Vladimir Ghika – Zestrea de sfinţenie a unui nou martir român în Biserica Universală

Sursa: Romania Libera, 4 aprilie 2013
Autor: PS Mihai Frățilă

Vestea recunoaşterii martiriului monseniorului Ghika de către noul Papă Francisc, printre primele acte oficiale ale pontificatului, ne-a oferit încă o şansă – nesperată parcă în aceste vremuri tulburi – de a vedea că şi România are acces la acel circuit al valorilor universale scrise prin simplitate, fără trâmbiţări inutile.

Monseniorul Prinţ Vladimir Ghika, decedat în 1954 la închisoarea Jilava la vârsta de optzeci şi unu de ani, spunea că unirea cu Roma nu l-a făcut mai puţin ortodox, ci l-a ajutat să-şi adâncească crezul în această extraordinară sensibilitate de spirit pe care a construit-o Biserica Catolică Una, a primelor secole. Figură de înaltă clasă, nepot de principe, înrudit cu elita boierimii româneşti şi aristocraţia Fanarului, dar şi cu nobilimea europeană, prin mama sa, Moret de Blaremberg – care descindea tocmai din Henric al IV-lea al Franţei – are ascendentul sufletesc al personajului care face istorie.
Ajutat de o memorie fantastică şi de rafinata înţelegere a detaliului, Monseniorul a ucenicit pe căile diplomaţiei, făcând bine şi captând atenţia lumii spre ţara de unde provenea. Se ştie însă mai puţin că prinţul Ghika, după o strălucită prezenţă în Franţa, în rândurile clerului diecezei Parisului, căreia îi aparţinea şi după periplul internaţional care i-a permis să ajungă pe toate continentele, chiar şi în îndepărtata Japonie, a fost un mare prieten al Bisericii Române Unite, cu centrul la Blaj, pe care o admira şi o respecta şi în rândurile căreia ar fi dorit iniţial să-şi înscrie apostolatul. A primat mai târziu, pe deplin justificată, chemarea sa spre universalitate, înţelegând că limba Apusului îi deschidea porţile traducerilor de suflet dinspre Răsăritul care îl forjase şi calea către ţărmurile occidentale, pentru care putea să fie sans titre ambasadorul sufletului românesc.

Monseniorul Ghika a beneficiat încă de la începutul preoţiei sale de putinţa de a celebra în ambele rituri – latin şi grec – şi a avut după întoarcerea în ţară, prin 1939, un îndelung şi fructuos apostolat la biserica „Sfântul Vasile cel Mare” din strada Polonă, biserică vicarială a românilor uniţi la a cărei sfinţire participase ca mirean pe 6 decembrie 1909…

articolul integral

via vicariatbucuresti.ro


 
Atenţie! De regulă la Semnalări includem o parte din articol, restul putând fi citit pe situl respectivei publicaţii. De aceea anumite linkuri pot să nu mai fie în timp valabile, dacă pagina indicată s-a modificat sau a dispărut. O semnalare de articol nu înseamnă aprobarea conţinutului articolului.

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia