din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

În încheiere, pentru ca cititorii să tragă ultimele concluzii asupra valorii declaraţiilor festiviste, făcute la fiecare pas de exponenţii hiperzeloşi ai confesionalismului Ortodoxiei româneşti, anticatolice şi antilatine, monopolizând patriotismul în mod cu totul exclusivist, dăm câteva extrase din „Telegraful Român” Nr. 85,din 11/24 octombrie 1916, inclusiv circularele, Nr. 2602 din 1916, ale ierarhiei ortodoxe române din Ardeal şi Nr. 8980 din 1916, Pres. a Consistoriului arhidiecezan, din care rezultă atitudinea „românească” atât a ierarhiei ortodoxe, cât şi a „luminaţilor” ei sfetnici, componenţii acelui consistor, la intrarea în război a României alături de Antantă şi împotriva Puterilor Centrale, robiţi cu toţii unui ruşinos oportunism.

Vom reproduce şi Circulara Nr. 608/1919 a episcopului de Gherla Dr. Iuliu Hossu, cardinalul de mai târziu, publicată în „Unirea” de la Blaj, drept corolar al luptei iniţiate de episcopul Inochentie Micu Clain şi încheiată cu Marea Unire din anul 1918 şi, concomitent, un ajutor cititorilor pentru a face înşişi comparaţie şi a descoperi realităţile istorice, izvorîte din activitatea celor două Biserici româneşti „surori” din Transilvania.

Extrase din „Telegraful Român”, Anul LXIV, Nr. 85 din 11/24 octombrie 1916, Sibiu:

„Cătră cetitori.

Sunt două luni aproape, de când nu mai stăm de vorbă cu cetitorii acestei foi… Numărul ultim al ziarului nostru s-a tipărit miercuri 17/30 august… în ziua deci, în care se auzea bine în Sibiu bubuitul tunurilor duşmane (ale românilor care au trecut Carpaţii, n.n.), căci trupele române intrate în ţara noastră prin surprindere imediat după declararea războiului din partea guvernului din Bucureşti şi mai înainte de a fi trimise la graniţă trupele noastre (austro-ungare, n.n.), pentru a le face primirea cuvenită… Edificiul poştei din loc era miercuri dimineaţă în 17/30 august, ziua a treia a invaziei române, (s.n.), încuiat şi părăsit… Bunul Dumnezeu aşa a voit şi brava noastră armată (austro-ungară, n.n.), sprijinită de trupele aliate germane, aşa a făcut ca zilele de groază dezlănţuite asupra Sibiului să nu fie prea multe. După patru săptămâni pe care duşmanul (adică românii din Regat, n.n.) le-a petrecut în apropierea Sibiului, fără a-şi fi putut pune însă piciorul în Sibiu, trupele române, luate la goană de soldaţii noştri şi cei germani, au trebuit să se retragă în fuga mare spre hotarele ţării proprii, lăsând în urma lor numai jale şi durere pentru că pe unde au fost au pustiit tot ce au putut (s.n.)… Invazia românilor în Ardeal a fost astfel de scurtă durată, iar intreprinderea lor nesocotită (s.n.) a fost scump plătită pentru că enorme sunt pierderile pe care le-au avut în morţi, răniţi şi prizonieri. Durerile şi suferinţele pe care le-am avut noi în cursul acestei invaziuni (s.n.) vor trece… Să fim mulţămitori deci Providenţei divine, care a făcut să treacă de la noi amarul pahar mai curând de cum credeam dar să fim recunoscători şi mulţămitori şi bravei noastre armate, precum şi neîntrecutei armate germane, care ne-a venit fără amânare întru ajutor şi la frontul acesta… căci vitejiei lor probate este a se atribui curăţirea pământului ardelenesc de nepoftitele şi urâcioasele lăcuste îmbrăcate în haine milităreşti (s.n.). Recunoscători şi mulţumitori avem să fim şi Înaltului guvern al ţării noastre (austro-ungare, n.n.) care nu ne-a dat uitării, pe noi, cei prigoniţi de soarte, nici în zilele acestea de adâncă amărăciune, ci ne-a dat tot ajutorul şi şi-a arătat toată bună-voinţa faţă de noi. Astfel a dispus din vreme, ca consistoriul nostru arhidiecezan din Sibiu împreună cu seminarul „Andreian” şi cu întreg personalul aflător în serviciul bisericii să fie mutat la Oradea-Mare… Apoi a făcut guvernul propunere Majestăţii Sale, ca alegerea de Arhiepiscop şi Mitropolit, efectuată în 6 august a.c. în Sibiu să fie întărită, ceea ce a urmat. În numărul din 19 septembrie a.c. a monitorului oficial din Budapesta a apărut actul de întărire, care sună astfel: La propunerea ministrulul meu ungar de culte şi instrucţiune publică întăresc alegerea Arhimandritului şi Vicarului episcopesc greco-ortodox al Oradei Mari, Vasile Mangra, de Arhiepiscop şi Mitropolit greco-ortodox român… Dat în Viena în 10 septembrie 1916. Francisc Iosif I m.p., Iancovich Belá m.p.

Aşadar, urmare a acestei confirmări (întăriri) a urmat revanşa Mitropolitului şi a întregii ierarhii Ortodoxe din Ardeal şi Banat, pastorala sau circulara din 21 (st.v. 8) septembrie 1916, împotriva României, „noul duşman, care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor patriei noastre”. În continuare reproducem ruşinoasa pastorală:

„Nr. 2602- 1916 M., SCRISOARE CIRCULARĂ către venerabilul cler şi către poporul dreptcredincios român din Dumnezeu păzita mitropolie a românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. România a cărei fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul monarhiei habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă, liberă şi independentă, care de bunăvoie s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie, cu făgăduieli de sprijinire reciprocă; România – spre marea noastră durere – a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra patriei noastre, asupra înălţatului nostru împărat şi rege şi asupra acelor fraţi, care de doi ani de zile luptă pe viaţă şi pe moarte, cu vitejie nemaipomenită, împotriva duşmanilor monarhiei. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea tainică a fraţilor de o limbă şi un sânge, de a ne da o mână de ajutor, ca trupele regatului român să lupte alăturea cu noi împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte hotărîţi şi cu bărbăţie în contra Rusiei cotropitoare. Nu, ci ei, ameţiţi de lupi îmbrăcaţi în piei de oi şi ameţiţi de făgăduielile lui Iuda, au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului şi, sub cuvânt că vin „să ne slobozească”, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi au aprins satele şi bisericile întemeiate de Ştefan cel Mare, care au ucis pe urmaşii plăieşilor vestiţi de la Dumbrava Roşie, care au necinsit Putna şi Suceava, locuri sfinte de închinare sufletului românesc- vin acum să ne calce şi să ne fure moşia agonisită de moşii şi părinţii noştri cu sudori de sânge! „Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, români ucigători de fraţi”, vă întrebăm cu Lactanţiu: „Cum patriotismul vostru poate să fie o virtute? Poate să existe o virtute într-un sentiment esenţialmente duşmănos şi răutăcios? Binele la care tinde iubirea voastră de patrie constă în a face rău altora. Voi întindeţi graniţele voastre în hotarele vecinilor voştri, voi creşteţi puterea voastră, venitele voastre, dezbrăcând pe alte naţiuni. Puteţi voi să numiţi virtute ceea ce e distrucţiunea a toată virtutea? Voi rupeţi legăturile societăţii umane, voi distrugeţi inocenţa, voi nutriţi rapacitatea, voi nimiciţi ideea de dreptate. Dreptatea şi urile naţionale sunt necompatibile; acolo unde lucesc armele, dreptatea se nimiceşte. Poate să fie drept cel ce vatămă, urăşte, despoaie şi ucide? Iată faptele voastre a celor ce ziceţi că vă iubiţi patria” (Lactantius, Div. Instit. VI, 6). Acela care cu vorbele viclene pe buze, cu dorul de jaf în suflet vine la hotarele noastre nu-i frate, ci cel mai păgân duşman, care pentru a-şi împlini pofta sălbatică îşi omoară fraţii şi părinţii. Da, fraţi de ieri, astăzi, prin voinţa şi faptele lor păcătoase şi nelegiuite s-au făcut pentru noi cei mai urgisiţi duşmani, asupra cărora glasul sângelui şi legea firii porunceşte să-ţi ridici braţul fără milă. „Că cel ce varsă sângele omului, pentru sângele aceluia sângele lui se va vărsa” (Facere IX, 6, s.n.). Iubit cler şi popor! Avem cea mai mare mângâiere şi bucurie a sufletului, că iubirea voastră faţă de patrie (Austro-Ungaria, n.n.) e nemărginită, că alipirea şi credinţa voastră către Înaltul Tron sunt neclintite, că din iubirea, alipirea şi credinţa aceasta curată şi tradiţională purcede ascultarea voastră necondiţionată şi izvorăşte vitejia, care, mai ales în anii din urmă în mod strălucit din nou aţi dovedit-o. De aceea vă sfătuim, mai vârtos acum, în aceste zile de grea cumpănă şi vă îndemnăm cu cuvintele Sfântului apostol Petru, ca cu blândeţe să vă supuneţi autorităţilor şi rânduielilor înaltei stăpâniri „ori împăratului ca celui mai de sus, ori guvernatorilor, ca celor trimişi de el pentru pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda lui Dumnezeu, ca cu facerea de bine să amuţiţi nerecunoştinţa oamenilor celor fără de minte, ca cei liberi, iară nu ca şi cum aţi avea libertatea, ca un acoperământ răutăţii, ci ca servii lui Dumnezeu” (I, Petru, c. II, v. 13-16). Faţă cu noul duşman, care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă, cu care eroii noştri au sfărâmat cetăţile de granit de la Iwangorod (s. n.). Căci dragostea, credinţa şi alipirea voastră de tron şi patrie vă va lumina mintea şi sufletul, vă va întări inima şi vă va oţeli braţul. Întăriţi-vă dar cu credinţa în Dumnezeu, bucuroşi fiind în inimile voastre, căci aţi putut să dovediţi credinţa şi alipirea voastră către tron şi patrie cu fapte atât de strălucitoare şi cu jertfe atât de scumpe. Fiţi cu încredere, că în ziua judecăţii şi a răsplătirii Maiestatea Sa, înaltul nostru împărat şi rege, împreună cu luminatul său guvern ungar, nu va întârzia a răsplăti după merit credinţa şi vitejia, cu care aţi apărat tronul şi patria, asigurând condiţiunile trebuincioase pentru dezvoltarea şi întărirea etnică, culturală şi economică a poporului român din patrie. Noi n-am provocat şi n-am dorit război cu fraţii noştri, ci cu toată sinceritatea am stăruit pentru înfăptuirea păcii şi bunei înţelegeri între români şi maghiari, şi credincioşi chemării noastre nu vom înceta a ruga pe Dumnezeu, ca să ne trimită pacea de sus, pacea a toată lumea, pentru că zice Sf. Vasile cel Mare: „Nu există un bine mai mare, decât pacea, care este un dar ceresc, a căreia şi numele numai este mai dulce decât orice” (Basil, Ep. 46, 1, Ep. 70). Isus Cristos este principiul păcii, zice Sf. Grigore; apostolii au predicat pacea lui Dumnezeu. Armonia domină în Dumnezeu şi în toată creaţiunea; oamenii trebuie să imiteze pe creatorul, păzind între ei concordia şi în puterea acestei condiţiuni trebuie să existe cetăţile şi popoarele (Greg. Naz. Orat. 12).

Oradea Mare (Nagyvárad) la 8/21 septembrie 1916.

