullius, vicariatus apostolicos, praefecturas apostolicas erigere, aliter circumscribere, dividere, unire, suprimere.» 4. O ultimă consecinţă a vieţii organice şi unitare a Bisericii şi, totodată, postulatul fundamental al libertăţii religioase este ca episcopii, preoţii şi credincioşii să se bucure de o liberă comunicare cu Capul văzut al Bisericii. Ar însemna o restricţiune a necesităţilor vitale ale Bisericii Catolice şi o piedică sufletească insuportabilă pentru credincioşii ei, dacă ar fi obligaţi să comunice cu Capul lor spiritual prin mijlocirea unor persoane sau instituţii cu totul străine şi incompetente în materie religioasă. Aceasta ar fi o violare a acelei libertăţi religioase pe care Constituţia şi însăşi Legea cultelor înţelege să o garanteze. Doctrina Bisericii catolice privitoare la drepturile Supremului Pontif de a comunica liber cu orice membru al Bisericii oriunde s-ar afla, a fost clar expusă în conciliul Vatican din 1870, care spune: «Din acea putere supremă a Pontifului Roman de a guverna Biserica universală, urmează că el are dreptul de a comunica liber în exerciţiul slujbei sale, cu păstorii şi cu turma întregii Biserici, ca astfel aceştia să poată fi instruiţi şi conduşi pe calea mântuirii». Având în vedere aceste principii invariabile şi pretutindeni valabile ale Bisericii Catolice, accentuăm, totodată, că această supremă jurisdicţie a Papei de la Roma nu ofensează nici un fel de drept natural legitim şi nici un interes, fiind ca o putere spirituală şi supranaturală, nu pământească sau politică. Iar exerciţiul acestei jurisdicţiuni supreme nu poate constitui o ingerinţă în afacerile interne ale Statului, care se îngrijeşte de bunăstarea materială a cetăţenilor. Aceste două ordine de lucruri nu se opun, ci se ajută reciproc şi se completează armonic, spre binele comun al popoarelor şi al statelor. Principiile expuse mai sus privesc raporturile dintre autoritatea supremă bisericească şi credincioşii răspândiţi în toată lumea. Fiindcă Supremul Pontif are dreptul de a cârmui Biserica universală cu deplină jurisdicţiune, toţi aceia care-i recunosc această putere au dreptul şi îndatorirea de a sta sub jurisdicţiunea lui. Fiind el Învăţătorul şi Păstorul Suprem al Bisericii, toţi credincioşii au dreptul şi datoria să-l asculte şi să i se supună, să fie învăţaţi şi conduşi de El pe calea mântuirii veşnice, în conformitate cu dogmele şi învăţătura Bisericii. De altminteri şi credincioşii noştri ştiu, că numita jurisdicţiune nu atinge libertatea şi dreptul lor de cetăţeni şi că supunerea faţă de Ierarhie se referă la autoritatea lui Isus Hristos, din a cărui Evanghelie omenirea a cunoscut noţiunile demnităţii persoanei şi ale drepturilor de libertate ale omului. Într-adevăr, această atitudine unitară disciplinară nu este o supunere forţată sau o capitulaţie rigidă, ci o adeziune voluntară a credincioşilor, din motive supranaturale, fiind uniţi în aceeaşi credinţă, aceeaşi jertfă sfântă şi acelaşi Cap. Poporul nostru credincios, de când a primit creştinismul, s-a supus totdeauna bucuros acestei puteri spirituale supreme şi a resimţit o adâncă durere ori de câte ori factori externi au căutat să stânjenească contactul dintre Capul Bisericii şi Episcopi cu preoţii şi credincioşii lor. Bucuros s-a conformat cerinţelor dogmelor şi bucuros a primit îndrumările Capului Bisericii, cunoscând că aceste doctrine arată drumul pe care trebuie să-l urmeze omul către menirea sa supranaturală, şi cunoscând că aceste doctrine reglementează, totodată, în mod salutar relaţiile individului faţă de societate şi ale supuşilor faţă de superiorii lor, furnizând norme sigure pentru a putea constata în mod limpede întinderea drepturilor şi îndatoririlor, precum şi originea, menirea şi hotarele libertăţii, ale autorităţii şi ale puterii. Este lucru bine cunoscut că Supremul Pontif, în exercitarea drepturilor sale, ţine seamă, pe cât este posibil, de circumstanţele particulare ale diferitelor ţări şi popoare. Pentru a dovedi bunăvoinţă şi spirit de conciliere şi de colaborare cu diferite State, a făcut adeseori concesii în materie, intereselor comune, însă totdeauna cu înţelegerea reciprocă, pentru ca drepturile fundamentale şi esenţiale ale Bisericii şi ale credincioşilor să rămână intacte. În acest spirit de înţelegere şi cu sinceră dorinţă de a menţine pacea religioasă în R.P.R., subsemnatul episcop romano-catolic de Alba Iulia, în numele Episcopilor Catolici şi al credincioşilor catolici din Ţară, rog cu stimă pe Excelenţa Voastră, să binevoiţi a înainta această cerere a noastră Înaltului Guvern şi, pe baza celor expuse aici, a ne da posibilitatea să putem redacta Statutul Cultului Catolic în mod definitiv, conform principiilor religioase fundamentale ale Bisericii noastre. Primiţi, Vă rog Domnule Ministru, expresiunea deosebitei mele consideraţiuni. Alba Iulia, în 28 februarie 1949″.

Din adresa de răspuns de mai sus rezultă unitatea Catolicismului din România, precum şi lupta dusă de guvernul comunist împotriva Bisericii Catolice. Cu un proiect de statut care n-ar fi cuprins şi Biserica Greco-Catolică, Papa nu ar fi fost de acord, fiindcă altfel ar fi însemnat că Sfântul Scaun ar fi fost de acord cu punerea ei în ilegalitate. De asemenea rezultă că statutul nu a fost aprobat de Guvern, iar răspunsul dat de episcopul de Alba Iulia a fost întocmit cu ştirea şi aprobarea Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti.

La 11 iunie 1949, episcopul Márton Áron s-a prezentat din nou la ministerul Cultelor cu un proiect de statut, modificat faţă de cel înaintat la 27 octombrie 1948, dar nu numai că nici această variantă a statutului nu a fost aprobată, ci a fost reţinut şi întemniţat însuşi episcopul.

În toamna anului 1949, o altă variantă a Statutului, semnată de Ordinarul substitut, Prelatul Papal dr. Aloisiu Boga, a avut aceeaşi soartă. La puţin timp după aceea, la insistenţa Nunţiaturii, Ministerul Cultelor fixând un termen, în lipsa episcopilor arestaţi, vicarii generali şi ordinarii substituţi ai eparhiilor au predat Ministerului un alt proiect de statut, cu care Guvernul, nici de data aceasta, nu a fost mulţumit.

În 4 iulie 1950, Ministerul Cultelor a trimis din partea sa un proiect de statut, dar numai pentru cultul romano-catolic, Biserica Greco-Catolică fiind exclusă. În acest proiect sunt înscrise toate prevederile Legii Cultelor care, în mod deosebit, stabilesc interzicerea legăturilor cu Roma şi drepturile Papei în organizarea Bisericii, rămânându-i Pontificelui Roman exclusiv dreptul de a decide în chestiuni de credinţă şi morală religioasă. „În celelalte chestiuni Biserica Rom. Cat. din R.P.R. se conduce după legile ţării cu respectarea intereselor statului” (art. 2). Rămâne o singură arhiepiscopie (mitropolie), la Bucureşti, şi o singură episcopie sufragană la Alba Iulia (art. 3). „Nici o parte din cuprinsul R.P.R. nu poate să depindă de un episcop (e vorba de Papa, n.n.) ce-şi are reşedinţa în afara Statului român” (art. 4). „Înfiinţarea, arondarea, modificarea ori suprimarea diecezelor se face de către Biserică potrivit normelor legale ale ţării” (art.5). Articolele: 7, 8, 9, 12, 13, 16, 18, 20, 21, 25, 26, 29 şi 35, care se ocupă cu înfiinţarea sau suprimarea de noi unităţi eclesiastice, arhidiaconate, protopopiate, vicariate, decanate, parohii, înfiinţarea şi funcţionarea ordinelor şi congregaţiilor monahale, ţin de autoritatea supremă a Bisericii Catolice din România care este mitropolia, iar numirea mitropolitului, a episcopilor, a canonicilor, a vicarilor capitulari, a preoţilor în parohii, convocarea sinoadelor protopopeşti, a conferinţelor episcopatului, administrarea averilor bisericeşti, formarea seminariştilor şi numirea acelor care urmau să-i conducă şi instruiască, potrivit articolului 39 din proiect, au fost toate condiţionate de ” aprobarea Ministerului, care o va da ţinând seama de dispoziţiile legii sale de organizare şi a legii pentru regimul general al cultelor religioase”… „În munca lor pastorală episcopii vor apela la preoţi, iar preoţii vor îndemna pe credincioşi, de acord cu învăţătura bisericească, să respecte prerogativele Statului şi să contribuie cu munca lor la ridicarea patriei şi nivelul de viaţă al poporului” (art. 31).

Aşadar, întregul proiect întocmit de Minister, e un grupaj de ingerinţe ale acestuia, sistematizat în cele 39 de articole.

În 15 martie 1951, câţiva preoţi şi mireni romano-catolici, convocaţi din toate colţurile ţării, au ţinut un congres, la Cluj, pentru a pune bazele unei organizaţii, primită de Ministerul Cultelor, cu scopul de a stabili o autonomie pentru reglementarea tuturor chestiunilor bisericeşti, ale Cultului Catolic din R.P.R., fundate pe obiceiurile seculare şi pe baza C. J. C., canoanele 1519-1521, independent de autoritatea papală. Un birou în Cluj, numit „Statusul Romano-Catolic”, a funcţionat în acest scop cu angajaţi numiţi de Departamentul Cultelor.

În 1955, Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza, şi ministrul Cultelor, Petre Constantinescu-Iaşi, au comunicat episcopului de la Alba Iulia că Guvernul ia la cunoştinţă că Biserica Catolică din R.P.R. este organizată şi activează conform canoanelor C. J.C.261)

Aşadar, catolicii de rit latin au ajuns „toleraţi” de Stat, în această „legalizare” parcurgând cei 41 de ani de dictatură comunistă.