Istorie

Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş

Scurt istoric
Alte materiale de istorie se găsesc aici

Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Blaj, s-a format din nucleul vechii Episcopii de Alba Iulia a Bisericii Române Unită cu Roma, unire începută sub Episcopul Teofil (1697-1700) şi desăvârşită de succesorul acestuia, Atanasie Anghel (1697-1713). Urmaşul lui Atanasie Anghel a fost Episcopul Ioan Giurgiu Pataki (1715-1727). Reşedinţa iniţială, de la Alba Iulia, a fost mutată la Făgăraş, conform Bulei Rationi Congruit dată de Papa Inocenţiu al XIII-lea la 17.08.1723. Episcopia a primit titulatura: „de Alba Iulia şi Făgăraş”.

A urmat pe scaunul episcopal Ioan Inocenţiu Micu Klein (1728-1751), care a mutat reşedinţa de la Făgăraş la Blaj, mai aproape de capitala Transilvaniei (Alba Iulia). După anul 1740, emanciparea clerului şi formarea unei conştiinţe naţionale româneşti au fost favorizate de trimiterea primilor tineri români pentru a studia la Roma. Acest fapt a contribuit la ridicarea nivelului cultural al românilor uniţi din Transilvania, excluşi până atunci din viaţa politică şi culturală a provinciei. Episcopul Inocenţiu Micu, primul român căruia i s-a permis să participe la lucrările Dietei principatului, a militat pentru ca românii din Transilvania să aibă drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. În acest scop, a recurs la numeroase intervenţii prin apeluri scrise şi vizite personale la curtea de la Viena, intrând în conflict cu guvernanţii Transilvaniei dar ajungând să fie recunoscut de toţi românii de aici, ortodocşi sau greco-catolici, ca simbol al redeşteptării naţionale. A căutat sprijinul Curiei Romane şi al Papei, plecând la Roma, de unde a fost însă împiedicat să se reîntoarcă în Eparhia sa. Datorită exilului de la Roma, a renunţat la exercitarea drepturilor sale de Episcop, fiind înlocuit de fostul său Vicar episcopal, Petru Pavel Aron (1752-1764).

Acesta a sprijinit deschiderea vestitelor Şcoli ale Blajului, precedate de înfiinţarea Tipografiei de la Blaj (1747).

Între anii 1754-1848 (anul marilor mişcări revoluţionare europene) Biserica Română Unită cu Roma a cunoscut o perioadă de înflorire, fiind solidară cu mişcarea de emancipare socială a românilor din Transilvania.

Episcopul Atanasie Rednic (1765-1772) a avut de înfruntat atât opoziţia claselor privilegiate din principat cât şi pe cea a Mitropolitului sârb de la Karlowitz, ostil unirii românilor cu Roma. S-a ocupat de îmbunătăţirea stării materiale a clerului şi de reforma vieţii monahale. A fost urmat de Grigore Maior (1772-1782), un Episcop cult, bun orator şi totodată poet.

Pe scaunul episcopal a urmat Ioan Bob (1783-1830), în timpul căruia mişcarea de emancipare naţională a elaborat documentul Supplex Libellus Valachorum (1790-1792), adevărată Magna Charta a dezideratelor greco-catolicilor. În aceeaşi perioadă, Şcoala Ardeleană a produs o întreagă gamă de manifestări istorice şi culturale. În şcolile Episcopiei Blajului, materialul didactic şi scrierile filosofico-istorice ale curentului latinist au fost dominate de idealurile naţionale româneşti.

După moartea lui Ioan Bob, scaunul episcopal a fost ocupat de Episcopul Ioan Lemeni (1832-1850), bun administrator al Eparhiei dar tributar ideii de supunere faţă de absolutismul austriac.

Prin Bula Ecclesiam Christi ex omni lingua, a Papei Pius al IX-lea, Biserica Română Unită cu Roma a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie şi Mitropolie iar Eparhiile greco-catolice româneşti au fost scoase de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Esztergom. Episcopiile sufragane nou înfiinţatei Mitropolii erau cea de Oradea Mare şi încă alte două, recent înfiinţate, cele de Gherla şi de Lugoj.

Perioada 1848-1948 este considerată epoca de glorie a acestei Biserici.

Mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu (1850-1868) s-a confruntat cu manifestările absolutismului habsburgic şi constituţionalismului transilvănean ale acelor vremi.

Împreună cu Episcopul ortodox, a militat la Congresul naţional român din 1861 pentru reconfirmarea principiului emancipării naţional-politice a românilor de ambele confesiuni. Acţiunile lor au continuat şi la al doilea Congres naţional român, din 1863.

Sub regimul dualist austro-ungar, scaunul mitropolitan a fost încredinţat lui Ioan Vancea (1868-1892). În această perioadă au fost convocate trei Sinoade episcopale: în 1869, 1882 şi 1889, la care s-au statutat norme organizatorice ale Bisericii. S-a reorganizat învăţământul românesc la Blaj şi a continuat mişcarea memorandistă în cadrul căreia Mitropolitul şi-a manifestat dinamismul strategic. Împreună cu Episcopul de Oradea, Ioan Papp Szilaghi (unul dintre renumiţii canonişti orientali ai timpului), a participat la lucrările Conciliului Vatican I, manifestându-şi dezacordul faţă de proclamarea solemnă în acel moment istoric a dogmei infailibilităţii Papei. Totodată, cei doi ierarhi români au pledat pentru păstrarea integralităţii patrimoniului teologico-liturgic şi canonic al Bisericii lor în cadrul catolicismului.

Lui Ioan Vancea i-a urmat Victor Mihaly de Apşa (1893-1918). Printre problemele cu care s-a confruntat, cea mai spinoasă s-a dovedit a fi cea legată de fondarea unei Eparhii cu limba liturgică maghiară, dorită de exponenţii dualismului austro-ungar, însă refuzată de ierarhii ruteni şi români. Totuşi, la insistenţele cancelariei imperiale, a fost înfiinţată o noua Episcopie, de Hajdudorogh (1912), prin Bula papala Christifideles Graeci. Astfel, peste 70.000 de credincioşi români din 83 de parohii şi un număr şi mai mare de credincioşi ruteni au ajuns în cele din urmă să accepte oficierile liturgice în limba maghiară. Contestarea acestei acţiuni de culise nu a întârziat să vină din partea Mitropoliei Blajului, care s-a adresat Secretariatului de Stat din Roma prin intermediul unei delegaţii de teologi.

După moartea lui Victor Mihali de Apşa, în noul context politic realizat prin unirea Transilvaniei cu România, numirea noului Mitropolit Vasile Suciu (1920-1936) s-a făcut cu aprobarea Romei şi cu consimţământul Regelui Ferdinand al României. Mitropolitul a sprijinit construirea unei serii de şcoli, el însuşi având o bogată creaţie teologică.

Un eveniment important din această perioadă a fost semnarea Concordatului dintre Sfântul Scaun şi Regatul Român, la 10 mai 1927, ratificat în timpul guvernării lui Iuliu Maniu, la 7 iulie 1929.

Următorul Mitropolit a fost Alexandru Nicolescu (1936-1941), fost consilier ecleziastic al Legaţiei române de pe lângă Sfântul Scaun şi, în prealabil, Episcop al Lugojului. După moartea sa, scaunul mitropolitan a rămas vacant, păstorirea fiind asigurată doar de Administratori Apostolici (Valeriu Traian Frenţiu, în perioada 1941-1946, şi Ioan Suciu, în perioada 1946-1948).

Anul 1948 a întrerupt brusc şi violent viaţa normală a Bisericii Române Unite, prin scoaterea acesteia în afara legii. A urmat o perioadă de suferinţe şi martiriu, încheiată în decembrie 1989. În acest răstimp, Biserica a continuat să activeze în clandestinitate.

După 1989, Sfântul Scaun a confirmat ierarhia Bisericii Române Unite, la Blaj fiind numit Mitropolit Alexandru Todea, care a fost apoi ridicat la demnitatea de Cardinal, în 1992. După îmbolnăvirea Cardinalului Todea, conducerea Arhieparhiei a fost asigurată prin numirea Episcopului de Cluj-Gherla, George Guţiu, ca Administrator Apostolic al întregii Provincii Mitropolitane.

Din 1994 şi până în prezent, Arhiepiscopia şi Mitropolia Blajului este condusă de I.P.S. Lucian Mureşan.