CCEO

Can. 667 - (cf 840) Prin sacramente, pe care Biserica este obligată să le distribuie pentru a comunica sub un semn vizibil misterele lui Hristos, Domnul nostru Isus Hristos îi sfinţeşte pe oameni în virtutea Spiritului Sfânt pentru a deveni în mod singular adevăraţi adoratori ai lui Dumnezeu Tatăl, şi îi inserează sieşi şi Bisericii, Corpul său; de aceea toţi credincioşii creştini, mai ales slujitorii sacri, în celebrarea şi primirea cu religiozitate a aceloraşi sacramente, vor respecta cu atenţie prescrierile Bisericii.

Can. 668 - § 1. (834 § 2) Cultul divin, dacă este adus în numele Bisericii de către persoane destinate în mod legitim pentru aceasta şi prin acte aprobate de autoritatea bisericească, se numeşte public; altfel este privat.
         § 2. (846 § 1) Autoritatea competentă în reglementarea cultului divin public este cea despre care este vorba în can. 657, rămânând neschimbat can. 199, § 1; nimeni altcineva nu va adăuga ceva la cele stabilite de această autoritate, nici nu va scoate sau schimba ceva din acestea.

Can. 669 - (841 a) Întrucât sacramentele sunt aceleaşi pentru Biserica universală şi aparţin depozitului divin, numai autorităţii supreme a Bisericii îi revine aprobarea sau definirea celor ce se cer pentru validitatea lor.

Can. 670 - § 1. Credincioşii creştini catolici pot asista, pentru motive juste, la cultul divin al altor creştini şi pot lua parte la acesta, respectând cele stabilite de Episcopul eparhial sau de autoritatea superioară, ţinând seama de gradul de comuniune cu Biserica catolică.
         § 2. (cf 933) Dacă creştinilor necatolici le lipsesc lăcaşurile în care să celebreze în mod demn cultul divin, Episcopul eparhial poate permite folosirea unui edificiu catolic sau a unui cimitir sau a unei biserici, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.

Can. 671 - § 1. (cf 844 § 1 a) Slujitorii catolici administrează în mod licit sacramentele numai credincioşilor creştini catolici, care de asemenea le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici.
         § 2. (844 § 2) Dacă, însă, necesitatea o cere sau o adevărată utilitate spirituală o recomandă, şi cu condiţia să se evite pericolul erorii şi al indiferentismului, este licit credincioşilor creştini catolici, cărora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral să ajungă la slujitorul catolic, să primească sacramentele penitenţei, Euharistiei şi ungerii bolnavilor de la slujitorii necatolici, în a căror Biserică sunt valide sacramentele enumerate mai sus.
         § 3. (= 844 § 3) De asemenea, slujitorii catolici administrează în mod licit sacramentele penitenţei, Euharistiei şi ungerii bolnavilor credincioşilor creştini ai Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică, dacă cer acest lucru în mod spontan şi au cuvenita dispoziţie; acestea sunt valabile şi pentru credincioşii creştini ai altor Biserici care, după judecata Scaunului Apostolic se găsesc, în ce privesc sacramentele, în condiţii similare, cu mai sus amintitele Biserici orientale.
         § 4. (= 844 § 4) Dacă, însă, se iveşte pericolul morţii sau o urgentează o altă necesitate gravă, după judecata Episcopului eparhial sau a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau a Consiliului Ierarhilor, slujitorii catolici administrează în mod licit aceleaşi sacramente şi celorlalţi creştini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică, care nu pot să ajungă la slujitorul propriei Comunităţi bisericeşti şi care cer în mod spontan acest lucru, cu condiţia să manifeste o credinţă, în ceea ce privesc aceleaşi sacramente, conformă cu credinţa catolică, şi să aibă cuvenita dispoziţie.
         § 5. Pentru cazurile despre care este vorba în §§ 2, 3 şi 4 să nu se dea norme de drept particular decât după o consultare cu autoritatea competentă, cel puţin locală, a Bisericii sau a Comunităţii bisericeşti necatolice interesate.

Can. 672 - § 1. (cf 845 § 1) Sacramentele botezului, ungerii cu sfântul mir şi sacrei hirotoniri nu pot fi repetate.
         § 2. (845 § 2) Dacă, însă, există un dubiu prudent că nu au fost în mod real sau în mod valid celebrate, rămânând dubiul, după o investigaţie serioasă, vor fi administrate sub condiţie.

Can. 673 - (837 § 2) Celebrarea sacramentelor, în special a Divinei Liturghii, fiind acţiunea Bisericii, va fi făcută, per cât posibil, cu participarea activă a credincioşilor creştini.

Can. 674 - § 1. (846 § 1 a) La celebrarea sacramentelor se vor respecta cu atenţie cele ce sunt cuprinse în cărţile liturgice.
         § 2. Slujitorul va celebra sacramentele după prescrierile liturgice ale propriei Biserici sui iuris, exceptând cazul în care prin drept s-a stabilit altfel sau el însuşi a obţinut o facultate specială de la Scaunul Apostolic.

Can. 675 - § 1. (cf 849) La botez, prin spălarea cu apa naturală, cu invocarea numelui lui Dumnezeu Tatăl şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt, omul este eliberat de păcat, este regenerat la viaţă nouă, este îmbrăcat în Hristos şi este încorporat în Biserică, care este Corpul său.
         § 2. Numai prin botezul primit în fapt, omul devine capabil de celelalte sacramente.

Can. 676 - (cf 850) În caz de necesitate urgentă, administrarea botezului este licită, îndeplinind numai ceea ce este necesar pentru validitate.

Can. 677 - § 1. (¹ 861) În mod obişnuit, botezul este administrat de sacerdot; însă, administrarea sa este de competenţa parohului propriu al celui ce urmează să fie botezat, sau a unui alt sacerdot, rămânând neschimbat dreptul particular, cu permisiunea aceluiaşi paroh sau a Ierarhului locului, [permisiune] care, pentru motiv grav, se presupune în mod legitim.
         § 2. În caz de necesitate, însă, botezul poate fi administrat în mod licit de către diacon sau, când acesta este absent sau împiedicat, un alt cleric, ori un membru al unui institut de viaţă consacrată sau oricare alt credincios creştin; tatăl sau mama, în schimb, dacă nu este disponibil altcineva care să cunoască modul de a boteza.

Can. 678 - § 1. (862) Nimănui nu îi este permis să administreze botezul în teritoriul altcuiva fără permisiunea corespunzătoare; această permisiune, însă, nu poate fi refuzată de parohul unei Biserici sui iuris diferite, unui sacerdot al Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel ce urmează să fie botezat.
         § 2. În locurile în care trăiesc nu puţini credincioşi creştini, care nu au un paroh al Bisericii sui iuris în care sunt înscrişi, Episcopul eparhial va desemna, pe cât posibil, un preot al aceleiaşi Biserici care să administreze botezul.

Can. 679 - (= 864) Este capabil să primească botezul oricare om şi numai omul nebotezat încă.

Can. 680 - (= 871) Fătul avortiv, dacă este viu şi aceasta este posibil, va fi botezat.

Can. 681 - § 1. (868 § 1) Pentru ca un copil să fie botezat licit se cere:
         1° (2°) să existe speranţă întemeiată că acesta va fi educat în credinţa Bisericii catolice, rămânând stabil § 5;
         2° (1°) ca părinţii, cel puţin unul din ei, sau cine le ţine în mod legitim locul, să consimtă.
         § 2. (cf 870) Copilul abandonat şi găsit, dacă nu rezultă cu certitudine că a fost botezat, se va boteza.
         § 3. Cei care din copilărie sunt lipsiţi de uzul raţiunii, vor fi botezaţi ca şi copiii.
         § 4. (cf 868 § 2) Copilul, fie din părinţi catolici, fie chiar şi din părinţi necatolici, care se găseşte într-un asemenea pericol de moarte încât se consideră, în mod prudent, că va muri înainte de a ajunge la uzul raţiunii, se va boteza în mod licit.
         § 5. (-) Copilul creştinilor necatolici este botezat în mod licit dacă părinţii, sau cel puţin unul dintre ei sau cel ce le ţine locul în mod legitim, cer acest lucru şi dacă aceloraşi le este imposibil, din punct de vedere fizic sau moral, să ajungă la slujitorul propriu.

Can. 682 - § 1. (-) Pentru ca să poată fi botezat cel care nu mai este copil, se cere să-şi manifeste voinţa de a primi botezul, să fie instruit suficient în adevărurile de credinţă şi încercat în viaţa creştină; în plus, va fi admonestat să-şi regrete păcatele.
         § 2. (cf 865 § 2) Cel ieşit din copilărie, dacă se găseşte în pericol de moarte, poate fi botezat dacă are o cunoaştere a principalelor adevăruri de credinţă şi a manifestat, indiferent în ce mod, intenţia de a primi botezul.

Can. 683 - Botezul trebuie să fie celebrat după prescrierile liturgice ale Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel care se botează, conform normei dreptului.

Can. 684 - § 1. (cf 873) Dintr-un foarte vechi obicei al Bisericilor, cel care se botează va avea cel puţin un naş.
         § 2. (872) Naşul este cel care, prin funcţia pe care şi-a asumat-o, îl va ajuta pe cel ce se botează, când va fi ieşit din copilărie, la iniţierea creştină, sau îl va prezenta pe copilul ce va fi botezat şi, în plus, îşi va da silinţa pentru ca botezatul să ducă o viaţă creştină corespunzătoare botezului şi îşi va îndeplini cu fidelitate obligaţiile inerente.

Can. 685 - § 1. (cf 874) Pentru ca cineva să îndeplinească în mod valid sarcina de naş se cere:
         1° să fi fost iniţiat în cele trei sacramente: al botezului, al ungerii cu sfântul mir şi al Euharistiei;
         2° să aparţină Bisericii catolice, rămânând neschimbat § 3;
         3° să aibă intenţia să îndeplinească această sarcină;
         4° să fi fost desemnat de însuşi cel care se botează sau de părinţii săi sau de tutori ori, dacă lipsesc, de slujitor;
         5° să nu fie tatăl sau mama, sau soţul celui care se botează;
         6° să nu fie pedepsit cu pedeapsa excomunicării, nici chiar minore, a suspendării, depunerii sau privării de dreptul de a îndeplini sarcina de naş.
         § 2. Pentru a îndeplini cineva în mod licit funcţia de naş se cere, în plus, să aibă vârsta cerută de dreptul particular şi să ducă o viaţă corespunzătoare credinţei şi funcţiei pe care şi-o asumă.
         § 3. (cf 874 § 2) Este licit să fie admis din motive întemeiate un credincios creştin al unei Biserici orientale necatolice pentru sarcina de naş, însă totdeauna împreună cu un naş catolic.

Can. 686 - § 1. (cf 867 a) Părinţii sunt obligaţi să boteze cât mai repede copilul, conform obiceiului legitim.
         § 2. (851 2°) Parohul se va îngriji ca părinţii copilului ce va fi botezat, precum şi cei care urmează să-şi asume sarcina de naş, să fie instruiţi corespunzător asupra semnificaţiei acestui sacrament şi asupra obligaţiilor coerente acestuia, şi să fie bine pregătiţi pentru celebrarea sacramentului.

Can. 687 - § 1. (857) Exceptând cazul de necesitate, botezul se va celebra în biserica parohială, rămânând neschimbate obiceiurile legitime.
         § 2. În casele particulare însă, botezul poate fi administrat conform normei dreptului particular, sau cu permisiunea Ierarhului locului.

Can. 688 - (875) Cel care administrează botezul se va îngriji ca în cazul în care nu este prezent un naş, să fie cel puţin un martor prin care să poată fi dovedită celebrarea botezului.

Can. 689 - § 1. (877) Parohul locului unde este celebrat botezul trebuie să înregistreze cu toată grija şi fără întârziere în registrul botezaţilor numele celor botezaţi, menţionând slujitorul, părinţii şi naşii, locul şi ziua botezului şi indicând totodată locul naşterii, Biserica sui iuris în care sunt înscrişi botezaţii, precum şi martorii, dacă sunt.
         § 2. (=) Dacă este vorba de fiu născut din mamă necăsătorită, trebuie inclus numele mamei, dacă rezultă în mod public maternitatea sa, sau dacă mama o cere în mod spontan, în scris sau în prezenţa a doi martori; trebuie inclus de asemenea numele tatălui dacă paternitatea sa este dovedită cu vreun document public sau prin declaraţia sa făcută în prezenţa parohului şi a doi martori; în celelalte cazuri se va înscrie numele botezatului fără să se dea vreun indiciu cu privire la numele tatălui sau al părinţilor.
         § 3. (=) Dacă este vorba de fiu adoptiv, se va înscrie numele celor ce adoptă şi, cel puţin dacă aşa se face în actul civil al regiunii, şi al părinţilor naturali, conform normei §§ 1 şi 2, dat fiind dreptul particular.

Can. 690 - (878) Dacă botezul nu a fost administrat de paroh şi nici în prezenţa sa, slujitorul trebuie să-l înştiinţeze despre fapt pe parohul locului.

Can. 691 - (cf 876) Pentru a dovedi botezul, dacă nimănui nu i se aduce vreun prejudiciu, este suficientă declaraţia unui singur martor mai presus de orice suspiciune, sau declaraţia aceluiaşi botezat bazată pe argumente fără dubii, mai ales dacă acelaşi a primit botezul când nu mai era copil.

Can. 692 - (cf 879) Este necesar ca, cei care au fost botezaţi, să fie unşi cu sfântul mir, astfel încât, însemnaţi cu sigiliul darului Spiritului Sfânt, să fie făcuţi martori mai potriviţi şi co-edificatori ai Împărăţiei lui Hristos.

Can. 693 - (880 § 2) Sfântul mir, care este compus din ulei de măsline sau din alte plante şi din arome, este confecţionat numai de Episcop, rămânând integru dreptul particular, conform căruia această putere este rezervată Patriarhului.

Can. 694 - (-) Prin tradiţia Bisericilor orientale, ungerea cu sfântul mir este administrată de preot, fie unită cu botezul, fie separat.

Can. 695 - § 1. (¹ 891) Ungerea cu sfântul mir trebuie să fie administrată împreună cu botezul, exceptând cazul de necesitate reală, caz în care, totuşi, trebuie avut grijă să fie administrată cât mai repede.
         § 2. (-) Dacă celebrarea ungerii cu sfântul mir nu se face împreună cu botezul, ministrul are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe parohul locului unde a fost administrat botezul.

Can. 696 - § 1. (¹ 883) Toţi preoţii Bisericilor orientale pot administra în mod valid ungerea cu sfântul mir, fie unită cu botezul, fie separat, tuturor credincioşilor creştini ai oricărei Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine.
         § 2. Credincioşii creştini ai Bisericilor orientale pot primi în mod valid ungerea cu sfântul mir chiar şi de la preoţii Bisericii latine, conform facultăţilor cu care aceştia sunt înzestraţi.
         § 3. Oricare preot administrează în mod licit ungerea cu sfântul mir numai credincioşilor creştini ai propriei Biserici sui iuris; însă, în privinţa credincioşilor creştini ai altor Biserici sui iuris, aceasta este licită dacă este vorba de propriii supuşi, de cei pe care îi botează cu alt titlu legitim sau de cei care se găsesc în pericol de moarte, rămânând neschimbate totdeauna convenţiile stipulate între Bisericile sui iuris, în această materie.

Can. 697 - Iniţierea sacramentală la misterul mântuirii se completează cu primirea Divinei Euharistii; de aceea Divina Euharistie va fi administrată credinciosului creştin cât mai repede, după botez şi ungerea cu sfântul mir, potrivit normelor dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.

Can. 698 - (cf 889) În Divina Liturghie, prin ministerul sacerdotului, care acţionează în persoana lui Hristos asupra ofrandei Bisericii, se continuă, prin puterea Spiritului Sfânt, ceea ce acelaşi [Hristos] a făcut la ultima Cină, şi care a dat discipolilor Corpul Său, oferit pe Cruce pentru noi, şi Sângele Său, vărsat pentru noi, instaurând un sacrificiu adevărat şi mistic prin care Biserica, mulţumind, comemorează, actualizează şi participă la sacrificiul sângeros al Crucii, fie cu ofranda, fie cu comuniunea, pentru a semnifica şi perfecţiona unitatea poporului lui Dumnezeu în edificarea Corpului Său, care este Biserica.

Can. 699 - § 1. (cf 900) Puterea de a celebra Divina Liturghie o au numai Episcopii şi preoţii.
         § 2. Diaconii, prin ministerul propriu, participă mai strâns cu Episcopii şi preoţii la celebrarea Divinei Liturghii, conform prescrierilor cărţilor liturgice.
         § 3. (-) Ceilalţi credincioşi creştini, în virtutea botezului şi a ungerii cu sfântul mir, concurând la celebrarea Divinei Liturghii în felul determinat de cărţile liturgice sau de dreptul particular, participă în mod activ la Sacrificiul lui Hristos, şi chiar mai deplin, dacă primesc de la acelaşi Sacrificiu Trupul şi Sângele Domnului.