Vasile Mangra m.p. ales şi întărit Arhiepiscop şi Mitropolit

Ioan I Papp m.p. episcopul Aradului

Dr. Miron E. Cristea m.p. episcopul Caransebeşului”.

Nr. 8980-1916 Pres. CIRCULAR către preoţimea din arhidieceza ortodoxă română a Transilvaniei. Cu inima plină de durere şi îngrijorare trebuie să vă aducem la cunoştinţă, că duşmanii iubitei noastre patrii s-au înmulţit cu unul, prin faptul, că vecinul regat România, din motive nouă necunoscute, a declarat răboi monarhiei noastre. Când vă aducem această zguduitoare ştire la cunoştinţă, deşi tradiţionala noastră credinţă şi loialitate este mai presus de orice îndoială, şi de la începutul actualului război fiii bisericii noastre au dat cele mai eclatante dovezi de eroism şi vitejie pe toate fronturile de luptă, ceea ce la diferite ocaziuni s-a şi recunoscut din partea tuturor comandanţilor, aşa că multe izbânzi realizate în actualul război de victorioasa noastră armată (austro-ungară, n.n.), sunt legate de numele regimentelor, a căror preponderentă majoritate o formează fiii bisericii noastre – totuşi venim a Vă atrage atenţiunea şi cu această ocaziune la acea dorinţă patriotică a chemării voastre de a sfătui poporul încredinţat conducerii voastre, să se ferească de orice vorbe şi orice fapte care ar putea arunca umbră asupra iubirii lui de patrie, având încredere după bunul Dumnezeu, în îngrijirea părintească a bunului nostru Împărat şi Rege apostolic şi a Înaltei Stăpâniri, şi astfel a face tot ceea ce pretinde interesul iubitei noastre patrii. Totodată Vă invităm să înălţaţi cu toţii rugăciuni fierbinţi către preabunul Dumnezeu, pentru succesul armelor oştirilor noastre şi pentru cât mai curândă restabilire a păcii mult dorite. Sibiu din şedinţa extraordinară a senatului bisericesc, ţinută în 16/29 august 1916. SENATUL ARHIDIECEZAN”.

Extras din articolul NOUL NOSTRU DUŞMAN, publicat în acelaşi număr al „Telegrafului Român”:

„… Avem deci un duşman mai mult şi noul duşman e fratele nostru. Ne-am temut de această eventualitate şi ne-am îngrozit întotdeauna, gândindu-ne că va putea veni vremea să luptăm fraţii împotriva fraţilor. De ce ne-am temut s-a împlinit. Va curge acum sânge românesc şi de o parte şi de alta. Dacă înţelepţii de la Bucureşti au crezut că aşa e bine, fie aşa! Căci mare este iubirea de neam, dar mai mare ne este iubirea de patrie! Ea este mama noastră, şi pe mama care ne-a născut şi la sânul căreia îşi dorm somnul de veci părinţii şi strămoşii noştri, precum ni-l vom dormi şi noi, dorinţă avem să o apărăm până la ultima picătură de sânge, chiar şi în contra fraţilor noştri. Să o ştie deci aceştia că drumul pe care vreau să-l facă la Alba-Iulia, îl vor putea face numai peste cadavrele noastre, ale tuturor şi trecând prin râurile de sânge, scurs din venele noastre. Să o ştie, că cadavrele peste care vor trece sunt cadavre româneşti, sângele prin care vor umbla e sânge românesc! (s.n.). Dacă râvnesc la o astfel de bravură, pentru care istoria are să-i condamne cu asprime, poftească şi o săvârşească. A lor e răspunderea, ale noastre vor fi suferinţele”… (Articol nesemnat, editorial).

