Obsesii anticlericale în România comunistă

de Mihai Panu

Sergiu Soica, Gabriel Buboi,
Episcopul Ioan Bălan în dosarele Securităţii,
Cluj-Napoca, Editura Mega, 2015, 413 p.

Geneza ideologiilor totalitare în secolul al XX-lea a marcat decisiv şi ireversibil metabolismul social-politic al Europei. Altoite pe instabilitatea sistemică a perioadei interbelice, atât naţional-socialismul cât şi comunismul (cei doi gemeni totalitari ai veacului trecut) au devenit rapid ideologii de masă. Ele au sedus largi pături sociale printr-un mesaj bine ţintit, potenţat de campanii propagandistice atent organizate. Liberticide în esenţă, dogmatice în mesaj şi genocidare în ipostaze, totalitarismele secolului trecut au fracturat politic, social şi economic întregul continent european, efectele lor fiind resimţite chiar şi în zilele noastre. Despre istoria totalitară a Europei s-a scris mult şi de cele mai multe ori pertinent. Investigarea diferitelor ipostaze şi consecinţe ale primatului ideologiei în spaţiul european va trebui să rămână pe termen lung una dintre îndatoririle morale importante ale oricărei societăţi care împărtăşeşte valorile libertăţii şi statului de drept. Cultivarea fără rezerve a unei etici a neuitării la nivelul mentalului colectiv internaţional reprezintă una dintre condiţiile indispensabile pentru înţelegerea adecvată a trecutului (recent) şi implicit o bază solidă pe care valorile democratice vor putea fi oricând legitimate.

Dincolo de discursul normativ şi de speranţele fireşti în domnia raţiunii, lupta cu trecutul rămâne de multe ori problematică, mai ales atunci când vorbim de asumarea lui. România se confruntă la rândul ei cu asemenea dificultăţi. Spaţiul public post-decembrist nu a fost marcat de un consens real în ceea ce priveşte asumarea trecutului totalitar recent. După cum se ştie, condamnarea oficială a regimului comunist din România a scos la iveală demonii îndoctrinării şi ai nostalgiilor mistuitoare inclusiv în rândurile clasei politice. O parte a mentalului colectiv este încă bântuită de fantasmele unui trecut pe nedrept idealizat sau de nostalgii greşit direcţionate.

Relaţia dintre religie şi politică a fost dintotdeauna complexă. Emergenţa regimurilor totalitare în secolul al XX-lea a condus treptat la promovarea în spaţiul public a discursurilor anticlericale. Comunismul românesc a fost construit discursiv pornindu-se, printre altele, de la înfierarea bisericilor şi mai ales a elitelor clericale. Disputa dintre religie şi ideologie/politică a devenit astfel o luptă pentru putere, mai bine zis o luptă pentru controlul spaţiului public. Este cunoscut faptul că totalitarismele secolului trecut încercau prin toate mijloacele să acapareze spaţiul public, astfel încât procesul îndoctrinării să fie cât mai eficient. Reuşita lor depindea covârșitor de modul în care reuşeau să înlăture acei actori sociali care ar fi putut să le pună la îndoială programul, îngreunându-le în felul acesta accesul propagandistic în rândurile diferitelor comunităţi. Prin urmare atitudinea anticlericală era justificată strategic, întrucât presupunea o necesară înlăturare a unui adversar bine ancorat în realităţile sociale şi mai ales bine organizat. Pentru comunişti, religia nu era altceva decât un concurent ideologic foarte puternic.