Can. 700 - § 1. (cf 902) Privitor la modul de celebrare a Divinei Liturghii, adică dacă este de făcut în mod individual sau în concelebrare, se va ţine cont în primul rând de necesităţile pastorale ale credincioşilor creştini.
         § 2. (cf 902) Cu toate acestea, dacă este posibil, preoţii vor celebra Divina Liturghie împreună cu Episcopul, care prezidează, sau cu un alt preot, pentru ca astfel să se manifeste în mod potrivit unitatea sacerdoţiului şi a sacrificiului; cu toate acestea rămâne dreptul integru al fiecărui sacerdot de a celebra individual Divina Liturghie, însă nu în acelaşi timp şi în aceeaşi biserică în care are loc concelebrarea.

Can. 701 - (-) Concelebrarea între Episcopi şi preoţi ai diferitor Biserici sui iuris poate fi făcută din motive întemeiate, mai ales pentru a favoriza caritatea şi cu scopul de a manifesta unirea între Biserici, cu permisiunea Episcopului eparhial, urmând cu toţii prescrierile cărţilor liturgice ale primului celebrant, înlăturând orice sincretism liturgic şi, preferabil, păstrând veşmintele liturgice şi însemnele propriei Biserici sui iuris.

Can. 702 - (908) Sacerdoţilor catolici le este interzisă concelebrarea Divinei Liturghii împreună cu sacerdoţi sau miniştri necatolici.

Can. 703 - § 1. (903) Sacerdotul străin nu va fi admis la celebrarea Divinei Liturghii dacă nu prezintă rectorului bisericii scrisorile de recomandare ale Ierarhului propriu, sau dacă nu-i rezultă în alt mod, aceluiaşi rector, corectitudinea sa.
         § 2. Episcopul eparhial are dreptul integral de a stabili, cu privire la acest lucru, norme mai bine determinate, de respectat de către toţi sacerdoţii, chiar dacă sunt exoneraţi în vreun fel.

Can. 704 - (cf 904) Divina Liturghie poate fi celebrată în mod lăudabil în toate zilele, cu excepţia celor care sunt excluse, conform prescrierilor cărţilor liturgice ale Bisericii sui iuris în care este înscris sacerdotul.

Can. 705 - § 1. (cf 932 § 2) Sacerdotul catolic poate celebra Divina Liturghie pe altarul oricărei biserici catolice.
         § 2. (cf 933) Pentru a putea celebra Divina Liturghie într-o biserică a necatolicilor, sacerdotul are nevoie de permisiunea Ierarhului locului.

Can. 706 - (924) Darurile sacre, care sunt oferite în Divina Liturghie, sunt pâinea exclusiv din grâu şi făcută recent, astfel încât să nu existe nici un pericol de alterare, şi vinul natural din viţă de vie nealterat.

Can. 707 - § 1. (-) Cu privire la pregătirea pâinii euharistice, la rugăciunile care se rostesc de sacerdoţi înainte de celebrarea Divinei Liturghii, la respectarea ajunului euharistic, la veşmintele liturgice, la timpul şi locul celebrării şi la altele asemenea, dreptul particular al fiecărei Biserici sui iuris trebuie să stabilească cu grijă norme.
         § 2. (cf 929) Este permis, după ce a fost îndepărtată stupoarea credincioşilor creştini, să se folosească veşmintele liturgice şi pâinea unei alte Biserici sui iuris, dacă nu sunt disponibile veşmintele liturgice şi pâinea propriei Biserici sui iuris.

Can. 708 - (cf 922) Ierarhii locului şi parohii se vor îngriji, cu toată sârguinţa, astfel încât credincioşii creştini să fie instruiţi asupra obligaţiei de a primi Divina Euharistie în pericolul morţii (cf 920) şi la timpul stabilit de o foarte lăudabilă tradiţie sau de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, mai ales în timpul Pascal, în care Hristos Domnul ne-a încredinţat misterele euharistice.

Can. 709 - § 1. (cf 910) Divina Euharistie o distribuie sacerdotul sau, dacă aşa stabileşte dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, chiar şi diaconul.
         § 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor are dreptul integral de a stabili norme potrivite, conform cărora chiar şi alţi credincioşi creştini pot distribui Divina Euharistie.

Can. 710 - (cf 914) Privitor la participarea copiilor la Divina Euharistie, după botez şi ungerea cu sfântul mir, luând precauţiile oportune, se vor respecta prescrierile cărţilor liturgice ale propriei Biserici sui iuris.

Can. 711 - (= 916) Cel care e conştient că este în păcat grav, nu va celebra Divina Liturghie şi nu va primi Divina Euharistie, exceptând cazul în care există un motiv grav şi lipseşte ocazia primirii sacramentului penitenţei; în acest caz trebuie să-şi facă un act de perfectă părere de rău, care cuprinde şi propunerea de a se apropia cât mai repede de acest sacrament.

Can. 712 - (cf 915) Cei care sunt în mod public nedemni vor fi opriţi de la primirea Divinei Euharistii.

Can. 713 - § 1. (cf 918) Divina Euharistie va fi distribuită în timpul celebrării Divinei Liturghii, dacă nu cumva un motiv just sugerează altfel.
         § 2. (cf 919) Referitor la pregătirea pentru participarea la Divina Euharistie prin ajun, prin rugăciuni şi alte opere, credincioşii creştini vor respecta cu fidelitate normele Bisericii sui iuris în care sunt înscrişi, nu numai în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici ci şi, pe cât posibil, oriunde pe pământ.

Can. 714 - § 1. (cf 934 § 2) În bisericile unde este celebrat cultul divin public şi, cel puţin de câteva ori pe lună, Divina Liturghie, se va păstra Divina Euharistie, mai ales pentru bolnavi, respectând cu fidelitate prescrierile cărţilor liturgice ale propriei Biserici sui iuris, şi va fi adorată cu maximă reverenţă de credincioşii creştini.
         § 2. (-) Păstrarea Divinei Euharistii este supusă vigilenţei şi reglementării Ierarhului locului.

Can. 715 - § 1. (945 § 1) Sacerdoţilor le este permis să primească ofertele pe care credincioşii creştini le oferă aceloraşi [sacerdoţi], conform uzului aprobat al Bisericii pentru celebrarea Divinei Liturghii la intenţiile proprii.
         § 2. (-) Este permis, de asemenea, dacă un obicei legitim o permite, să primească oferte pentru Liturghia Înaintesfinţitelor şi pentru pomenirile la Divina Liturghie.

Can. 716 - (cf 945 § 2) Rămânând neschimbat can. 1013, se recomandă cu stăruinţă Episcopilor eparhiali să introducă, pe cât posibil, practica potrivit căreia să se primească numai ofertele pe care credincioşii creştini le dau spontan cu ocazia Divinei Liturghii; însă fiecare sacerdot va celebra cu bucurie Divina Liturghie chiar şi fără nici o ofertă potrivit intenţiilor credincioşilor creştini şi în special a săracilor.

Can. 717 - (-) Sacerdoţii, dacă primesc oferte pentru celebrarea Divinei Liturghii de la credincioşii creştini ai unei alte Biserici sui iuris, au obligaţia gravă de a respecta în privinţa acestor oferte normele acelei Biserici, dacă nu rezultă altfel din partea ofertantului.

Can. 718 - (cf 959) În sacramentul penitenţei, credincioşii creştini care au comis păcate după botez, conduşi de Spiritul Sfânt, se convertesc din inimă la Dumnezeu şi mişcaţi de durere pentru păcate fac propunerea unei vieţi noi, prin ministerul sacerdotului, cu mărturisirea făcută lui şi cu acceptarea reparaţiei adecvate, obţin de la Dumnezeu iertare şi totodată sunt împăcaţi cu Biserica pe care, păcătuind, au rănit-o; astfel, acest sacrament contribuie în cel mai înalt grad la viaţa creştină şi dispune pentru primirea Divinei Euharistii.

Can. 719 - (cf 989) Cel care e conştient că este în păcat grav va primi, cât mai repede posibil, sacramentul penitenţei; se recomandă, însă, cu stăruinţă tuturor credincioşilor creştini să primească în mod frecvent acest sacrament, mai ales în perioadele de post şi de penitenţă, care vor fi respectate în propria Biserică sui iuris.

Can. 720 - § 1. (= 960 § 1) Mărturisirea individuală şi integrală, precum şi dezlegarea, constituie unicul mod ordinar prin care credinciosul creştin conştient că este în păcat grav, este reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica; numai imposibilitatea fizică sau morală scuză de la atare mărturisire, caz în care reconcilierea se poate avea şi în alte moduri.
         § 2. (= 960 § 2) Dezlegarea simultană a mai multor penitenţi, fără prealabila mărturisire individuală, nu poate fi dată în mod general decât dacă:
         1° este iminent pericolul morţii, iar sacerdotului sau sacerdoţilor le lipseşte timpul pentru a administra sacramentul penitenţei fiecărui penitent în parte;
         2° există o gravă necesitate, adică atunci când, ţinând cont de numărul penitenţilor, nu sunt sacerdoţi disponibili pentru a administra sacramentul penitenţei fiecărui penitent în parte într-un timp corespunzător astfel încât, fără vina lor, ar fi constrânşi să rămână pentru mult timp lipsiţi de harul sacramental sau de primirea Divinei Euharistii; însă nu trebuie considerată necesitate suficientă cea în care confesorii nu pot fi disponibili numai din cauza venirii împreună a unui mare număr de penitenţi, cum se poate întâmpla într-o mare solemnitate sau pelerinaj.
         § 3. (960 § 2) Este de competenţa Episcopului eparhial să stabilească dacă există această gravă necesitate, împreunându-şi părerile cu Patriarhii şi cu Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris, care îşi exercită puterea în acelaşi teritoriu, poate determina şi cu prescrieri generale cazurile de asemenea necesitate.

Can. 721 - § 1. (962 § 1) Pentru ca un credincios creştin să poată beneficia de dezlegarea sacramentală dată simultan mai multor persoane, se cere nu numai să fie dispus cum se cuvine, ci şi să-şi propună să mărturisească în mod individual, la timp potrivit, păcatele grave pe care în acel moment nu le poate mărturisi în acest fel.
         § 2. (cf 962 § 2) Credincioşii creştini vor fi instruiţi, pe cât posibil, asupra acestor cerinţe şi, în plus, să fie îndemnaţi, chiar şi în caz de pericol de moarte, pentru ca fiecare în parte să-şi provoace actul de căinţă.

Can. 722 - § 1. (= 965) Sacramentul penitenţei este administrat numai de către sacerdot.
         § 2. (cf 967 § 1) Toţi Episcopii, prin dreptul însuşi, pot administra oriunde pe pământ sacramentul penitenţei, exceptând cazul în care, referitor la liceitate, Episcopul eparhial a interzis acest lucru în mod expres, într-un caz special.
         § 3. (966 § 1) Preoţii, în schimb, pentru a acţiona în mod valid, trebuie, pe lângă acestea, să fie înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, facultate care este conferită ori prin dreptul însuşi ori printr-o concesie specială făcută de autoritatea competentă.
         § 4. (cf 966 § 2) Preoţii care sunt înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, în virtutea funcţiei sau a conferirii din partea Ierarhului locului eparhiei în care sunt înscrişi, sau în care îşi au domiciliul, pot administra în mod valid sacramentul penitenţei oriunde pe pământ, oricărui credincios creştin, exceptând cazul în care un Ierarh al locului, într-un caz special, a interzis acest lucru în mod expres; [preoţii] folosesc în mod licit această facultate, respectând normele stabilite de Episcopul eparhial, sau cu permisiunea cel puţin presupusă a rectorului bisericii sau, dacă este vorba de un institut de viaţă consacrată, a Superiorului.

Can. 723 - § 1. (cf 968 § 1) În afară de Ierarhul locului, şi parohul sau cel care ţine locul parohului, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei sale, fiecare în domeniul său.
         § 2. (968 § 2) Chiar şi fiecare Superior al unui institut călugăresc sau al unei societăţi de viaţă comună după model călugăresc de drept pontifical sau patriarhal, dacă este sacerdot, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei, membrilor propriului institut precum şi celor care trăiesc zi şi noapte în casa sa.

Can. 724 - § 1. (969 § 1) Numai Ierarhul locului are competenţa de a da, printr-o conferire specială, oricărui preot facultatea de a administra sacramentul penitenţei oricărui credincios creştin.
         § 2. (969 § 2) Superiorul unui institut de viaţă consacrată, cu condiţia să fie înzestrat cu putere executivă de conducere, poate conferi oricărui preot facultatea despre care este vorba în can. 723, § 2 conform normei tipicelor sau statutelor.

Can. 725 - (976) Oricare sacerdot poate da dezlegare în mod valid şi licit pentru orice păcat oricărui penitent care se află în pericol de moarte, chiar dacă este prezent un alt sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei.

Can. 726 - § 1. (974 § 1) Facultatea de a administra sacramentul penitenţei nu va fi revocată decât pentru o cază gravă.
         § 2. (974 § 2) Revocată, preotul pierde, oriunde pe pământ, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, conferită de Ierarhul despre care este vorba în can. 722, § 4; revocată însă de o altă autoritate competentă, o pierde numai în domeniul celui care revocă.
         § 3. (975) Pe lângă revocare, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, despre care este vorba în can. 722, § 4, încetează prin pierderea funcţiei, a înscrierii în eparhie sau a domiciliului.

Can. 727 - În unele cazuri, din grijă pentru mântuirea sufletelor, poate fi oportună limitarea facultăţii de a dezlega de păcate şi rezervarea ei unei autorităţi determinate; aceasta, însă, nu se poate face decât cu consimţământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau al Consiliului Ierarhilor sau al Scaunului Apostolic.

Can. 728 - § 1. 1. Scaunului Apostolic îi este rezervată dezlegarea de următoarele păcate:
         1° (= 1388) violarea directă a sigiliului sacramental;
         2° (= 1378) dezlegarea complicelui la păcatul împotriva castităţii.
         § 2. (= 1398) Episcopului eparhial, însă, îi este rezervată dezlegarea de păcatul provocării avortului cu efect produs.

Can. 729 - Orice rezervare a dezlegării de păcat îşi pierde orice putere:
         1° (1°)dacă se mărturiseşte un bolnav care nu poate ieşi din casă sau un logodnic pentru celebrarea căsătoriei;
         2° (2°) dacă, după judecata prudentă a confesorului, facultatea de dezlegare nu poate fi cerută de la autoritatea competentă fără o gravă incomodare a penitentului sau fără pericolul violării sigiliului sacramental;
         3° (3°) în afara limitelor teritoriului în care îşi exercită puterea autoritatea care rezervă.

Can. 730 - (= 977) Dezlegarea complicelui la păcatul împotriva castităţii este invalidă, cu excepţia pericolului morţii.

Can. 731 - (= 982) Cel care se mărturiseşte că a denunţat în mod fals autorităţii bisericeşti un confesor nevinovat de delictul solicitării la un păcat împotriva castităţii, nu va fi dezlegat decât dacă înainte şi-a retras în mod formal denunţarea falsă şi este dispus să repare daunele, dacă există.

Can. 732 - § 1. (cf 981) În funcţie de calitatea, gravitatea şi numărul păcatelor, ţinând seama de condiţia penitentului şi de dispoziţia sa pentru a se converti, confesorul va administra medicamentul potrivit bolii, impunând operele de penitenţă corespunzătoare.
         § 2. (cf 978) Sacerdotul îşi va aminti că a fost constituit de Dumnezeu ministru al justiţiei şi milei divine; ca părinte spiritual va da şi sfaturi potrivite, pentru ca fiecare să poată progresa în vocaţia sa la sfinţenie.

Can. 733 - § 1. (cf 983) Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea confesorul va lua seama cu atenţie să nu dezvăluie cât de puţin, prin cuvânt sau prin semn sau prin orice alt mod şi din nici un motiv, penitentul.
         § 2. (= 983 § 2) Au obligaţia de a păstra secretul şi interpretul, dacă există, precum şi toţi ceilalţi cărora le-a parvenit în orice fel ştirea păcatelor din mărturisire.

Can. 734 - § 1. (= 984 § 1) Confesorului i se interzice cu desăvârşite să folosească ştiinţa dobândită în confesiune spre împovărarea penitentului, chiar dacă este exclus orice pericol de dezvăluire.
         § 2. (= 984 § 2) Cel care este constituit ca autoritate nu trebuie să se folosească, în nici un fel, în conducerea exterioară, referitor la păcate, de vreo ştire pe care a primit-o în confesiune, în orice timp.
         § 3. (cf 985) Conducătorii institutelor de educaţie nu vor administra sacramentul penitenţei, în mod ordinar, elevilor lor.