„Nu este, cred, nevoie să mai insist asupra modului în care trădătorul mitropolit Mangra răstălmăcea în odioasa lui pastorală, atât istoria noastră naţională şi înaltele sentimente morale şi naţionale, care au impus României sacra datorie de a intra în război, cât şi însăşi Sfânta Scriptură şi credinţa românilor în Dumnezeu. În ce priveşte iscăliturile celorlalţi doi episcopi… Ambii episcopi ortodocşi, Cristea de la Caransebeş şi Pap de la Arad, văzând calea nenorocită pe care a călcat episcopul lor, i-au declarat acestuia că iscălesc pastorala lui numai cu condiţia ca textul să se mărginească pur şi simplu la accentuarea fidelităţii către tron şi patrie, iar toate aluziile şi pornirea duşmănoasă împotriva fraţilor din România etc. să se suprime… Dar trădătorul, deşi se arătase învoit, a abuzat în cele din urmă, lăsând nemodificate deloc toate pasagiile revoltătoare, scuzându-se ulterior cu „bunul serviciu ce l-a făcut episcopilor săi sufragani în faţa furiei contelui Tisza nu numai în ceea ce priveşte persoana lor, dacă pastorala nu s-ar fi publicat în textul original redactat şi scris de dânsul…” Această încercare de asasinat moral împotriva episcopilor din Caransebeş şi Arad zugrăveşte mai bine decât orice canibalismul politic, la care s-a pretat mitropolitul trădător” (s.n.) (Cf. Ioan Russu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat… Ed. Cartea Românească, Buc. 1930, pp. 267-268).

„În luna februarie a anului 1917, când Statele Unite ale Americii îşi făcuseră cunoscute scopurile de război prin glasul autorizat al preşedintelui Wodrow Wilson, toată suflarea ungurească în cap cu contele Tisza fusese cuprinsă de frigurile morţii. Crezând că va putea scăpa de sancţiunile marilor principii din declaraţiile wilsoniene, cum că fiecare popor se va bucura de dreptul de autodeterminare, contele Tisza, în înţelegere cu contele Czernin, a impus reprezentanţilor bisericeşti şi lumeşti ai românilor de sub Coroana Sf. Ştefan să dea o categorică declaraţiune de dragoste făţă de patria maghiară” (I. Russu Abrudeanu, Op. Cit. p. 277).

Declaraţia de fidelitate a fost semnată de circa 200 personalităţi româneşti, între care şi toţi ierarhii uniţi şi ortodocşi din Transilvania, în frunte cu mitropoliţii Victor Mihali de Apşa şi Vasile Mangra, apoi canonicii, consilierii eparhiali, protopopii, profesorii de Teologie şi alţii, din ambele confesiuni româneşti, precum şi fruntaşii mireni ai naţiunii, în frunte cu Teodor Mihali, preşedintele Partidului Naţional Român. Asemenea declaraţii au semnat fruntaşii bisericeşti şi mireni ai tuturor celor zece etnii de sub stăpânirea monarhiei habsburgice. „Este clar… ca lumina zilei… că grava declaraţie de mai sus a episcopilor şi intelectualilor din 1917 era dată cu ştiinţa şi învoirea prealabilă a Partidului Naţional… Toate declaraţiunile acestea de sâlnică lealitate, puse la cale de însuşi contele Tisza, urmăreau scopul inavuabil de a înşela străinătatea şi de a insufla oarecare curaj trupelor în derută de pe toate fronturile de luptă. Pentru orice minte luminată ele nu aveau însă nici o valoare morală, ca unele ce erau stoarse cu cuţitul la gâtul semnatarilor. De altfel nici aliaţii Ungariei nu acordau vreun credit unor asemenea declaraţii siluite… Cu toate acestea nu voi comite greşeala de a taxa pe toţi semnatarii ultimei declaraţii – oricât de gravă şi importantă era ea – ca pe nişte trădători de neam, afară bineînţeles de degradata creatură umană mitropolitul Vasile Mangra, autorul odioasei pastorale (s.n.) pusă de el nemernicul în spinarea întregului episcopat ortodox (I. Russu Abrudeanu, Op. Cit. pp. 281-283). Menţionăm că autorul citat, I. Russu Abrudeanu, a fost ortodox şi un pronunţat adversar al uniţilor. Conform afirmaţiei sale declaraţia a fost redactată de însăşi contele Tisza. Ea a fost publicată în „Pester Lloyd” la 14 februarie 1917 şi în „Telegraful Român”, organul trădătorului Mangra, în numărul 9 din 20 februarie acelaşi an” (Idem Op. Cit. pag. 280).

