Capitolul III. Unitatea credinţei în diversitatea riturilor. Slavizarea cultului prin bulgari

din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

Mărturisim, din capul locului, că nu urmărim sub nici o formă diminuarea valorii şi măreţiei ritului slavo-bizantin care, egal cu celelalte rituri creştine, a exprimat şi a servit, la fel, aceeaşi credinţă a Bisericii lui Hristos – până la schisma cea mare din 1054 – una, sfântă,catolică (sobornicească) şi apostolică. Însă, prin slavizarea cultului, Biserica românească a fost ruptă de legăturile ei fireşti cu Roma de care, până atunci, a legat-o nu numai limba, originea etnică şi comuniunea credincioşilor ei cu popoarele latine, ci însăşi credinţa primită sub forma romană, sub oblăduirea căreia neamul nostru a trăit aproape o mie de ani. Ruptura a fost cu totul nefirească, fără voia şi fără ştirea poporului credincios, datorită acelui fatal destin al istoriei. Aceasta este pierderea ce o deplângem. Şi dacă totuşi nu ne-am pierdut fiinţa romană a neamului, aceasta desigur nu se datoreşte Ortodoxiei bizantine,cum cu totul arbitrar şi nejustificat şi-o revendică Ortodoxia românească antilatină, ci, dimpotrivă, se datoreşte, pe de o parte, deosebitei vitalităţi a neamului românesc, iar pe de alta, acelei credinţe creştine iniţiale, înveşmântate în haină latină romană, masele de credincioşi rostindu-şi în continuare, şi după migraţia slavilor, rugăciunile, de cel puţin două ori pe zi, aşa cum le-a moştenit din străbuni, în limba latină, transformată apoi în străromână şi română, iar duminica şi în sărbători, în biserică, până ce preotul recita slujbele în limba slavonă, pe care credincioşii nu o înţelegeau, ei îşi repetau rugăciunile latino-romanice.

Care a fost situaţia Bisericii pe teritoriul patriei noastre la venirea slavilor? În Scythia Minor (Dobrogea), ultimul mitropolit de Tomis atestat documentar a fost Valentinianus (549-553). Deşi Scythia Minor făcea parte din Imperiul roman de răsărit, Valentinianus era în legătură şi purta corespondenţă cu Papa Vigilius (537-555) privitoare la dezbaterile din sinodul al V-lea ecumenic de la Constantinopol (553), dovedindu-se un autentic daco-roman ca şi antecesorii săi. Invazia avarilor în 557 distruge o bună parte din aşezările regiunii, pentru ca, apoi, în jurul anului 660, Imperiul roman bizantin să piardă moştenirea de la Dunăre, pe urma pătrunderii masive a slavilor, urmată de cea a bulgarilor care, creştinându-se în 864 sub Boris (852-889), impun o altă orientare peste întreg spaţiul balcano-dunărean. În locul episcopiilor înfloritoare, focare de cultură şi civilizaţie romană, vor rămâne episcopi anonimi până la întemeierea Principatelor române.

Ritul liturgic în mitropolia Tomis, până la venirea slavilor, atât în centrele episcopale cât şi în horepiscopii, parohii şi mănăstiri era unul local, de structură capadociană, grefat pe elemente autohtone latine şi foarte asemănător cu cel daco-latino-iliric; acesta, la rândul său, era înrudit cu cele din Apus. Înaintea formării ritului constantinopolitan şi a celui de la Athos, daco-romanii şi-au avut ritul lor propriu, mai vechi şi bine fundamentat pe fundalul schemei apostolice, îngemănat cu tradiţiile locale.