Can. 735 - § 1. (= 986 § 1) Toţi cei cărora le este încredinţată prin sarcină grija sufletelor, au obligaţia gravă de a se îngriji ca sacramentul penitenţei să fie administrat credincioşilor creştini încredinţaţi lor, care cer acest lucru la timp oportun, şi ca aceloraşi să le fie oferită posibilitatea de a avea acces la confesiunea individuală în zile şi ore convenabile lor.
         § 2. (cf 986 § 2) În caz de necesitate urgentă, oricare sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, însă, în pericol de moarte, oricare alt sacerdot trebuie să administreze acest sacrament.

Can. 736 - § 1. (cf 964 § 1) Locul specific pentru celebrarea sacra-mentului penitenţei este biserica, rămânând neschimbat dreptul particular.
         § 2. (964 § 3) Din cauză de boală sau dintr-o altă cauză justă, acest sacrament poate fi celebrat chiar şi în afara locului specific.

Can. 737 - § 1. (cf 998) Prin ungerea sacramentală a bolnavilor, îndeplinită de sacerdot cu rugăciunea, credincioşii creştini afectaţi de boală gravă şi căiţi din inimă primesc harul prin care, întăriţi cu speranţa răsplăţii veşnice şi dezlegaţi de păcate, devin dispuşi la îndreptarea vieţii şi sunt ajutaţi să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare.
         § 2. (cf 1002) În Bisericile în care există obişnuinţa administrării sacramentului ungerii de către mai mulţi sacerdoţi împreună, se va avea grijă să se păstreze, pe cât posibil, această obişnuinţă.

Can. 738 - (cf 1001) Credincioşii creştini vor primi cu bucurie ungerea bolnavilor ori de câte ori se îmbolnăvesc grav; păstorii sufletelor, pe de altă parte, şi rudele celor bolnavi să aibă grijă ca bolnavii să fie ajutaţi prin acest sacrament la timpul oportun.

Can. 739 - § 1. (1003 § 1) Ungerea bolnavilor o administrează valid toţi şi numai sacerdoţii.
         § 2. (1003 § 2) Administrarea ungerii bolnavilor, prin funcţie, îi revine parohului, vicarului parohial şi tuturor celorlalţi sacerdoţi, cu privire la cei care i-au fost încredinţaţi spre îngrijire; însă, cu permisiunea cel puţin presupusă a celor citaţi mai sus, oricare sacerdot poate administra în mod licit acest sacrament, iar în caz de necesitate chiar trebuie să o facă.

Can. 740 - (cf 1005-1006) Credincioşii creştini, grav bolnavi, care şi-au pierdut simţurile sau uzul raţiunii, se presupune că ar fi vrut să le fie administrat acest sacrament în pericol de moarte sau, după părerea sacerdotului, chiar şi într-un alt timp.

Can. 741 - (¹ 999) Uleiul folosit în sacramentul ungerii bolnavilor trebuie, desigur, să fie binecuvântat de însuşi sacerdotul care administrează sacramentul, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris dispune altfel.

Can. 742 - (cf 1000) Ungerile vor fi îndeplinite cu grijă prin cuvintele, ordinea şi felul prescris în cărţile liturgice; însă, în caz de necesitate, este suficientă o singură ungere, cu formula specifică.

Can. 743 - (cf 1008) Prin hirotonirea sacramentală, îndeplinită de Episcop în virtutea operei Spiritului Sfânt, sunt constituiţi miniştrii sacri cei care participă în diferitele grade, îmbogăţiţi cu sarcina şi puterea încredinţate de Hristos Domnul Apostolilor săi, la vestirea Evangheliei şi la păstorirea şi sfinţirea poporului lui Dumnezeu.

Can. 744 - (cf 1012) Numai Episcopul administrează în mod valid sacra hirotonire prin punerea mâinilor şi prin rugăciunea prescrisă de Biserică.

Can. 745 - (cf 1013) Hirotonirea episcopală este rezervată, conform normei dreptului, Pontifului Roman, Patriarhului sau Mitropolitului, astfel încât nu este permis nici unui Episcop să hirotonească Episcop pe cineva, dacă nu există înainte un mandat legitim.

Can. 746 - § 1. (cf 1014) Episcopul va fi hirotonit de trei Episcopi, exceptând cazul de extremă necesitate.
         § 2. (-) Al doilea şi al treilea Episcop, dacă nu pot fi prezenţi Episcopi ai aceleiaşi Biserici sui iuris din care face parte primul Episcop care hirotoneşte, pot fi şi din altă Biserică sui iuris.

Can. 747 - (1015) Candidatul la diaconat sau la preoţie va fi hirotonit de propriul Episcop eparhial sau, cu scrisoare legitimă de demitere, de un alt Episcop.

Can. 748 - § 1. (cf 1016) Episcopul eparhial propriu, în ceea ce priveşte sacra hirotonire a celui care trebuie va fi înscris într-o Eparhie oarecare, este Episcopul eparhiei în care candidatul îşi are domiciliul sau al eparhiei pentru a cărei servire candidatul a declarat în scris că vrea să se dedice; în ceea ce priveşte sacra hirotonire a celui care este deja înscris într-o eparhie, este Episcopul acelei eparhii.
         § 2. (-) Un Episcop eparhial nu poate hirotoni un candidat supus lui înscris într-o altă Biserică sui iuris decât cu permisiunea Scaunului Apostolic; dacă, însă, este vorba de un candidat înscris în Biserica patriarhală şi care are domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici, această permisiune o poate acorda chiar şi Patriarhul.

Can. 749 - (cf 1017) Episcopului îi este interzis să celebreze sacra hirotonire în altă eparhie, fără permisiunea Episcopului eparhial, exceptând cazul în care dreptul particular al Bisericii patriarhale, referitor la Patriarh, stabileşte altfel.

Can. 750 - § 1. (cf 1018) Rămânând neschimbate cann. 472, 537 şi 560, § 1, pot da scrisorile de demitere:
         1° Episcopul eparhial propriu;
         2° Administratorul Bisericii patriarhale şi chiar, cu consimţământul colegiului consultorilor eparhiali, Administratorul eparhiei.
         § 2. Administratorul Bisericii patriarhale nu va acorda scrisorile de demitere celor care au fost respinşi de Patriarh, nici Administratorul eparhiei acelora care au fost respinşi de Episcopul eparhial.

Can. 751 - (1020) Scrisorile de demitere nu vor fi acordate decât după ce s-au primit în prealabil toate mărturiile pretinse de drept.

Can. 752 - (cf 1021) Scrisorile de demitere pot fi expediate de Episcopul eparhial propriu oricărui Episcop al aceleiaşi Biserici sui iuris, însă nu şi unui Episcop al unei Biserici diferite de cea a celui ce urmează a fi hirotonit, decât cu permisiunea celor despre care este vorba în can. 748, § 2.

Can. 753 - (1023) Scrisorile de demitere pot fi restrânse sau revocate de însuşi cel care le-a acordat sau de succesorul său, însă, odată acordate, nu se sting prin pierderea dreptului celui care le-a acordat.

Can. 754 - (= 1024) Sacra hirotonire o poate primi valid numai bărbatul botezat.

Can. 755 - (= 1030) Episcopul eparhial şi Superiorul major nu pot interzice diaconului supus lor destinat preoţiei ridicarea la aceeaşi preoţie decât dintr-un motiv foarte grav, fie şi ocult, rămânând integru dreptul la recurs, conform normei dreptului.

Can. 756 - (cf 1026) Nu este permisă constrângerea cuiva, în nici un fel şi din nici un motiv, de a primi hirotonirile sacre, sau îndepărtarea unuia ce este apt, conform normei dreptului, de la primirea aceloraşi hirotoniri.

Can. 757 - (1038) Celui ce refuză să primească o hirotonire sacră superioară nu i se poate interzice exercitarea hirotonirii sacre primite, exceptând cazul în care este reţinut de un impediment canonic sau în care se opune un alt motiv grav, după judecata Episcopului eparhial sau a Superiorului major.

Can. 758 - § 1. (1025) Pentru ca un oarecare să poată fi hirotonit în mod licit se cer:
         1° (1033) să fi primit ungerea cu sfântul mir;
         2° (1029) conduită morală şi calităţi fizice şi psihice corespunzătoare hirotonirii sacre ce urmează a fi primit;
         3° (1031) vârsta prescrisă de drept;
         4° (1032) ştiinţa necesară;
         5° (1034) să fi primit hirotonirile inferioare, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris;
         6° (1035 § 2) respectarea intervalelor de timp prescrise de dreptul particular.
         § 2. Candidatului, pe lângă acestea, i se mai cere să nu fie împiedicat conform normei can. 762.
         § 3. (-) În ceea ce priveşte admiterea la hirotonirile sacre a celor căsătoriţi, se va respecta dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau normele speciale stabilite de Scaunul Apostolic.

