din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

Cea dintâi şi cea mai tragică urmare a fost însăşi separaţia celor două mari ramuri ale Bisericii creştine. Evenimentele istorice următoare, în loc să o atenueze, au adâncit-o. Astfel, cruciadele, în loc să contribuie la apropierea dintre Orient şi Occident, au lărgit prăpastia separării. Cruciaţii au acaparat întregul comerţ levantin şi i-au silit pe împăraţii bizantini să le acorde privilegii exagerate. "Republicile italiene, a căror politică a fost totdeauna machiavelică, au exasperat, până la capăt, populaţia din Constantinopol. În 1183 a avut loc masacrarea latinilor".62) Ocuparea Bizanţului de către turci în 1453, în loc să-i unească pe creştini în faţa pericolului păgân, a adâncit şi mai mult despărţirea. Pe de o parte, patriarhul, ajutat de turci să fie capul comunităţii creştine din imperiul semilunei, a devenit un papă al Orientului, sprijinit de başbuzuci să-şi încaseze dijmele de la credincioşii pe care-i reprezenta şi erau supuşii lui şi, prin el, ai statului otoman, îi crea capului Bisericii o situaţie privilegiată; pe de altă parte, sultanilor le convenea schisma, fiindcă slăbea forţa combativă a Europei creştine în faţa tendinţelor de hegemonie musulmană. Aşadar, odată cu declanşarea schismei s-au creat în Biserica creştină două mari comunităţi: în Apus Biserica romană sub conducerea unui cap văzut, arhipăstorul de drept divin al Romei, urmaşul Sf. Apostol Petru, Papa, iar în Răsărit mai multe Biserici divizate în autocefalii independente, care nu recunosc nici o autoritate vizibilă, comună, fiindcă, în teorie, ele recunosc numai sinodul ecumenic cu drept universal de jurisdicţie peste toate Bisericile particulare. Însă, cum sinodul ecumenic nu mai funcţionează – după ei – de la anul 787 (al doilea sinod de la Niceea, al 7-lea ecumenic şi ultimul în ordine cronologică), este normal să afirmăm că, de fapt, pentru ei nu mai există nici o autoritate vizibilă, comună pentru diferitele autocefalii. "Ansamblul acestor Biserici nu formează nici măcar o confederaţie în sensul propriu al cuvântului, fiindcă o confederaţie presupune o autoriatate centrală, pe care Bisericile ortodoxe autocefale nu o au".63) S-ar putea pune întrebarea, retoric. Până la anul 325, când a avut loc primul sinod ecumenic la Niceea, Biserica creştină a fost lipsită de o conducere vizibilă, eficientă? De drept, există între Bisericile orientale o anumită uniformitate, dar nu fără importante diferenţe. Unitatea s-ar exprima prin forma sinodală, fiecare dintre ele având în frunte un sinod, chiar şi cele conduse de patriarh. Sinodul are rolul de parlament şi deţine puterea legislativă. De fapt, însă, aproape în toate statele cu majorităţi ortodoxe, autoritatea supremă în guvernarea exterioară a Bisericilor autocefale o deţine statul, fie sub formă vizibilă – cazul bazileilor bizantini şi al ţarilor Rusiei; fie mascată – cazul autocefaliilor din Balcani ş.a., urmare căreia Bisericile se intitulează naţionale. În legătură cu activitatea Bisericii ruse dăm, pe scurt, părerea unui om de ştiinţă, din afara celor două mari confesiuni ale Bisericii creştine: "De la ea (Biserica rusă, n.n.), spune A.I. Herzen, au învăţat ţarii ce este despotismul bizantin; ea a silit poporul să se supună orbeşte, chiar atunci când îl ţineau legat de pământ şi-l încovoiau sub jugul robiei. Petru cel Mare a paralizat influenţa clerului… Ce au făcut slavofilii? Ei propovăduiau supunerea, această principală virtute a Bisericii greceşti, această temelie a ţarismului moscovit.Ei propovăduiau dispreţul faţă de Occident, singurul care mai putea să lumineze în vâltoarea vieţii ruse" (s.n.). 64) "Supremaţia statului în guvernarea Bisericii orientale a fost recunoscută în mai multe rânduri de către autorităţile religioase."Ortodoxia pretinde că îşi afirmă unitatea de credinţă prin aceea că toate Bisericile autocefale se supun unui cap invizibil, unic, lui Isus Hristos, şi folosesc toate deopotrivă ritul bizantin. Dar sunt multe şi diferenţele care intervin între diferitele Biserici autocefale, fie între ele luate în ansamblu, fie între teologii lor care, tratând probleme dogmatice sau de morală şi, ajungând la rezultate diferite, nu au o autoritate infailibilă care să tranşeze definitiv controversele. Unitatea de comuniune bisericească, necesar să existe, în principiu, între toate Bisericile autocefale, nu există. Patriarhia din Constantinopol, care a râvnit primatul, în sens exclusiv, în dauna Sfântului Scaun Apostolic al Romei, odată cu ocupaţia otomană şi-a pierdut autoritatea şi, o serie de Biserici, declarându-se autocefale, n-au mai recunoscut jurisdicţia constantinopolitană. Este cazul Bisericii ruse şi a Bisericilor statelor din Balcani, multă vreme separate de patriarhul ecumenic. Acesta le-a recunoscut foarte greu autonomiile.

