Episcopul Atanasie Rednic

Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş

S-a născut în satul Giuleşti-Maramureş, la începutul anului 1722. Între anii 1734-1738 a studiat la Colegiul iezuit din Cluj. A urmat noviciatul la mănăstirea din Muncaci, după care a revenit la Cluj şi şi-a continuat studiile la acelaşi colegiu. Absolvind filosofia, în 1743 a trecut la Viena ca student al Institutului Pazmanian, urmând la Universitate studiile teologice, pe care le-a absolvit în 1747, când iarăşi s-a întors la mănăstirea din Muncaci şi a petrecut acolo până la începutul anului 1749, când a depus voturile monahale şi a fost hirotonit preot. Între anii 1750-1751, venit la Blaj, a însoţit pe vicarul Petru P. Aron în vizitaţiile canonice ce le-a făcut acesta în ţinutul Făgăraşului. Ajungând Aron episcop, Atanasie Rednic a fost cuprins între membrii capitulului diecezan, iar la 1754, când s-au deschis şcolile din Blaj, a fost unul dintre cei dintâi profesori, funcţionând mult timp ca prefect la seminarul înfiinţat de P.P.Aron, în urmă fiind numit vicar episcopesc şi mare econom.

După moartea lui P.P. Aron, sinodul electoral întrunit la Blaj, la 30 iunie 1764, a stabilit, în ordinea voturilor, următorii candidaţi la episcopat: 1. Grigore Maior cu 90 de voturi; 2. Inochentie Micu Clain, în exil la Roma, 72 voturi; 3. Silvestru Caliani, 16 voturi şi 4. Atanasie Rednic, 9 voturi. Fiindcă Inochentie Micu Clain renunţase la episcopat încă din 1751, a fost scos din calcul, rămânând numai trei candidaţi, dintre care, în toamna anului 1764, împărăteasa l-a numit pe Atanasie Rednic. După numire a plecat la Viena, unde la 15 mai 1765 a primit bula papală de confirmare. Din Viena, după ce a solicitat mai multe îmbunătăţiri pentru soarta clerului, s-a întors pe la Muncaci. Aici a fost hirotonit episcop de către Manole Olşavski, acelaşi episcop rutean care-l hirotonise şi pe P.P.Aron. De la Muncaci a plecat pe jos la guvernul din Sibiu, iar de acolo la Blaj, unde sosi la începutul lui septembrie. A fost instalat în scaun la 13 noiembrie 1765, iar în beneficiu a fost introdus la 14 aprilie 1766. Tratativele începute la Viena pentru îmbunătăţirea vieţii clerului le-a continuat şi cu guvernul transilvan, numind în acest scop patru deputaţi, pe protopopii din Daia, Coşai, Armeni şi Monor, care să trateze direct cu guvernul problemele clerului. Dar s-a ajuns la prea puţin rezultat, completându-se câteva porţiuni parohiale, din cauza aceloraşi eterne opoziţii ale reformaţilor. S-a mai obţinut şi în numerar un ajutor de 10.000 florini pentru ajutorarea bisericilor şi preoţilor săraci.

Preocuparea de căpetenie a episcopului Atanasie Rednic a fost consacrată refacerii şi consolidării unirii, atât de încercată în urma răzmeriţelor lui Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara. În acest scop episcopul a întreprins multe vizitaţii canonice în parohii şi a luat măsuri pentru înflorirea unei vieţi monahale autentice, populând mănăstirile „Buna Vestire” şi „Sfânta Treime” din Blaj, precum şi cea din Alba Iulia, cu călugări bine pregătiţi, atât la şcolile din Blaj a căror roade începeau să se arate, cât mai ales la cele înalte ale Apusului. Pe aceşti bărbaţi erudiţi episcopul i-a obligat să practice viaţa monahală prescrisă în regulile călugăreşti ale ordinului Sfântul Vasile cel Mare, cu disciplină severă, cu renunţare la orice fel de avere mobilă sau imobilă, cu respectarea riguroasă a posturilor şi a slujbelor bisericeşti, de zi şi de noapte, rânduite pentru călugări. Cei care nu erau pregătiţi pentru a fi dascăli ai tineretului şcolar, pentru a rămâne în mănăstire trebuia să înveţe o meserie potrivită cu statutul călugăresc: tiparul, olăritul, fabricarea lumânărilor de ceară, croitoria etc. Pe Grigore Maior, nemulţumit pentru că nu i s-a dat episcopatul, având el cele mai multe voturi „făcând împerecheri în cler împotriva episcopului său”, l-a trimis la pocăinţă în mănăstirea de la Muncaci, iar Gerontie Cotorea şi Silvestru Caliani, amici şi în oarecare măsură complici ai lui Maior, n-au rămas nici ei nepedepsiţi.

Atanasie Rednic a continuat tradiţia iniţiată de P.P.Aron de a întreţine şcolarii săraci de la şcolile din Blaj cu pâine (ţipăi), a dispus ca în Seminarul „Sfânta Treime” să se primească numai tineri care doresc să se preoţească, introducând pentru ei obligaţia de a purta reverenda. Pentru şcolile regimentului românesc de graniţă din Năsăud (înfiinţat în 1762) a stăruit să se numească profesori români. Samuil Clain, pe care episcopul Atanasie Rednic l-a trimis să înveţe carte la Viena, unde episcopul obţinuse două burse la Institutul Pazmanian, spune despre el că „a petrecut o viaţă cucernică, era foarte păzitor rânduielilor răsăritului… De şcoală şi de învăţătură avea grijă bună, era om foarte smerit, haine de mătasă nicidecum n-a purtat, hrana lui de când s-a făcut călugăr numai cu legume şi cu ulei au fost… Slujba rugăciunilor cea de toate zilele niciodată nu au lăsat să nu o fi zis. Slujea episcopeşte şi din acel timp aşa slujbă episcopească nu s-au întâmplat… La anul 1772, în 2 mai, a murit episcopul Atanasiu şi toate ale sale le-a lăsat seminarului diecezan”. Mai spune Clain că „toată lumea ar fi vrut s-o poată călugări şi să supună pe toţi la o viaţă grea” cum ţinea şi el.

* * *

Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.