Can. 759 - § 1. (1031 § 1) Vârsta prescrisă pentru diaconat este de douăzeci şi trei de ani împliniţi, pentru preoţie este de douăzeci şi patru de ani împliniţi, rămânând neschimbat dreptul particular care ar pretinde o vârstă mai înaintată.
         § 2. (1031 § 4) Dispensa de la vârsta cerută de dreptul comun, care depăşeşte un an, este rezervată Patriarhului, dacă este vorba de un candidat care are domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, altfel Scaunului Apostolic.

Can. 760 - § 1. Hirotonirea unui diacon este licită numai după ce a fost trecut cu bine al patrulea an al curriculum de studii filosofico-teologice, exceptând cazul în care Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor a stabilit altfel.
         § 2. (¹ 1031 § 2) Însă, dacă este vorba despre un candidat care nu este destinat sacerdoţiului, este permis să fie hirotonit diacon după ce a fost trecut cu bine al treilea an de studii despre care este vorba în can. 354; însă, dacă ulterior s-ar întâmpla să fie admis la preoţie, acesta trebuie mai întâi să-şi completeze studiile teologice în mod adecvat.

Can. 761 - (1036) Candidatul la hirotonirea diaconală sau a preoţiei, pentru a fi hirotonit în mod licit, trebuie să dea Episcopului eparhial propriu sau Superiorului major o declaraţie semnată de propria mână, prin care atestă că primeşte în mod spontan şi liber hirotonirea sacră şi obligaţiile legate de aceeaşi hirotonire, şi că se va dedica pentru totdeauna ministeriului bisericesc, cerând totodată să fie admis la primirea hirotonirii sacre.

Can. 762 - § 1. (cf 1041) Este împiedicat de la primirea hirotonirilor sacre:
         1° (1°) cel care suferă de vreo formă de demenţă sau de vreo altă infirmitate psihică din cauza căreia este considerat, după consultarea experţilor, inabil pentru îndeplinirea corespunzătoare a ministeriului;
         2° (2°) cel care a comis delictul apostaziei, al ereziei sau al schismei;
         3° (3°) cel care a încercat [să celebreze] căsătoria, chiar şi numai civilă, fie că el ar fi fost împiedicat în celebrarea căsătoriei de legătura căsătoriei sau de hirotonirea sacră, ori de votul public perpetuu de castitate, fie cu o femeie unită printr-o căsătorie validă sau legată de acelaşi vot;
         4° (4°) cel care a comis omucidere voluntară sau s-a ocupat de provocare de avort cu efect produs şi toţi cei care au cooperat în mod pozitiv la aceasta;
         5° (5°) cel care s-a mutilat pe sine sau a mutilat pe altcineva în mod grav şi premeditat sau care a încercat să-şi ia viaţa;
         6° (6°) cel care a împlinit un act al hirotonirii rezervat aceluia care este constituit în hirotonirea episcopală sau a preoţiei, sau fiind privat de aceasta, ori fiindu-i interzisă exercitarea acesteia datorită unei pedepse canonice oarecare;
         7° (1042 2°) cel care exercită o funcţie sau un serviciu interzis clericilor, despre care trebuie să dea socoteală, până când, abandonate fiind funcţia şi serviciul, şi, de asemenea, fiind făcută darea de seamă, a devenit liber;
         8° (1042 3°) neofitul, exceptând cazul în care, după judecata Ierarhului, este încercat suficient.
         § 2. Faptele din care pot proveni impedimentele despre care este vorba în § 1, nn. 2-6, nu generează impedimente dacă nu au fost păcate grave şi externe, comise după botez.

Can. 763 - (¹ 1044 § 1-2) Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor sacre:
         1° (1°) cel care a primit în mod ilegitim hirotonirile sacre, în timp ce era oprit de un impediment de primire a hirotonirilor sacre;
         2° (2°) cel care a comis delictele sau faptele despre care este vorba în can. 762, § 1, nn. 2-6;
         3° (1044 § 2 2°) cel care suferă de demenţă sau de vreo altă infirmitate psihică despre care este vorba în can. 762, § 1, n. 1, până când Ierarhul, după consultarea unui expert, nu îi va permite exercitarea aceleiaşi hirotoniri sacre.

Can. 764 - (cf 1040 c) Prin dreptul particular nu pot fi stabilite impedimente la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre; obiceiul care introduce, însă, un nou impediment sau care este contrar unui impediment stabilit prin dreptul comun, este respins.

Can. 765 - (1045) Ignorarea impedimentelor nu scuteşte de la acestea.

Can. 766 - (cf 1046) Impedimentele se multiplică în funcţie de cauzele lor diferite, însă nu prin repetarea aceleiaşi cauze, exceptând cazul în care este vorba de impedimentul care provine din omuciderea voluntară sau din provocarea avortului cu efect produs.

Can. 767 - § 1. (1047 § 4) Episcopul eparhial sau Ierarhul unui institut de viaţă consacrată poate da dispensă supuşilor săi de la impedimente la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre, exceptate fiind următoarele:
         1° (1047 § 1) dacă faptul care stă la baza impedimentului a fost deferit forului judecătoresc;
         2° impedimentele despre care este vorba în can. 762, §1, nn. 2-4.
         § 2. Dispensarea de la aceste impedimente este rezervată Patriarhului în privinţa candidaţilor sau a clericilor care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezidează; altfel Scaunului Apostolic.
         § 3. (cf 1048) Aceeaşi facultate de a dispensa este de competenţa oricărui confesor în cazurile oculte mai urgente, în care nu se poate ajunge la autoritatea competentă, şi în care este iminent pericolul unei daune grave sau al infamiei, însă numai pentru ca penitenţii să poată exercita în mod licit hirotonirile sacre primite deja, rămânând neschimbată îndatorirea de a se prezenta cât mai repede la aceeaşi autoritate.

Can. 768 - § 1. (cf 1049 § 1) În cererile pentru obţinerea dispensei vor fi indicate toate impedimentele; dispensa generală, însă, este valabilă şi pentru impedimentele omise cu bună credinţă, exceptate fiind cele despre care este vorba în can. 762, § 1, n. 4 sau celelalte deferite forului judecătoresc, însă nu şi pentru cele trecute sub tăcere cu rea credinţă.
         § 2. (§ 2) Dacă este vorba despre impedimentul provenit din omuciderea voluntară sau din procurarea avortul, pentru validitatea dispensei va fi prezentat şi numărul delictelor.
         § 3. (§ 3) Dispensarea generală de la impedimentele care privesc primirea hirotonirilor sacre este valabilă pentru toate hirotonirile.

Can. 769 - § 1. (cf 1050) Autoritatea care admite un candidat la sacra hirotonire va obţine:
         1° (1036) declaraţia despre care este vorba în can. 761, precum şi certificatul ultimei sacre hirotoniri sau, dacă este vorba despre prima sacră hirotonire şi certificatul de botez şi al ungerii cu sfântul mir;
         2° (1053 § 3) în cazul în care candidatul este căsătorit, certificatul de căsătorie şi consimţământul dat în scris de către soţie;
         3° (1050 1°) certificatul de absolvire a studiilor;
         4° (1051 1°) scrisoare de mărturie din partea rectorului seminarului sau a Superiorului institutului de viaţă consacrată, ori a preotului căruia i-a fost încredinţat candidatul în afara seminarului, cu privire la bunele moravuri ale aceluiaşi candidat;
         5° scrisorile de mărturie despre care este vorba în can. 771, § 3;
         6° scrisorile de mărturie, dacă astfel judecă potrivit, din partea altor Episcopi eparhiali sau Superiori ai institutelor de viaţă consacrată (1051 2°) unde candidatul a locuit câtva timp, cu privire la calităţile candidatului şi la libertatea de orice impediment canonic.
         § 2. Aceste documente vor fi păstrate în arhiva aceleiaşi autorităţi.

Can. 770 - (1052 §§ 1-3) Episcopul care hirotoneşte cu scrisori legitime de demitere, în care se afirmă despre candidat că este corespunzător pentru a primi hirotonirea sacră, se poate mulţumi cu această atestare, însă nu este obligat; dacă consideră, în conştiinţa sa, că respectivul candidat nu este corespunzător, nu îl va hirotoni.