După limba liturgică, Bisericile ortodoxe autocefale se divid în patru grupe:

I. Grupa Bisericilor de limbă greacă:

a) Patriarhatul din Constantinopol cu sediul la Istanbul, cartierul Fanar, cu credincioşii dispersaţi în Asia Mică, Turcia europeană, Creta şi insulele turceşti din Arhipelag.

b) Biserica din Grecia, condusă de un sinod, autonomă din 1833, recunoscută ca atare de patriarhul din Constantinopol în 1850. Are în frunte un mitropolit primat la Atena.

c) Biserica din Cipru, autonomă, limitată la insulă. Are în frunte un arhiepiscop la Nicosia.

II. Grupa Bisericilor greco-arabe, care folosesc la liturghie limbile greacă şi arabă amestecate: patriarhatele din Antiohia cu reşedinţa la Damasc (Siria), Ierusalim (Israel) şi Alexandria (Egipt) şi arhiepiscopatul din Sinai.

III. Grupa Bisericilor de limbă slavă:

a) Biserica rusă, autonomă din anul 1589, în frunte cu un patriarh, cu reşedinţa la Moscova.

b) Biserica bulgară, în frunte cu un patriarh, cu reşedinţa la Sofia, mult timp dizidentă faţă de Constantinopol.

c) Biserica sârbă, recunoscută ca autocefală din 1879, cu reşedinţa la Belgrad şi cu jurisdicţie asupra credincioşilor din Muntenegru şi a sârbilor ortodocşi din Ungaria.

d) Bisericile ortodoxe cu mai puţini credincioşi din Cehoslovacia şi Polonia.

IV. Grupa română:

a) Biserica ortodoxă română de pe teritoriul patriei noastre, autocefală din 1864, recunoscută de Constantinopol în 1885, patriarhat din 1925, cu reşedinţa la Bucureşti.

b) Biserica ortodoxă a Moldovei (Basarabiei), cu un mitropolit la Chişinău. După ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 1940 şi reocuparea lor în 1944, credincioşii români ortodocşi din Bucovina de Nord şi fostul judeţ Hotin au fost încadraţi în episcopia ucrainiană ortodoxă de Kiev, cei din judeţele sudice ale Basarabiei în episcopia ortodoxă rusă a Odesei, pentru rest rămânând mitropolia Moldovei, cu sediul la Chişinău şi sub jurisdicţia patriarhiei ortodoxe ruse moscovite. Ultimul mitropolit din şirul mitropoliţilor ruşi de la Chişinău, Serapion Fadeev, necunoscător al limbii române, a fost înlocuit în urma protestului înaintat de deputaţii moldoveni din Congresul Poporului al URSS, la 29 mai 1989,69) cu Vladimir Cântăreanu, de origine basarabean, român, dar care a optat pentru jurisdicţia Moscovei.

c) Biserica ortodoxă română din Statele Unite ale Americii şi Canada, cu o episcopie sub jurisdicţia patriarhiei din Bucureşti şi cu alta autonomă.

Mai menţionăm Biserica albaneză, cu un număr mai mic de credincioşi, devenită autocefală din 1937, Biserica armeană şi alte comunităţi ortodoxe de mai mică importanţă, cum sunt Bisericile ortodoxe constituite în episcopii sau mitropolii în diasporă, în Europa şi America de Nord, organizate îndeosebi de emigranţii ruşi.

Schisma a pecetluit o ură sălbatică, un adevărat virus, între cele două mari confesiuni, catolică şi ortodoxă, izvorul atâtor nenorociri ulterioare, de care n-a fost cruţat nici neamul românesc, şi cu deosebire el, cu toate că ar fi meritat o soartă mai bună. Dintre popoarele latinofone singuri noi, românii, am căzut în mrejele Ortodoxiei greco-bizantino-slave. Ortodoxia românească se datoreşte, în primul rând, situaţiei geopolitice vitrege, deosebită cu totul de celelalte neamuri latinofone, care apropiate geograficeşte, au putut constitui, din punct de vedere spiritual, o masă compactă mai uşor de apărat împotriva diferitelor primejdii intervenite în trecutul lor istoric, fiind şi mai departe de drumurile bătătorite de coloşii migraţiilor din pustele euro-asiatice. În privinţa aceasta noi, românii, am fost dezavantajaţi de destin, lăsaţi "în calea răutăţilor". Am spus că românii au căzut în mrejele Ortodoxiei, eterodoxe şi anticatolice, fiindcă ei nu au avut nici un rol activ în declanşarea schismei ci, dimpotrivă, au fost victimele ei. Dacă românii ar fi avut la data schismei o organizare statală proprie unitară, cât de cât consolidată şi şi-ar fi putut păstra organizarea bisericească şi ritul daco-latino-iliric din primele veacuri, ar fi fost cuprinşi şi ei, alături de ceilalţi latini, în edictul sinodal prin care Mihail Cerularie şi sinodul său au rostit "anatema maranata", împotriva latinilor. Dar destinul a hotărît altfel. În numele nostru au vorbit bulgarii. Ţaratul şi ierarhia bulgară ne-au dat liturghia bizantină şi ritul slavon, atât liturghia cât şi limba fiind elemente hotărîtoare pentru a ne scoate din concertul popoarelor europene, cu deosebire al celor latine şi a ne "orientaliza", cu urmările cunoscute, atât politice cât şi culturale.

Aşadar, "bizantinismul nostru este expresia unei cuceriri, efectul unei silnicii…care a izolat pe români de restul lumii romanice occidnetale" (s.n.).66) Cu toată această silnicie, spiritualitatea daco-romană a străbunilor noştri nu a putut fi denaturată. Poporul de rând, masele de credincioşi, au ascultat, veacuri la rând, şi pe bulgari, şi pe sârbi, şi pe greci, cum îşi etalau în biserică, la altar sau la strană, cunoştinţele lor de psaltichie nazală, dar n-au manifestat nici un interes pentru a şi le însuşi ci, dimpotrivă, au continuat să vorbească şi să se roage în limba lor proprie, în latina devenită cu trecerea timpului tot mai mult româna, expresie a unei sacre moşteniri legate de o credinţă pe care n-au repudiat-o până azi.

Este de reţinut că, după schismă, teologii lui Mihail Cerularie s-au îndreptat, cu deosebire, spre o polemică antilatină, continuând atacurile împotriva purcederii Spiritului Sfânt, a azimelor, a primatului papal şi a celorlalte puncte controversate, toate conţinând aceleaşi fobii antilatine. Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, polemiştii greci ajunseră la 103 plângeri împotriva Bisericii latine.67) De atunci şi până în zilele noastre s-a ajuns la peste 160 de divergenţe. Toate acestea au generat consecinţe extrem de grave. Bisericile se exclud în mod reciproc una pe alta. Bisericile autocefale pun pe acelaşi plan divergenţele dogmatice, de reală importanţă, cu cele disciplinare şi liturgice de mai mică însemnătate, dar cu mai mare priză în masele de credincioşi, cu totul străini şi indiferenţi în faţa discuţiilor de teologie speculativă, cunoştinţele lor religioase rezumându-se cu deosebire la disciplină şi mai ales la rit. Lipsa de unitate în ridicarea obiecţiunilor, deosebită de la o autocefalie la alta, este o notă ce defavorizează Ortodoxia în disputa cu Catolicismul unitar.

Rămânând în sfera deosebirilor dogmatice şi neglijând acuzele de disciplină, din care cele mai multe sunt născociri răutăcioase, izvodite cu scopul expres de ponegrire şi promovare a discordiei şi urii de rasă, străine de orice sentiment de religiozitate, ne vom ocupa, pe scurt, de deosebirile doctrinale, care sunt pretexte evidente de separaţie şi care trebuie avute în vedere în orice discuţie de cei ce urmăresc şi doresc cu sinceritate refacerea unităţii Bisericii.

