Episcopul Ignatie Darabant

Eparhia de Oradea

După moartea lui Moise Dragoş, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop de Oradea pe ruteanul M. Savnicki. Dar, acesta, necunoscând limba română, a provocat un energic protest atât din partea capitulului diecezan cât şi a clerului şi a fruntaşilor români la împăratul care, în 8 aprilie 1788, numi episcop român unit de Oradea pe Ignatie Darabant, o aleasă personalitate a eparhiei Făgăraşului. Originar din Sălaj, a ajuns călugăr bazilitan în mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj, de unde a fost promovat vicar general episcopesc sub episcopii At. Rednic, Gr. Maior şi I. Bob. A fost de două ori candidat la scaunul episcopesc al Blajului. La 3 februarie 1790 a fost confirmat de Sfântul Scaun ca episcop de Oradea, iar în luna urmă toare, martie 1790, a fost hirotonit episcop de către episcopul blăjean Ioan Bob. A primit de la împăratul Leopold II încă un stal canonical, al 6-lea, şi ajutor cu care a cumpărat locuinţe pentru canonici, îmbunătăţindu-le în acelaşi timp şi salariile. A fost numit consilier intim imperial.

A început zidirea bisericii catedrale, pustiită de un incendiu încă din 1736, ridicându-se numai turnul în timpul vieţii sale, urmând a fi terminată de succesorul său, Episcopul Samuil Vulcan, Ignatie Darabant lăsând în acest scop un fond de 34.000 de florini. Nu putem încheia biografia episcopului Ignatie Darabant fără a cita caracterizarea, atât de grăitoare, făcută de Augustin Bunea: „Atât în Blaj cât şi în Oradea a promovat cultura şi literatura poporului român şi, pentru aceasta şi alte virtuţi, îl laudă contemporanii Gheorghe Şincai şi Samuil Micu”.165) La 1792 a înfiinţat seminarul. S-a stins din viaţă la 31 octombrie 1805.

* * *

Informaţii preluate din cartea “Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.