Ritul bizantin sau constantinopolitan îşi are şi el legăturile organice cu Cezareea Capadociei. La cererea credincioşilor rămaşi fideli credinţei în lupta cu mulţimea de episcopi arieni şi semiarieni, Sfântul Vasile, mitropolitul exarh al diecezei Pontus, în anul 359 îl trimite pe prietenul său, Sfântul Grigore Teologul, să restaureze credinţa şi tradiţiile liturgice. Abia după cel de-al doilea sinod ecumenic (381) se va afirma şi Constantinopolul pe plan liturgic, mai ales odată cu venirea în scaun a Sfântului Ioan Gură de Aur (ţ407). Liturghia actuală din ritul bizantin, atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa cum se află în liturghiere, este o redactare de pe vremea patriarhului Filotei (1351-1376). În operele Sfântului Ioan Gură de Aur aflăm altă schemă liturgică, comună tuturor liturghiilor orientale şi, în mare parte, şi celor occidentale. A face "lege strămoşească" din ritul constantinopolitan, pătruns la noi sub formă slavonă şi apoi grecească, este un anacronism şi o gravă eroare istorică, fiindcă a avut urmări dezastruoase pentru cultura şi spiritualitatea românească, abia în jurul anului 1700 devenind – parţial – românesc şi cu influenţă pozitivă în cultura românească.

Ritul daco-latino-iliric, ritul nostru strămoşesc, la început foarte simplu, se mărginea la strictul necesar. "Cultul se reducea la câteva rugăciuni, până şi săvârşirea Tainelor (botezul, cununia) şi a Slujbei principale se făceau toate într-o formă simplă".32) Clădit pe schema apostolică în limba latină, cu elemente autohtone daco-romane, propriu ţinuturilor "romanităţii dunărene", acest rit era caracteristica cea mai autentică a fiinţei noastre daco-romane, terminologia primară cultică fiind în exclusivitate latină. Rugăciunile de bază ale credinţei noastre, cum sunt "Tatăl nostru" şi "Credeul" nu au nici un cuvânt străin. Cele câteva cuvinte slavone, aflate azi în aceste rugăciuni, au fost introduse ulterior, târziu. O dovadă că am avut ritul nostru propriu latin, dar deosebit de cel apusean, o formează unii termeni creştini de origine latină, deosebiţi de cei ai popoarelor creştine latinofone apusene. Astfel, la noi, cuvântul biserică derivă de la basilica, pe când în Apus, pe lângă basilica, s-a folosit şi ecclesia, de la care s-a format în limbile romanice apusene: chiesa la italieni, église la francezi, iglesia la spanioli, igreja la portughezi. De asemenea, sunt deosebiţi termenii privitori la credinţă, pentru care noi folosim mai mult cuvântul lege de la lex-legis (acuz. legem), pe când limbile neolatine apusene folosesc cuvintele derivate de la fides-fidei:foi în franceză, fede în italiană etc. Aceste cuvinte nu pot fi socotite, în nici un caz, ca o dovadă că românii nu ar fi primit creştinismul din Apus, cum caută un subterfugiu preazeloşii acoliţi ai Răsăritului.33) Adevărul este că aceşti termeni au apărut când Biserica creştină din părţile "romanităţii dunărene" îşi avea deja bine conturată personalitatea, nu mai puţin latină ca a Apusului, cu care, însă, era în permanentă legătură prin ierarhii săi, care recunoşteau în episcopul Romei pe urmaşul Sfântului Apostol Petru, deţinător de drept divin al autorităţii supreme în Biserică, în calitate de vicar al lui Hristos. Pe de altă parte, asemenea sinonime, nu numai religioase ci şi profane, seculare, apar în orice limbă , caracteristice unor regiuni sau chiar localităţi vecine între ele, mici deosebiri lexicale care, însă, nu pot fi folosite ca argumente de discriminare a unora împotriva altora dintre regiuni sau localităţi. În limba română sunt prea multe asemenea exemple ca să mai stăruim şi noi cu altele.