BISERICA. Pentru Ortodoxie, Biserica nu este o monarhie cu un cap văzut, ci o aglomerare de Biserici naţionale, autonome, care nu ascultă şi nu recunosc decât un cap invizibil, pe Isus Hristos. Contestă primatul de drept divin al Sfântul Apostol Petru.

INFAILIBILITATEA. În catolicism un atribut al papei, când decretează ex cathedra în materie de credinţă şi de morală. În Ortodoxie este un atribut al Bisericii, în totalitatea ei. Subiectul infailibilităţii este corpul episcopal luat în ansamblu şi nu unul sau altul dintre episcopii singuratici. O exercită Biserica învăţătoare, fie când se întrunesc episcopii în sinodul ecumenic, fie când episcopii dispersaţi în eparhii îşi manifestă expres acordul într-o problemă de doctrină. Atât posibilitatea sau imposibilitatea convocării sinoadelor ecumenice – dată fiind despărţirea schismatică de la 1054 – cât şi magisterul ordinar sau învăţătura unanimă a episcopilor dispersaţi în eparhiile lor sunt foarte mult teoretizate de teologii Bisericilor autocefale, fără să se ajungă la un consens, aşa că în mod practic, în Bisericile orientale infailibilitatea este inoperantă şi teologii nu se înţeleg între ei când trebuie să decidă dacă după sinodul de la Niceea din 787 infailibilitatea s-a mai manifestat vreodată în vreun fel. Această practică arată că în Bisericile ortodoxe nu poate fi vorba în nici un fel de un progres religios în tâlcuirea atâtor probleme rămase nedesluşite deplin. Aceasta datorită absenţei unui organ vizibil de conducere unitară, înzestrat cu una dintre cele mai importante note ale Bisericii, infailibilitatea.

CĂRŢILE SFINTEI SCRIPTURI. În ce priveşte canonul cărţilor sfinte, între cele două Biserici, până în secolul al XVIII-lea a fost un acord deplin. După această dată, teologul rus Teofan Procopovici a atacat inspiraţia cărţilor şi fragmentelor deutero-canonice ale Vechiului Testament, învăţătura lui devenind în secolul al XIX-lea doctrină oficială a Bisericii ortodoxe ruse, consemnată în Catehismul lui Filaret, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii ruse care, concomitent, a suprimat din Mărturisirea lui Dositei pasajul care menţine împotriva lui Chiril Lucaris canonicitatea deutero-canonicelor. Această inovaţie acceptată de mai multe Biserici autocefale devine o armă uşoară contra infailibilităţii Bisericii Orientale, fiindcă neagă canonicitatea acestor cărţi împotriva propriilor ei mărturisiri de credinţă, a sinodului trullan din 692 şi a celui de-al doilea sinod de la Niceea, care le-au aprobat.

SFÂNTA TREIME. Începând cu Fotie, majoritatea teologilor ortodocşi exclud participarea Fiului la purcederea Sfântului Spirit. Polemica este susţinută, cu deosebire, împotriva adausului FILIO|UE la simbolul credinţei.

PĂCATUL ORIGINAR, GRAŢIA, MARIOLOGIA. Fie că se resping, fie că se interpretează greşit învăţăturile catolice scolastice despre aceste articole de credinţă, teologii ruşi şi cu cei greci nu se pun nici ei de acord. În privinţa Imaculatei Concepţiuni atât grecii cât şi ruşii, azi, resping de comun acord definirea dogmei ca o inovaţie doctrinară, deşi ruşii până la jumătatea secolului al XVIII-lea au profesat doctrina latină.

BOTEZUL, EUHARISTIA, MIRUL. Este atacată practica Botezului prin turnare, folosirea azimei ca materie euharistică, cuminecarea laicilor cu o singură specie, refuzul de a-i cumineca pe copiii mici, iar din punct de vedere dogmatic, diferitele Biserici autocefale nu sunt în deplin acord dacă Botezul şi Mirul au caracter indelebil, imprimă sau nu sigil sacramental şi pot sau nu pot fi repetate în acelaşi subiect. În 1755 patriarhul Ciril V al Constantinopolului decretează că papistaşii sunt necredincioşi şi trebuie rebotezaţi, însă membrii sinodului său au refuzat să-i aprobe propunerea.68) Ulterior, datorită urii unor fanatici antilatini, decretul lui Chiril a obţinut putere de lege.69) Biserica greacă remiruieşte şi pe cei ce se întorc de la latini, pe când cea rusă numai pe cei ce vin de la mahomedani sau iudaism.

POCĂINŢA. Bisericile autocefale susţin că dezlegarea sacramentală, când este validă, îl scapă întotdeauna pe penitent, nu numai de pedeapsa veşnică ci şi de orice pedeapsă temporară. Aceasta este o inovaţie protestantă, bazată pe clasica afirmare reformată că "Isus Hristos a satisfăcut cu prisosinţă pentru păcate şi nu are ce face cu satisfacerile penitenţilor" şi se opune însăşi doctrinei tradiţionale a Bisericii ortodoxe aşa cum e cuprinsă în lucrările teologilor greci din secolele XVI şi XVII şi în mărturisirea lui Dositei. Pe acelaşi motiv îi contestă papei dreptul şi puterea de a acorda indulgenţe, deşi Biserica greacă a avut şi ea obiceiul de a elibera celor vii scrisori de indulgenţă, sugkhorakhárti, ba mai mult, "a mers până acolo că acorda direct morţilor o dezlegare plenară de orice păcat şi de orice pedeapsă".70)

PREOŢIA. Până în secolul al XVIII-lea, Biserica greacă susţinea, la fel cu cea catolică, dogma că Taina Sfintei Preoţii imprimă caracter indelebil, iar Dositei, interpret al Bisericii greceşti, susţine în Mărturisirea de credinţă "Botezul imprimă un caracter indelebil ca şi Preoţia".71) Contestarea acestui caracter neşters al Sf. Preoţii a iniţiat-o Biserica rusă în combaterea sectei "Rascolnicilor", care-şi recruta preoţi din clerici transfugi sau decăzuţi din Biserică. Pe aceştia Biserica i-a considerat că, odată cu depunerea, şi-au pierdut puterea sacerdotală, fiind repuşi în statul laical. Astfel preoţia a ajuns să fie considerată ca un fel de delegaţie a autorităţii eclesiastice, susceptibilă de a putea fi retrasă. Biserica rusă acceptă, însă, validitatea hirotonirilor catolice. Nu şi pe cele anglicane. Teologii Bisericilor de limbă greacă sunt şi ei divizaţi în disputele privitoare la caracterul indelebil al Sf. Preoţii: unii susţin caracterul neşters, alţii invaliditatea Tainei pentru cei depuşi. Această fluctuaţie a influenţat însăşi practica Bisericii patriarhale constantinopolitane – ca şi în privinţa Botezului – şi uneori hirotonesc din nou, alteori nu, pe cei ce aderă la Ortodoxie. Aşa "Macarie din Diarbekir a fost botezat şi hirotonit din nou… În 1860 preoţii melchiţi au fost primiţi numai prin ungere cu mir".72)

CĂSĂTORIA. Atât Mântuitorul în Evanghelie, cât şi Sfântul Apostol Pavel, prezintă căsătoria drept o legătură indisolubilă între soţi. Căsătoria încheiată cu o persoană divorţată este adulter.73) Indisolubilitatea căsătoriei a fost apărată şi în răsărit de Părinţii greci din secolul al IV-lea, dar a fost mereu violată, începând, îndeosebi, de la împăratul Iustinian. Adulterul nu este, cum se susţine de obicei, singura cauză de divorţ admisă de dreptul canonic al Bisericii orientale. Mai sunt: conjuraţia contra suveranului, tentativa de asasinat, avortul provocat de femeie, nebunia unuia dintre soţi, absenţa prelungită sau abandonul pe faţă a unuia dintre soţi, schimbarea religiei după căsătorie, chiar dacă îmbrăţişează catolicismul, condamnarea la o pedeapsă infamantă etc. "Biserica… a adoptat prescripţiile legii civile".74) Divorţul pronunţat de instanţele civile de judecată este considerat temei valabil pentru încheierea unei noi căsătorii şi, concomitent, pentru ambii soţi, indiferent dacă unul sau ambii sunt vinovaţi de desfacerea vechii legături şi indiferent dacă motivul a fost adulterul sau orice altă cauză.