Faptul că religia poate fi percepută ca o contra-ideologie şi totodată ca un concurent puternic al regimurilor politice totalitare în sfera socialului, reprezintă un aspect acceptat în rândurile multor comunităţi epistemice. Conceptul de „religie politică”, sugerat încă de la mijlocul secolului trecut de către teoreticianul german Eric Vögelin[1], explică destul de convingător această situaţie considerată la prima vedere paradoxală. Atât religiile tradiţionale, cât şi ideologiile politice totalitare sunt construite discursiv pe aşa numita promisiune soteriologică. Pe de o parte, avem de-a face cu argumentul mântuirii omului într-un plan extra-mundan, atâta vreme cât regulile promovate prin discursul religios sunt respectate; pe de altă parte, ideologiile totalitare vin cu acelaşi tip de retorică salvaţionistă, însă nu o proiectează într-un plan extra-mundan ci mai degrabă într-unul imanent, al experienţelor imediate. În felul acesta se poate explica potenţialul imens de seducere a maselor şi mai ales succesul propagandei totalitare.

După cel de-al Doilea Război Mondial sfera socio-politică românească avea să fie iremediabil marcată de primatul ideologiei comuniste, impusă treptat de la Moscova. Printre trăsăturile cele mai importante ale comunismului (românesc) se numără şi anticlericalismul visceral de factură bolşevică. Eliminarea bisericii din spaţiul public devenise un imperativ ideologic asumat de partidul unic în sens aproape dogmatic. Anticlericalismul comuniştilor nu s-a manifestat doar la nivel discursiv. El a fost transpus în practică de cele mai multe ori brutal, prin intermediul unor organisme specializate precum Securitatea. Una dintre comunităţile confesionale care a avut cel mai mult de suferit în urma instaurării regimului comunist în România a fost cea a Bisericii Greco-Catolice. În peisajul istoriografic românesc actual, preocupările pentru acest subiect, cât se poate de sensibil şi totodată relevant pentru înţelegerea adecvată a realităţilor social-politice din istoria noastră recentă, sunt, din fericire, din ce în ce mai dese şi mai bine articulate ştiinţific. Semnalăm, în acest sens, apariţia recentă în condiţii grafice de excepţie, a unei cărţi[2], care dă sens şi greutate demersurilor anterior amintite. Admirabil documentată, solid alcătuită, densă ideatic şi conceptual, cartea reprezintă un adevărat exerciţiu de luciditate într-o lume în care tentaţia interpretărilor facile şi a unor comode amnezii, venite cel mai probabil din oportunism, este din ce în ce mai prezentă chiar şi printre intelectualii tineri din cercurile clericale.

Volumul este construit în jurul biografiei celui care a fost Ioan Bălan, episcop greco-catolic de Lugoj, care, alături de alte elite ale Bisericii Române Unite cu Roma (precum Iuliu Hossu, Vasile Aftenie sau Alexandru Rusu), a înfruntat represiunea comunistă fără să abdice de la convingerile sale. Bălan a fost arestat pe 28 octombrie 1948. Avea să-şi petreacă următorii 11 ani (până în 1959, anul morţii sale) în temniţele comuniste şi în domiciliu obligatoriu. A avut parte de experienţa carcerală a Sighetului, alături de alte elite clericale din România acelor vremuri. Traseul suferinţelor sale a cuprins, printre altele, mănăstirile Căldăruşani, Dragoslavele şi Ciorogârla. Din momentul arestării nu a mai apucat să-şi revadă eparhia şi enoriaşii. Dosarul întocmit de Securitate episcopului Bălan are un număr impresionant de 300 file. Cel mai mare volum din acest dosar cuprinde fondul informativ (243 file), în care pot fi identificaţi atât delatorii cât şi ofiţerii de Securitate care au adunat materialul informativ[3].

Episcopul Ioan Bălan nu a fost doar un personaj important din ierarhia Bisericii Române Unite cu Roma ci şi un intelectual autentic. Spirit enciclopedic şi totodată cosmopolit, dacă ar fi să luăm în calcul faptul (deloc uşor de trecut cu vederea) că vorbea 9 limbi (română, maghiară, germană, franceză, italiană, latină, greacă, ebraică şi arabă)[4], Bălan s-a impus la vremea lui în cercurile culturale europene. A publicat mai multe volume în domeniul teologiei. Dintre acestea putem aminti monumentala sa lucrare publicată în 1906, intitulată: „Wesen und Gebrauch der kirchlichen Diptychen” (Fiinţa şi uzul dipticelor bisericeşti)[5].