CIRCULARA Nr. 608 a Episcopului dr. Iuliu Hossu, dată din Gherla la 20 februarie 1919 şi publicată în „Unirea” din Blaj, rumerele 50 şi 51 din 8 şi 9 martie acelaşi an, prin care cere clerului român unit să-şi îndemne credincioşii să răspundă la chemarea Consiliului Dirigent, înrolându-se în armata română, chemată să pună ordine în Transilvania, unde resturi răzleţe ale armatei maghiare învinse, terorizau populaţia românească (Extras):

„Veneraţi Fraţi şi Preaiubiţi Fii. Cuvinte de foc am dori să avem să pătrundă întreagă fiinţa voastră, când venim să vă îndemnăm să vă puneţi cu toate energiile sufletului vostru în slujba sfântă a consolidării patriei noastre scumpe (România, n.n.). Calea aleasă din partea acelora, în ale căror mâini sunt aşezate destinele ei, a fost şi este aceea a dragostei, a bunei înţelegeri, a liniştei şi a stimei împrumutate, a respectării dreptului fiecăruia, după cum sărbătoreşte s-a declarat în istorica Adunare a Naţiunii române în Alba Iulia, unde, în numele libertăţii ieşite învingătoare din marea suferinţelor, s-a hotărît unirea tuturor românilor şi a ţărilor locuite de dânşii cu România, şi până acum liberă. Dar asupritorii de veacuri nu s-au putut şi nu pot să se împace uşor cu gândul de a pierde pe aceia care numai pentru a le lucra şi a-i sluji au fost buni în trecut şi care v-au judecat la o robie şi mai grea pentru viitor. Toate erau pregătite pentru a potenţa însutit suferinţele şi durerile veacurilor trecute, îndurate de acest popor nefericit până azi. Când sutele de mii şi scumpi fraţi piereau pe toate fronturile blestemate, acasă se aduceau legi draconice, prin care erau lipsiţi de a-şi cumpăra o palmă de loc, şcolile ni se închideau cu sutele şi alte proiecte de legi şi mai fărădelege erau gata pentru a aşeza asupra noastră cătuşele sufleteşti şi trupeşti, din care cu viaţă să nu mai poată ieşi acest neam care se mărturiseşte cu mândrie de român. Aceste toate le făureau în numele libertăţii, despre care aveau o concepţie cu totul proprie, necunoscută la popoarele civilizate, pentru a apăra, cum argumentau ei atunci, minoritatea disperată a maghiarimii din Ardeal, faţă de masele fără număr ale valahilor, care ameninţau cu pieirea insulele răzleţe ale maghiarimii. Eram mulţi, foarte mulţi, ba chiar prea mulţi în argumentarea lor, atunci când era vorba de a făuri legi de oprimare şi sufocare. Azi, când milioanele şi-au ridicat glasul şi ca un singur om, în mijlocul unei însufleţiri de nedescris, cu graiul şi sufletul au hotărît unirea cu fraţii şi s-au alipit cu toată fiinţa lor de aceea pe care ca Mamă scumpă, cu braţele deschise peste veacuri îi aştepta, azi, când această hotărîre a maselor apasă în cumpăna judecăţilor marilor neamuri, care au dus la izbândă stindardul adevăratei libertăţi a tuturor popoarelor, fie acelea mari sau mici, azi noii reprezentanţi ai şovinismului turbat nu mai pot argumenta ca antecesorii lor, cu aceea că suntem mulţi, că masele noastre nesfârşite, că marea valahă ameninţă minoritatea disparentă a maghiarilor din Ardeal, după cum se îndeletniceau a argumenta în parlamentul din Pesta, şi numai înainte cu o jumătate de an; azi, alt argument le este