"Creştinarea românilor este, aşadar, veche, romanică. Ritul slav şi folosirea limbii slavone ca limbă de cultură, caracteristice pentru istoria medievală a românilor, nu au fost rezultatul activităţii, în vechea Dacie sau la romanii sud-dunăreni, a ucenicilor fraţilor Chiril şi Metodie, cum au crezut în trecut că pot afirma unii cercetători, ca B.P.Haşdeu, apăraţi şi astăzi, fără temei şi ignorând obiecţiile formulate de alţii, de cercetători ca Pandele Olteanu.Nu misionarismul bizantin între slavi ci, în primul rând, politica statului bulgar, creştinat sub Boris Mihail, pe cale politică, în ascultare de Constantinopol se găseşte la originea introducerii culturii şi cultului slav la noi (subl.n.). Caracterul de superstrat al influenţei slavo-bulgare în Biserica românească este lesne sesizabil la nivelul lexicului creştin românesc, la care cuvintele de origine slavonă privesc mai ales ierarhia, formele superioare de organizare a Bisericii în cadrul statului şi teologia speculativă, lucru semnificativ, acest superstrat va fi înlocuit mai târziu, în parte cu unul grecesc, efect al contactelor directe cu patriarhia constantinopolitană, fie liberă, fie captivă. Introducerea slavonismului cultural la români s-a făcut, desigur, numai în condiţiile unei dominaţii asupra românilor, a statului bulgar, slav şi creştin, a primului ţarat. Primul val de bizantinism în creştinismul nostru şi, în genere, în cultura noastră se datorează, aşadar, unui intermediar slavo-bulgar".34)

Slavii s-au infiltrat la est şi sud de Carpaţi, iar unii în Panonia, pe care o stăpânesc, împreună cu avarii, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, de unde, în secolul următor, pătrund şi în Transilvania peste poporul daco-roman, creştinat deja demult.

Monograma votivă de la Biertan, lângă Mediaş, din sec. al VI-lea, "Ego Zenovius votum posui" – Eu Zenobius mi-am împlinit promisiunea (mi-am depus ofranda), este o dovadă eclatantă atât a creştinării şi latinităţii, cât şi a continuităţii.35) Aşezaţi printre germanii ocupanţi, slavii au împrumutat de la ei numirea de voloh, vlah sau valah cu care îi numeau pe autohtonii romanici, de la care au împrumutat primele elemente de credinţă creştină, de factură latină. Campania împăratului bizantin Constantin al IV-lea în 679-680, la nord de gurile Dunării, împotriva protobulgarilor se încheie cu eşec, iar triburile sub conducerea lui Asparuh (Isperih) pătrund la sud de Dunăre, unde formează "Uniunea celor şapte triburi", primul stat sau ţarat bulgar recunoscut de bizantini în 681. Prin acest proces politic începe procesul de slavizare a protobulgarilor, ca şi a romanităţii sud-dunărene.

Romanitatea nord-dunăreană din Dacia Traiană, deşi a rămas izolată atât de lumea romană cât şi de cea bizantină, cultural şi numeric superioară ocupanţilor slavi, îi asimilează, bineînţeles nu fără ca aceştia să lase unele urme.

Triburile slave din Panonia se unifică sub Manomir (830-846), iar sub urmaşul său Rostislav se consolidează statul Moravia Mare (din Cehoslovacia, peste Ungaria până în ţinutul dintre Dunăre şi Sava din Jugoslavia de azi). În primăvara anului 863 împăratul Mihail al III-lea, care, gata oricând a-şi asuma răspunderi canonice, împreună cu patriarhul Fotie, trimite o misiune numeroasă, condusă de doi fraţi originari din Tesalonic, unde se vorbea greaca, latina şi slava, Constantin zis Filosoful (827-869), care se va călugări la Roma sub numele de Chiril, şi Metodie (825-885). Înzestraţi cu o frumoasă cultură filosofică şi teologică, fraţi de sânge şi de călugărie, au pornit în primăvara anului 863 spre Moravia Mare, în fruntea unei importante şi numeroase misiuni. În vederea evanghelizării, Constantin a alcătuit un alfabet format din 40 de litere, având la bază alfabetul elen, cu o grafie adaptată sunetelor slave, numit glagolitic. Opoziţia crescândă a clerului misionar latino-german din bisericile limitrofe, ba foarte probabil şi a clerului romanic autohton care ţinea morţiş la tradiţiile proprii şi la limba latină, ajunse la urechile Papei Nicolae I (858-867). Acesta, sesizându-se, în calitate de autoritate supremă în Biserică şi a jurisdicţiei personale asupra teritoriilor în cauză, îi citează la Roma pe ambii conducători ai misiunii. Ajunşi la Roma, în locul papei Nicolae I care-i invitase, între timp decedat la 13 noiembrie 867, îi primeşte cu multă bunăvoinţă Papa Adrian al II-lea (867-872). Acesta aprobă cărţile liturgice în limba slavă şi dă dispoziţie să fie depuse în mod solemn pe altarul Bisericii Sfânta Maria ad Praesepe (la Iesle), azi Santa Maria Maggiore, după ce a fost celebrată liturghia în limba slavă în bazilicile Sf. Petru şi Sf. Pavel. În cursul şederii la Roma, Constantin se îmbolnăveşte şi, după ce mai înainte depuse voturile şi îmbrăcase schima mare monahală sub numele de Chiril, la 4 aprilie 869 moare şi e îngropat în bazilica Sf. Clement. Metodie este hirotonit preot şi trimis de papă cu scrisori de recomandare către principii slavi Rotislav, Sveatopluk şi Kocel, în care se arată că, deşi au fost trimişi în ţări aparţinătoare Scaunului Apostolic al Romei de către împăratul bizantin Mihail, ei nu au lucrat cu nimic împotriva canoanelor. În primăvara anului 870, principele Kocel îl trimite pe ieromonahul Metodie înapoi la Roma, cu o delegaţie de 20 de nobili, cu rugămintea ca papa să-l hirotonească episcop. În acest scop Papa Adrian al II-lea reface vechea episcopie de la Sirmium (Mitroviţa), distrusă în 582, retrage drepturile arhiepiscopului din Iuvarum (Salzburg), acordate de Carol cel Mare, fără a fi fost aprobate (sau contestate) de Sfântul Scaun, iar pe Metodie îl consacră ca Episcop al Panoniei şi îl însărcinează ca legat "ad gentes" pentru naţiunile slave, cu dreptul de a predica şi liturghisi în limba slavă.36) Faptul acesta i-a pus în mare alarmă pe principii germani, care îl acuză pe Metodie că le-a uzurpat dreptuile de jurisdicţie, motiv pentru care Metodie a fost închis. Pe de altă parte, evenimentele politice se succed cu repeziciune. Rotislav cade sub sabia nepotului său Sveatopluk. Acesta preia conducerea Moraviei Mari, împreună cu Carloman, sub suzeranitatea lui Ludovic Germanicul. La intervenţia Papei Ioan al VIII-lea (872-882), în luna mai 873, Metodie este eliberat, cu condiţia să nu mai liturghisească în limba slavă, numai să predice, lucru care n-a putut fi respectat şi nu a putut opri liturghia în slavă pentru cei care o vorbeau. Reclamat din nou, Papa Ioan al VIII îl citează iarăşi, la 14 iunie 879, la Roma, pentru a justifica ortodoxia credinţei pe care o propovăduieşte şi întrebuinţarea limbii slavone la liturghie.37) Metodie pleacă la Roma însoţit de delegatul şi reprezentantul principelui Sveatopluk, nobilul Semizin. Deşi la întoarcerea lui Metodie la Roma, în scrisoarea papei către principe e lăudat alfabetul glagolitic şi legitimată limba slavă în evanghelizare şi cultul divin, totuşi papa lasă să se întrevadă poziţia populaţiei autohtone daco-romane, manifestată prin însuşi reprezentantul principelui, nobilul Semizin, care prefera limba latină, cum era şi firesc: "Dacă ţie şi juzilor tăi vă place să auziţi mai mult liturghii în limba latină poruncim ca pentru tine să-ţi slujească solemnităţile liturghiilor în limba latină".38) Deci, din scrisoare rezultă că populaţia romanică – ea fiind cea condusă de juzi – păstra încă limba liturgică latină, chiar dacă vorbea latina vulgară, o prefera în cultul divin faţă de cea slavă şi îşi avea organizaţia ei politico-socială sub conducerea juzilor. Pe atunci, Biserica Romei şi a Constantinopolului era una, o singură credinţă în diversitatea riturilor, în ciuda unor dificultăţi provocate de vederi omeneşti. La 6 aprilie 885 Metodie s-a stins din viaţă şi a fost aşezat spre odihnă veşnică la Velehrad – Roma Slavă – în Moravia cehoslovacă, prohodit cu mare solemnitate, în limbile slavă, latină şi greacă.39)

Trebuie remarcat: cea dintâi grafie slavă a fost glagolitică, singura până în anul 893, în care se păstrează documente răspândite la toate neamurile slave, până şi primele traduceri paleoslave bulgare sunt scrise în această grafie, după care vor fi urmate de grafia chirilică introdusă nu de Chiril ci de presbiterul Constantin, confundat cu Chiril, dar numită chirilică sau cirilică, în amintirea lui Chiril, fratele lui Metodie. Grafia chirilică se va înscăuna la slavii meridionali şi la ruşi, iar la slavii apuseni şi la polonezi, atât în Biserică şi în cultul liturgic, cât şi în toate activităţile culturale adminsitrative, limbile lor naţionale vor folosi grafia latină.40)

Urmaşul lui Metodie, Gorazd, nu reuşeşte să continue la acelaşi nivel apostolatul fraţilor Chiril şi Metodie şi, silit, pleacă în Bulgaria împreună cu confraţii săi: Clement, Laurenţiu, Naum şi Anghelov, unde sunt primiţi de ţarul Boris, de curând creştinat, iar Bulgaria, în 870, fusese trecută sub jurisdicţia patriarhiei din Constantinopol. Sub dominaţia bulgară populaţia romanizată din sudul şi nordul Dunării va căuta să-şi păstreze autonomia, orientându-se, ba chiar căutând legături directe cu Roma. Concluzia trasă de Dimitrie Onciul, citată de noi mai sus, se impune de la sine: "Prin bulgari… am fost despărţiţi de Biserica romană, de la dânşii am primit limba slavonă în Biserică şi stat…Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei".41) În această problemă este la fel de explicit şi istoricul Ştefan Meteş: "În Biserica noastră, supusă Scaunului patriarhal din Roma, a dominat până către sfârşitul veacului al IX-lea limba latină (subl.n.). Preoţii noştri din acea vreme îndepărtată se sfinţeau de episcopi latini din dreapta Dunării. Aceasta era o tradiţie de mai multe veacuri. Când bulgarii ajung stăpâni în sudul Dunării şi introduc ritul slav în Biserică… străbunii noştri, urmând vechea tradiţie, se duceau la centrele episcopale slave, pentru sfinţire de preoţi, antimise şi alte trebuinţe creştineşti,deşi nu se puteau înţelege în limba latină, care era şi a Bisericii româneşti (subl.n.). Şi fiindcă episcopii slavi nu ştiau latineşte ca să înveţe pe preoţii noştri… nefiind în apropiere episcopi creştini latini, unde ar fi putut merge preoţii noştri la sfinţire. Introducerea ritului slav, deci, începe a prinde rădăcini în Biserica românească în veacul al X-lea, cucerind-o cu totul în cel următor, întărindu-se pentru a putea stăpâni mai multe veacuri… Împăratul bizantin Vasile al II-lea, numit Bulgarohtonul (ucigătorul de bulgari), sfarmă cu totul, la 1018, statul bulgar, a cărui populaţie se refugiază în bună parte în nordul Dunării. Între aceşti refugiaţi au fost foarte mulţi clerici, care au întărit la noi în Biserică ritul slavon. Se poate spune că introducerea limbii slavone în Biserica românească se datoreşte acestor refugiaţi, între care au fost mulţi preoţi, episcopi etc. Prin aceşti refugiaţi s-au introdus în Biserica noastră mai multe oficii şi slujbe bisericeşti cu numiri greco-slavone, precum şi alfabetul cirilic".42) Mai cităm şi pe Vasile Pârvan: "Romanismul şi creştinismul nostru s-au putut astfel dezvolta, cauza că noi am putut trăi până în veacul al VIII-lea în continuitatea trupească şi sufletească cu patria mamă italo-ilirică, când au fost lăsaţi în vălmăşagul slavo-turanic".43)