Can. 771 - § 1. Numele candidaţilor care urmează să fie promovaţi la hirotonirile sacre, vor fi anunţate în mod public în biserica parohială a fiecărui candidat, conform normei dreptului particular.
         § 2. Toţi credincioşii creştini au obligaţia de a dezvălui impedimentele, dacă au cunoştinţă de vreunul, Episcopului eparhial sau parohului, înainte de sacra hirotonire.
         § 3. Episcopul eparhial va încredinţa parohului care face publicările şi chiar şi unui alt preot, dacă astfel vede potrivit, sarcina de a se informa cu atenţie de la persoane demne de încredere cu privire la viaţa şi moravurile candidaţilor, şi de a trimite la curia eparhială scrisorile de mărturie care se referă la acea investigaţie şi la publicare.
         § 4. Episcopul eparhial nu va omite să facă alte investigaţii, chiar private, dacă acest lucru este oportun.

Can. 772 - (1039) Oricare candidat care urmează să fie promovat la sacra hirotonire, se va dedica exerciţiilor spirituale în modul determinat de dreptul particular.

Can. 773 - (1010, 1011 § 2) Sacrele hirotoniri vor fi celebrate în biserică, în zi de duminică sau de sărbătoare, cu participarea cât mai numeroasă a credincioşilor creştini, exceptând cazul în care o cauză justă recomandă altfel.

Can. 774 - § 1. (1053 § 1) După celebrarea sacrei hirotoniri, numele fiecăruia dintre cei hirotoniţi şi al Episcopului care a hirotonit, locul şi ziua hirotonirii, vor fi înregistrate într-un registru special, care va fi păstrat în arhiva curiei eparhiale.
         § 2. (1053 § 2) Episcopul care a hirotonit, va da fiecăruia dintre cei hirotoniţi un certificat autentic privind sacra hirotonire primită; aceştia, dacă au fost hirotoniţi de un Episcop cu scrisori de demitere, vor prezenta certificatul Episcopului eparhial propriu sau Superiorului major pentru înregistrarea sacrei hirotoniri într-un registru special care va fi păstrat în arhivă.

Can. 775 - (1054) Episcopul eparhial sau Superiorul major va trimite ştirea despre sacra hirotonire a fiecărui diacon parohului la care este înregistrat botezul celui hirotonit.

Can. 776 - § 1. (cf 1055) Alianţa matrimonială, fondată de Creator şi structurată după legile sale, prin care bărbatul şi femeia constituie între ei, cu consimţământ personal irevocabil, consorţiul întregii vieţi, prin caracterul ei natural este orânduită pentru binele soţilor şi pentru generarea şi educarea fiilor.
         § 2. (cf 1055 § 2) Prin instituire de către Hristos, căsătoria validă între botezaţi este, prin însuşi faptul, un sacrament prin care soţii sunt uniţi de Dumnezeu după chipul uniunii fără defect dintre Hristos şi Biserică, şi sunt ca şi consacraţi şi întăriţi prin harul sacramental.
         § 3. (1056) Proprietăţile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea care, în căsătoria dintre botezaţi, obţin o stabilitate specială în virtutea sacramentului.

Can. 777 - (cf 1135) Din căsătorie se nasc între soţi drepturi şi obligaţii egale cu privire la ceea ce ţine de consorţiul vieţii conjugale.

Can. 778 - (1058) Pot încheia căsătorie toţi cei cărora acest lucru nu le este interzis prin drept.

Can. 779 - (1060) Căsătoria se bucură de favoarea dreptului; de aceea, în caz de dubiu, se va stărui pentru validitatea căsătoriei, până când se dovedeşte contrariul.

Can. 780 - § 1. (1059) Căsătoria catolicilor, chiar dacă numai una din părţi e catolică, este reglementată nu numai de dreptul divin ci şi de cel canonic, rămânând neschimbată competenţa autorităţii civile în ceea ce priveşte efectele pur civile ale căsătoriei.
         § 2. Căsătoria dintre o parte catolică şi o parte botezată necatolică, rămânând neschimbat dreptul divin, mai este reglementată de asemenea:
         1° de dreptul propriu al Bisericii sau al Comunităţii bisericeşti căreia îi aparţine partea necatolică, dacă această Comunitate are un drept matrimonial propriu;
         2° de dreptul de care ţine partea necatolică, dacă Comunitatea bisericească căreia îi aparţine este lipsită de un drept matrimonial propriu.

Can. 781 - Dacă uneori Biserica trebuie să judece în legătură cu validitatea unei căsătorii a unor necatolici botezaţi:
         1° în ce priveşte dreptul de care ţineau părţile la momentul celebrării căsătoriei, se va respecta can. 780, § 2;
         2° în ce priveşte forma celebrării căsătoriei, Biserica recunoaşte orice formă prescrisă sau admisă de dreptul căruia părţile îi erau supuse la momentul celebrării căsătoriei, cu condiţia să fi fost exprimat în formă publică consimţământul şi, dacă cel puţin una dintre părţi este credincios creştin al vreunei Biserici orientale necatolice, cu condiţia să fi fost celebrată căsătoria cu rit sacru.

Can. 782 - § 1. (1062 § 1) Logodna, care după o foarte veche tradiţie a Bisericilor orientale precede căsătoria în mod lăudabil, este reglementată de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
         § 2. Din promisiunea de căsătorie nu se poate intenta acţiune pentru a cere celebrarea căsătoriei; se poate intenta în schimb pentru repararea daunelor dacă se datorează acest lucru în vreun fel.

Can. 783 - § 1. (cf 1063) Păstorii sufletelor au obligaţia de a se îngriji astfel încât credincioşii creştini să fie pregătiţi pentru starea căsătoriei:
         1° printr-o predicare şi catehizare adecvată tinerilor şi adulţilor, prin care credincioşii creştini să fie instruiţi asupra semnificaţiei căsătoriei creştine, asupra obligaţiilor soţilor între ei, precum şi asupra dreptului primordial şi asupra obligaţiei pe care părinţii o au de a se îngriji, după puterile proprii, de educaţia fizică, călugărească, morală, socială şi culturală a fiilor;
         2° printr-o instruire personală a viitorilor soţi asupra căsătoriei, prin care viitorii soţi vor fi dispuşi pentru noua stare;
         § 2. (cf 1065 § 2) Se recomandă cu stăruinţă logodnicilor catolici să primească Divina Euharistie la celebrarea căsătoriei.
         § 3. (1063 4°) După celebrarea căsătoriei, păstorii sufletelor vor oferi căsătoriţilor ajutor pentru ca, respectând şi îngrijind cu fidelitate alianţa conjugală, să ajungă să ducă în fiecare zi o viaţă tot mai sfântă şi mai deplină în familie.

Can. 784 - (cf 1067) Prin dreptul particular al fiecărei Biserici sui iuris, împreunându-şi părerile cu Episcopii eparhiali ai celorlalte Biserici sui iuris care îşi exercită puterea în acelaşi teritoriu, să se stabilească norme privind examinarea viitorilor miri şi celelalte mijloace de investigaţie, mai ales cu privire la botez şi starea liberă, care trebuie făcute complet înainte de căsătorie, pe care respectându-le cu conştiinciozitate se poate purcede la celebrarea căsătoriei.

Can. 785 - § 1. (1066) Păstorii sufletelor au obligaţia, conform necesităţilor locurilor şi timpurilor, să excludă prin remedii potrivite toate pericolele privind celebrarea invalidă şi ilicită a căsătoriei; de aceea, înainte de a se celebra căsătoria, trebuie să aibă certitudinea că nimic nu se opune celebrării valide şi licite.
         § 2. (1068) În cazul pericolului de moarte, dacă nu se pot avea alte dovezi, este suficientă, în caz că nu există mărturii contrare, afirmaţia logodnicilor, dacă e cazul chiar sub jurământ, că sunt botezaţi şi că nu sunt opriţi de nici un impediment.

Can. 786 - (= 1069) Toţi credincioşii creştini au obligaţia să dezvăluie parohului sau Ierarhului locului, înainte de celebrarea căsătoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaşte.

Can. 787 - (cf 1070) Parohul care a efectuat investigaţiile îl va înştiinţa imediat despre rezultatul acestora, printr-un document autentic, pe parohul care trebuie să binecuvânteze căsătoria.

Can. 788 - Dacă, după investigaţiile făcute cu grijă, mai persistă vreun dubiu asupra existenţei unui impediment, parohul va deferi problema Ierarhului locului.