SCOPUL ULTIM. Învăţătura despre scopul ultim în Bisericile autocefale nu este unitară. Se înţeleg toate într-un singur punct, anume: să respingă învăţătura Bisericii catolice despre Purgatoriu cu focul său curăţitor. În această problemă, în Ortodoxie sunt două curente opuse: unul foarte apropiat de doctrina catolică, evitând doar numirea de "purgatoriu" îşi găseşte expresia în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei. Celălalt, de influenţă protestantă, este reprezentat parţial de Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, care neagă că ar exista o categorie intermediară între mântuiţi şi condamnaţi.75) Respinge orice pedeapsă temporară destinată să purifice sufletele,76) dar soarta condamnaţilor nu este irevocabil fixată înainte de judecata din urmă.77) Alţii, ca Androutsos, susţin că judecata particulară, care are loc după moarte, separă pentru totdeauna pe cei buni de cei răi, iar rugăciunile săvârşite pentru morţi nu ajută acestora nimic, ci doar la consolarea celor vii.78) În ce priveşte fericirea sfinţilor înainte de judecata din urmă, teologii ruşi se pronunţă pentru vederea intuitivă a lui Dumnezeu, pe când mulţi dintre teologii greci susţin că această vedere nu va fi dată nici celor aleşi decât după judecata din urmă şi că, aşteptând, ei se bucură de o fericire naturală identică cu cea a patriarhilor în Limb, înainte de a-i vizita Mântuitorul.

Atâtea alte articole de credinţă sunt enumerate de Bisericile Răsăritului şi socotite kainotomies sau inovaţii latine. Am consemnat şi noi, mai sus, câteva din ele, însă fără posibilitatea şi, în acelaşi timp, fără intenţia de a le reda exhausiv. De câte ori Biserica romană îşi intensifica în Orient propaganda de unificare sau papii îşi reînnoiau chemările la unitate, răspunsurile Ortodoxiei luau întotdeauna un caracter polemic şi "inovaţiile" latinilor apăreau ca ciupercile după ploaie. N-am stăruit nici asupra diferenţelor liturgice şi disciplinare care, în fond, nu pot justifica separaţia. Însă, nici acestea nu sunt lipsite de importanţă în domeniul practicii rituale şi disciplinare, orice inovaţie având un efect nociv între credincioşi. Aceştia se interesează mai puţin sau chiar deloc de discuţiile teologice speculative, care necesită cunoştinţe mai profunde decât cele de care dispune poporul de rând. În schimb, mulţimile sunt foarte ataşate de rituri şi de obiceiuri. Introducerea calendarului gregorian, în anul 1924, în Biserica Ortodoxă Română a dus la dizidenţă, la apariţia Bisericii ortodoxe de stil vechi, stiliştii. Această stare de spirit din toate Bisericile ortodoxe împotriva calendarului "latin" este o urmare firească a atmosferei create şi întreţinute de Bisericile ortodoxe, de atâta timp, între credincioşii lor împotriva latinilor, acum nemaiputându-i stăpâni. Deşi calendarul gregorian este latin, introdus de papalitate şi are bază ştiinţifică recunoscută, credincioşii Ortodoxiilor autocefale, intoxicaţi cu atâta ură antilatină, nu mai pot fi convinşi de utilitatea lui. Pentru a ajunge la pas cu vremea şi a ieşi din această stare retrogradă, Biserica ortodoxă a adus o corectură calendarului gregorian, mică, dar – spun ei – suficientă pentru a nu mai fi latin şi a aştepta o conjunctură favorabilă pentru a-l aplica.