Pe când Dimitrie Onciul, Ştefan Meteş şi Vasile Pârvan văd în schimbarea limbii noastre liturgice şi a ritului nostru prin slavi, "fatalul destin al istoriei", un nefericit caz de forţă majoră, "lăsarea în vălmăşagul slavo-turanic", alţi istorici, ne referim cu deosebire la cei bisericeşti, văd în slavizarea Bisericii salvarea Ortodoxiei neamului. "Ritul slav – spune Mircea Păcurariu – a fost pentru noi în împrejurările de atunci un mijloc de păstrare a Ortodoxiei… Dacă românii ar fi folosit în continuare limba lor, pe care unii cercetători o numesc protoromână sau străromână… Romei i-ar fi fost foarte uşor să ne atragă în ritul latin, dar fiind faptul că vorbeam o limbă asemănătoare cu aceea pe care o folosea ea în cultul său" (subl. n.).44) Stranie afirmaţie. Limba română ar fi fost cea mai mare primejdie pentru Ortodoxie, dacă ar fi rămas în continuare în Biserică şi nu ar fi fost înlocuită cu slavona, după judecata istoriografiei ortodoxe confesionaliste. În loc să recunoaştem că "fatalul destin al istoriei" a întrerupt viaţa firească a Bisericii noastre străbune, ritul nostru propriu daco-roman, cu rânduiala serviciilor religioase în limba vorbită de poporul credincios, latina cu timpul în devenire în română. Stăpâniţi şi azi nejustificat, mai ales noi, românii, de vechea fobie grecească antiromană, în fond împotriva noastră înşine, a originii şi străbunilor noştri, a propriei noastre spiritualităţi latine, căutăm să justificăm copilăreşte că salvareaa ne-a venit prin slavizare, deşi, dimpotrivă, prin aceasta ne-am pierdut limba liturgică proprie, scrisul latin şi, cu ele, identitatea noastră.