pe plac, românii sunt puţini, nu sunt în majoritate, azi nu mai este vorba despre neînsemnatele insule de maghiari în marea valahă, care sunt ameninţaţi de pieire, azi sunt mai mulţi maghiari şi în cazul cel mai rău sunt în acelaşi număr cu românii, şi, prin urmare, nu este îndreptăţită hotărîrea românilor prin care liber îşi croiesc soarta pentru fiecare încercare. Cu astfel de argumente nu se mai poate întuneca lumina soarelui dreptăţii şi a libertăţii care a răsărit şi pentru acest neam, însetat cu atâta foc în decursul veacurilor grele de robie… Şi când Noi ne-am îndeplinit datoria faţă de neam şi, luând parte la Adunarea de la Alba Iulia, am hotărît şi am pus împreună cu neamul întreg ceea ce arde pururea în sufletul Nostru, n-am putut a ne întoarce la reşedinţa noastră episcopească, căci eram căutaţi de moarte din partea apărătorilor libertăţii maghiare. Clerul Nostru gremial huiduit şi ameninţat cu moartea; şi tot aici, în faţa reşedinţei Noastre, în piaţa Gherlei, au tras salve în poporul paşnic, bandele de tâlhari setoase de sânge. Şi sânge nevinovat au vărsat în sălbăticia lor. Aceste bande sălbatice s-au retras apoi dinaintea armatei glorioase a fraţilor noştri… Pentru eliberarea fraţilor şi pentru apărarea pământului scump al patriei a dat preşedintele Consiliului Dirigent român din Sibiu, dr. Iuliu Maniu, ordinul de chemare la arme. Iată dar rostul cuvintelor Noastre, inzvorîte din inima îndurerată de Părinte, în vederea suferinţelor fraţilor şi fiilor preaiubiţi, chiar şi din această eparhie de Dumnezeu păzită… Apostoli înflăcăraţi să fiţi, deci, în a îndemna pe toţi cei chemaţi, ca cu dragoste şi însufleţire să dea ascultare ordinului de chemare la arme! Să-şi aducă aminte de nesfâşitele dureri şi lipsuri îndurate pentru scopuri vrăjmaşe neamului lor, până când acuma merg cu adevărat întru ajutorul şi eliberarea fraţilor şi pentru apărarea scumpului pământ strămoşesc. La arme, deci, cu gândul sfânt de a pune capăt fărădelegilor şi sălbăticiilor bandelor de tâlhari care pângăresc numele de om. Noi dragoste am voit şi vrem, bună înţelegere şi cinste împrumutată, ei au pus batjocura pe noi şi cu jafuri şi omoruri cearcă acum să intimideze sufletele fraţilor noştri… Noi am arătat şi în trecut că suntem un popor cinstit, element de ordine şi paşnic; bande pierdute însă cutreieră pământul nostru, jefuind şi omorînd cu cruzime sălbatică oameni paşnici şi nevinovaţi, care nimic nu le-au greşit, decât că voiesc să trăiască liberi şi să fie români. Să nu ni se ia dar în nume de rău că ne apărăm viaţa şi că încercăm să mântuim pe fraţi din gura morţii (s.n.). Să urmăm deci cu toţii cu însufleţire chemările Consiliului Dirigent şi să arătăm, prin această statistică, că nici azi nu ne-am împuţinat. Sprijiniţi din răsputeri pe aceia care se îngrijesc de soarta noastră, staţi întru ajutor întru toate autorităţilor administrative româneşti să-şi poată împlini mai uşor chemarea sfântă, şi aşa să ajungem cât mai degrabă să domnească liniştea şi bunăstarea în mijlocul acelora care atâta au suferit şi îndurat pe nedreptul.

Dreptate vrem şi Dumnezeul dreptăţii va fi cu noi.

Gherla, 20 februarie 1919 Episcop IULIU”.