În ce priveşte Biserica românească, deşi se numeşte şi ea "ortodoxă" şi "autocefală", trebuie să recunoaştem că, datorită tradiţiei păstrate de credincioşi, pe lângă toată propaganda anticatolică de atâtea veacuri a ierarhiei, mai mult străină de neam şi de interesele lui, a păstrat în cea mai mare măsură credinţa primară romană. Participarea credincioşilor în trecutul nu prea îndepărtat la slujbele săvârşite în biserici într-o limbă neînţeleasă – slavă sau greacă – a fost pasivă. Nu şi-au însuşit aceste limbi atât de străine structurii lor spirituale. Au fost mai mult "privitori ca la teatru". Rugăciunea, conversaţia lor cu Dumnezeu, izvorîtă din intimitatea sufletului, şi-o rosteau singuri, în tăcere, în limba lor proprie pe care o vorbeau şi o înţelegeau, în latină, devenită tot mai mult română. Aşadar, adeziunile la Ortodoxia bizantină greco-slavă a românilor s-a făcut fără consimţământul lor. O dovadă este identitatea dogmelor catolice cu credinţa poporului român ortodox. Controversele sunt susţinute exclusiv de ierarhie şi de clerul educat în spirit greco-slav de ură antilatină. Călătorii străini, atât prin Transilvania cât şi prin Principate, relatează că în secolul al XVI-lea românii îl numeau pe papa "Părintele cel Mare",79) un atribut acordat, fără dubiu, urmaşului Sfântului Apostol Petru, care deţine primatul în Biserică, Papa. Că primatul papal este considerat de români de provenienţă divină o confirmă până şi folclorul răspândit pe întreaga suprafaţă a patriei noastre, cu multele povestiri despre petrecerea lui Dumnezeu pe pământ însoţit de Sfântul Apostol Petru şi niciodată de vreun alt apostol şi, cu atât mai puţin, de căpetenia Bisericii din Ţarigrad. Convingerea românilor mai este că primatul Sfântului Apostol Petru continuă şi în cer şi că acolo are întâietatea după Isus Hristos. Această convingere reiese, de asemenea, din tradiţia populară, din povestirile despre cei decedaţi, ale căror suflete ajung la "poarta Raiului", unde-l întâlnesc mai întâi pe Sfântul Petru, purtătorul cheilor Împărăţiei Cerurilor, vădită aluzie la cuvintele Mântuitorului: "Ţie-ţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Matei XVI, 19).

În ce priveşte credinţa maselor de credincioşi ortodocşi în Purgatoriu, problema e mai clară. Am arătat mai sus că celelalte Biserici orientale, şi cu deosebire Biserica greacă, resping cu totul posibilitatea de a-i mai ajuta pe cei dispăruţi, de a le fi de folos cu ceva pentru odihna sufletelor lor, slujbele celebrate pentru ei neajutând decât la consolarea celor vii. Or, credincioşii Ortodoxiei româneşti au un cult al morţilor foarte dezvoltat şi cu totul deosebit, fapt ce a obligat Biserica ortodoxă română să înscrie în Învăţătura de credinţă posibilitatea ajutorării sufletelor celor decedaţi. Pentru credincioşi nu numai rugăciunile Bisericii pot fi de folos în acest scop, ci şi rugăciunile, posturile, faptele de milostenie etc. săvârşite de ei cu intenţia de a-i ajuta pe cei dispăruţi. Nu numai în Transilvania, ci şi în Vechiul Regat, unele femei evlavioase aleg grâul pentru prescura destinată slujbei de pomenire a morţilor, bob cu bob şi rostesc la fiecare bob ales cel puţin un Tatăl nostru. Această credinţă escatologică e cea romană, străbună, rămasă de la creştinare şi care, pe lângă toate sforţările greco-slave, nu a putut fi dezrădăcinată din sufletele şi din practica românilor. Atât au reuşit, doar, schismaticii să nu-i zică "Purgatoriu" şi să iscodească alte deosebiri privitoare la focul curăţitor, ca, totuşi, să nu fie identitate deplină între dogma catolică şi cea ortodoxă, speculaţii teologice care nu-i preocupă pe credincioşi.

Părerile Ortodoxiei privitoare la celibatul preoţesc din Biserica romană trebuie privite prin două aspecte total deosebite. Unul îl constituie critica oficială a Bisericii ortodoxe, care consideră celibatul ca o inovaţie străină de Biserică, înşirată între celelalte pretinse inovaţii, de care s-ar fi făcut vinovaţi latinii. Al doilea aspect îl constituie părerea credincioşilor despre celibat, cu totul deosebită de cea oficială. Poporul îşi dă seama că un preot celib, sau un călugăr, este mai dezlegat de legăturile şi grijile lumeşti, pe celibi considerându-i pe toţi călugări şi aşa-i numeşte, indiferent dacă au îmbrăcat sau nu rasa monahală. Chiar şi preoţii văduvi, care – fireşte – îşi poartă cu demnitate statutul văduviei, prezintă pentru credincioşi o încredere mai deosebită. Preoţii celibi – vorbim despre cei ce-şi cultivă cu adevărat chemarea sacerdotală -, au în popor o faimă care-i ridică deasupra preoţilor căsătoriţi. Serviciile lor sunt mult mai solicitate. La ei apelează credincioşi de toate confesiunile şi-i caută venind de la mari depărtări, dovadă că sunt mai agreaţi şi-i conferă credinciosului o încredere deosebită de cea conferită de preoţii familişti.