Izolarea elitelor clericale în temniţele comuniste a însemnat dispariţia din sfera publică a unor actori sociali importanţi. Ideologii comunişti nu concepeau scenariul în care ar fi putut împărţi puterea cu vreun alt for (politic sau non-politic), nici măcar la nivel simbolic. Noua biserică purta numele de „Partid Comunist” iar apostolii ei, atent selectaţi în organele Securităţii, nu erau altceva decât nişte fanatici orbiţi de propagandă. Întregul aparat represiv al comunismului românesc s-a bazat pe încrederea necondiţionată în rolul mesianic al partidului unic şi pe necesitatea nimicirii oricărei forme de opoziţie.

Destinul episcopului Ioan Bălan, ca de alfel al celor mai mulţi dintre clericii greco-catolici din acea vreme, a fost unul tragic şi nedrept. Dincolo de aceste aspecte punctuale, aducerea în prim-planul dezbaterilor ştiinţifice a patologiilor politice din România post-belică reprezintă un exerciţiu necesar, de asumare a trecutului recent. Analiza comunismului românesc pornind de la ipostazele particulare ale acestuia, rămâne şi în zilele noastre un subiect de o dogoritoare actualitate, iar angajamentul unor istorici precum cei care au publicat acest volum trebuie preţuit cu siguranţă la adevărata lui valoare.

articolul integral


[1] Cf. Eric Voegelin, Religiile politice, Bucureşti, Humanitas, 2010.
[2] Sergiu Soica, Gabriel Buboi, Episcopul Ioan Bălan în dosarele Securităţii, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2015, 413 p.
[3] Ibidem, p. 41-42.
[4] Ibidem, p. 44.
[5] Ibidem.


 
Atenţie! De regulă la Semnalări includem o parte din articol, restul putând fi citit pe situl respectivei publicaţii. De aceea anumite linkuri pot să nu mai fie în timp valabile, dacă pagina indicată s-a modificat sau a dispărut. O semnalare de articol nu înseamnă aprobarea conţinutului articolului.

Comentarii



O opinie la “Obsesii anticlericale în România comunistă”

  1. p. Ioan Maginean-Cocis la 27 decembrie 2015 8:51 pm

    Cu mare bucurie primim tipărirea unei lucrări care scoate la lumină aspecte atât de importante pentru cunoașterea Ierarhilor Români Uniți, a acestor personalități marcante pentru sufletul românilor de atunci și acum poate să fie de mare ajutor tinerilor vremurilor în care trăim. Sacrificiul lor a fost o EVIDENTĂ MĂRTURIE A SPERANȚEI pe care noi o trăim, nu întotdeauna cu vrednicia cuvenită, de mai bine de două decenii.
    Felicitări autorilor pentru munca de cercetare și redactare. Sperăm într-o publicare și în alte limbi în scopul de a ajunge și numărul mare de români plecați din Țară, cu încrederea că și-au dezvoltat un aparat critic și o minte matură pentru a discerne adevărul cu privire la sacrificiul până la martiriu al acestor Ierarhi ai Bisericii Românești Unite cu Roma.
    Cartea „Lanțuri și teroare” a fost tradusă în limba italiană „Catene e terrore” EDB, Bologna 2013 și efectiv nu se mai găsește în librării. Sperăm să se tipărească o nouă ediție.
    Acum se lucrează la finalizarea traducerii în italiană a memoriilor Card. Iuliu HOSSU, „Credința noastră este viața noastră” prof. Giuseppe Munarini, dott. Marco Dalla Torre, pr. Cristian Sabău și subsemnatul (p. Ioan Mărginean-Cociș). Sperăm pe iunie 2016 să vadă deja lumina tiparului.
    În speranța unei mai bune cunoasteri a „secretelor” de odinioară cuprivire la viața acestor personalități ale Poporului Român, ne felicităm cu cei care lucrează cu succes în acest sens, precum este lucrarea de față.

Exprimaţi-vă opinia