O altă nefericită împrejurare a destinului nostru istoric a fost migraţia ungurilor şi aşezarea lor în nemijlocita noastră vecinătate, în apus. Popor turanic, în 896 trece Carpaţii prin vasul Verecke, sub conducerea lui Arpad şi, din Noricum, în Panonia, distrugând statul Moraviei Mari şi odată cu el organizaţia bisericească şi civilă, transformând – pentru un secol – ţinuturile stăpânite într-un pustiu. Acolo n-a mai putut fi vorba de creştinism, cu tendinţe orientale, germane, romane, slave, bizantine sau daco-romane, ci de a fi sau a nu fi. Se părea că în Panonia dispăruse orice urmă de creştinism.45) Pentru a-şi salva fiinţa naţională, ungurii sunt obligaţi să intre în rândul popoarelor civilizate, adoptând religia creştină. La început au oscilat în hotărîrea lor de a se decide pentru unul din riturile creştine, răsăritean sau apusean. Primele elemente de credinţă le-au primit de la Constantinopol: principele Bulcsu sau Bulcsudas, între anii 949-950 şi Gylas sau Gyula, unul dintre cei şapte comandanţi ai ungurilor, botezaţi la îndemnul Împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, sub patriarhul Teofilact, care le-a hirotonit şi un episcop, pe Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarlota, se căsătoreşte cu principele Geza (972-997) şi au avut fiu pe Vajk (Voicu), botezat sub numele de Ştefan, odată cu tatăl său. După moartea Şarlotei, Geza se recăsătoreşte cu Adelaida, sora principelui polon Mieczyslav, o creştină catolică zeloasă, care orientează politica soţului său spre germani, cerând şi primind misionari, în frunte cu episcopul Piligrim de Passau, în 973, pentru ca în 983 să fie adus în Ungaria episcopul Adalbert de Praga cu misionari cehi, în timp ce la Panonhalma călugări benedictini de la Monte Casino, din Italia, construiesc o puternică mănăstire. Capitala a fost aşezată la Strigoniu (Esztergom), care a rămas până azi reşedinţa arhiepiscopului primat al Ungariei. Urmaşul lui Geza a fost fiul său, Ştefan, care, în 998, fiind silit să înăbuşe revolta populaţiei maghiare păgâne, condusă de unchiul său Koppany, a pus capăt păgânismului. Ştefan a organizat patru abaţii benedictine şi zece episcopii, în frunte cu abaţia de Strigoniu, între care şi episcopiile Cenadului, Oradei şi Transilvaniei, aceasta din urmă fără reşedinţă, numită după regiunea care urma să fie ocupată. Fără îndoială, Biserica organizată după sistemul feudal a devenit în scurtă vreme un instrument de exploatare în mâna claselor stăpânitoare, în dauna celor de jos. Înzestrată cu drepturi şi privilegii speciale, deosebite de restul ţărilor catolice, ea şi-a pus toată fiinţa în făurirea şi consolidarea statului maghiar, ajutându-l în acţiunile sale de expansiune şi dominaţie, trecând uneori la acte de intoleranţă faţă de alte naţionalităţi şi confesiuni creştine. Această comportare a Bisericii maghiare a fost potrivnică nu numai spiritului creştin, ci şi sfaturilor date de Ştefan, întemeietorul regatului, fiului său Emeric în testamentul făcut, cuprinse în legislaţia lui Werböczi: "Căci regatul cu o singură limbă şi un singur obicei este slab şi neputincios… Care grec ar conduce pe latini cu obiceiurile greceşti? Sau care latin ar conduce pe greci cu obiceiurile latineşti? Nici unul! Deci, urmează-ţi datinile ca între ai tăi să fii distins şi între străini lăudat."46)

Rezumând cele de mai sus se desprind două concluzii, de care istoricul este obligat să ţină seamă: Cea dintâi este că ritul slav şi limba slavonă, în Biserica românească, nu au fost rezultatul activităţii lui Ciril şi Metodie pe pământul vechii Dacii, ci politica statului bulgar creştinat sub Boris. A doua se identifică cu o altă cauză determinantă, care a menţinut Biserica romano-latină a străbunilor noştri în braţele bizantinismului slavon (şi apoi grecesc), a fost exemplul nefericit oferit de Biserica maghiară catolică; aceasta a făcut din religie un mijloc de exploatare şi opresiune, iar românii, rupţi de comuniunea popoarelor latine apusene-catolice, au confundat – unii continuă să o confunde şi azi – Biserica Romei cu cea maghiară. Catolicismul, primit din interese politice, i-a făcut pe unguri să se despartă, mulţi dintre ei, de Biserica Romei la cea dintâi ocazie, îmbrăţişând Protestantismul (sec. XVI). Comportarea ungurilor faţă de românii din Transilvania a fost, deci, una din cauzele care i-a determinat pe domnitorii români să opteze pentru Ortodoxia bizantină, Nicolae Alexandru Basarab prin înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti la 1359 şi Alexandru cel Bun la 1401 prin înfiinţarea celei din Moldova.