Can. 789 - (1071 § 1) Chiar dacă, pe de altă parte, căsătoria poate fi celebrată valid, sacerdotul, în afara celorlalte cazuri determinate de drept, fără permisiunea Ierarhului locului nu va binecuvânta:
         1° căsătoria nomazilor;
         2° căsătoria care, conform normei dreptului civil, nu poate fi recunoscută sau încheiată;
         3° căsătoria celui care este reţinut de obligaţii naturale faţă de o terţă parte sau faţă de fiii născuţi dintr-o uniune precedentă cu acea parte;
         4° căsătoria unui fiu minor fără ştirea sau împotriva voinţei părinţilor;
         5° căsătoria celui căruia i s-a interzis prin sentinţă bisericească să treacă la o nouă căsătorie dacă nu îndeplineşte unele condiţii;
         6° căsătoria celui care a abandonat în mod public credinţa catolică, chiar dacă nu a trecut la o Biserică sau Comunitate bisericească necatolică; Ierarhul locului nu va acorda în acest caz permisiunea decât cu respectarea can. 814, cu referinţele de rigoare.

Can. 790 - § 1. (cf 1073) Impedimentul dărâmător face persoana inabilă pentru celebrarea validă a căsătoriei.
         § 2. Impedimentul, chiar dacă îl are numai una din cele două părţi, face totuşi invalidă căsătoria.

Can. 791 - (= 1074) Se consideră public impedimentul care poate fi dovedit în for extern; altfel este ocult.

Can. 792 - (¹ 1075 § 2) Prin dreptul particular al unei Biserici sui iuris nu se va stabili impedimente dărâmătoare decât pentru o cauză foarte gravă, împreunându-şi părerile cu Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris interesate, şi după consultarea Scaunului Apostolic; nici o autoritate inferioară, însă, nu poate stabili noi impedimente dărâmătoare.

Can. 793 - (= 1076) Obiceiul care introduce un impediment nou sau care este contrar impedimentelor existente este respins.

Can. 794 - § 1. (= 1077 § 1) Ierarhul locului poate interzice supuşilor săi căsătoria, într-un caz special, oriunde ar locui aceştia, precum şi celorlalţi credincioşi creştini ai propriei Biserici sui iuris care se află actualmente în limitele teritoriului eparhiei, dar numai temporar, pentru o cauză gravă şi cât timp aceasta durează.
         § 2. Dacă este vorba de Ierarhul locului care îşi exercită puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul poate adăuga o clauză dărâmătoare unei astfel de interdicţii; în celelalte cazuri, însă, numai Scaunul Apostolic.

Can. 795 - § 1. (1078 § 1) Ierarhul locului poate dispensa credincioşii creştini supuşi lui, oriunde ar locui aceştia, precum şi pe ceilalţi credincioşi creştini înscrişi în propria Biserică sui iuris şi care se află actualmente în limitele teritoriului eparhiei, de la impedimentele de drept bisericesc cu excepţia următoarelor:
         1° al hirotonirii sacre;
         2° al votului public perpetuu de castitate depus într-un institut călugăresc, exceptând cazul în care este vorba despre o congregaţie de drept eparhial;
         3° al uciderii soţului.
         § 2. Dispensa de la aceste impedimente este rezervată Scaunului Apostolic; Patriarhul, însă, poate dispensa de la impedimentele uciderii soţului şi votului public perpetuu de castitate emis în congregaţiile de orice condiţie juridică.
         § 3. Nu se dă dispensă niciodată de la impedimentul consangvinităţii în linie dreaptă sau de gradul doi în linie colaterală.

Can. 796 - § 1. (= 1079 § 1) În cazul pericolului urgent de moarte, Ierarhul locului poate dispensa credincioşii creştini supuşi lui, oriunde ar locui aceştia, precum şi pe ceilalţi credincioşi creştini care se află actualmente în limitele teritoriului eparhiei, de la forma celebrării căsătoriei şi de la toate şi fiecare dintre impedimentele de drept bisericesc, fie publice, fie oculte, exceptând impedimentul hirotonirii sacre a sacerdoţiului.
         § 2. În aceleaşi circumstanţe şi numai în cazurile în care nu poate fi abordat nici măcar Ierarhul locului, aceeaşi putere de a dispensa o are parohul, un alt sacerdot înzestrat cu facultatea de a binecuvânta căsătoria şi sacerdotul catolic la care se referă can. 832, § 2; confesorul, însă, are aceeaşi putere, dacă este vorba despre impediment ocult, pentru forul intern, fie în cadrul, fie în afara actului confesiunii sacramentale.
         § 3. Se consideră că Ierarhul locului nu putea fi abordat, dacă abordarea era posibilă numai într-un mod diferit de acela prin scrisoare sau prin acces personal.

Can. 797 - § 1. (1080 § 1) Dacă se descoperă un impediment atunci când totul este pregătit pentru celebrarea căsătoriei, şi căsătoria nu poate fi amânată fără pericolul probabil al unui rău grav până la obţinerea dispensei de la autoritatea competentă, au puterea de a dispensa de la toate impedimentele, cu excepţia celor la care se referă can. 795, § 1, nn. 1 şi 2, Ierarhul locului şi, cu condiţia să fie un caz ocult, toţi cei la care se referă can 796, § 2, respectând condiţiile prescrise acolo.
         § 2. Această putere este valabilă şi pentru validarea căsătoriei, dacă prin aşteptare ar exista acelaşi pericol şi nu este la dispoziţie timp suficient pentru abordarea autorităţii competente.

Can. 798 - (= 1081) Sacerdoţii la care se referă cann. 796, § 2 şi 797, § 1, îl vor înştiinţa imediat pe Ierarhul locului despre dispensa sau validarea acordată pentru forul extern, iar aceasta va fi notată în registrul căsătoriilor.

Can. 799 - (cf 1082) Dacă rescriptul Scaunului Apostolic sau, în limitele competenţei lor, acela al Patriarhului sau al Ierarhului locului nu dispune altfel, dispensa acordată în for intern nesacramental pentru un impediment ocult va fi notată în arhiva secretă a curiei eparhiale, nefiind necesară o altă dispensă pentru forul extern, chiar dacă ulterior impedimentul ocult ar deveni public.

Can. 800 - § 1. (= 1083 § 1) Bărbatul înainte de împlinirea vârstei de şaisprezece ani, femeia înainte de împlinirea vârstei de patrusprezece ani nu pot celebra valid căsătoria.
         § 2. (cf 1083 § 2) Dreptul particular al Bisericii sui iuris are libertatea integrală de a stabili vârsta superioară pentru celebrarea licită a căsătoriei.

Can. 801 - § 1. (= 1084 § 1) Impotenţa copulaţiei antecedente şi perpetue, fie din partea bărbatului, fie din partea femeii, fie absolută, fie relativă, prin însăşi natura ei dărâmă căsătoria.
         § 2. Dacă impedimentul impotenţei este în dubiu, fie în dubiu de drept fie în dubiu de fapt, căsătoria nu trebuie împiedicată şi nici, rămânând dubiul, nu trebuie declarată nulă.
         § 3. Sterilitatea nici nu interzice nici nu dărâmă căsătoria, rămânând neschimbat can. 821.

Can. 802 - § 1. (= cf 1085 § 1) Încearcă [să celebreze] invalid căsătoria cel care este ţinut de legătura unei căsătorii precedente.
         § 2. Chiar dacă căsătoria precedentă este invalidă sau dezlegată din orice cauză, nu este licit a celebra o altă căsătorie înainte de a rezulta în mod legitim şi cu certitudine invaliditatea sau dezlegarea precedentei.

Can. 803 - § 1. (cf 1086 § 1) Căsătoria nu poate fi celebrată în mod valid cu cei nebotezaţi.
         § 2. Dacă la momentul celebrării căsătoriei una dintre părţi era considerată în mod comun ca botezată, sau dacă botezul său era în dubiu, se va presupune, conform normei can. 779, validitatea căsătoriei, până când se va dovedi cu certitudine că una dintre părţi este botezată iar cealaltă, în schimb, nebotezată.
         § 3. În privinţa condiţiilor, pentru a se da dispensă, se va aplica can. 814.

Can. 804 - (= 1087) Încearcă [să celebreze] invalid căsătoria cel care este constituit în hirotonirea sacră.

Can. 805 - (= 1088) Încearcă [să celebreze] invalid căsătoria cel care a depus votul public perpetuu de castitate într-un institut călugăresc.

Can. 806 - (cf 1089) Nu poate fi celebrată în mod valid căsătoria cu o persoană răpită sau chiar numai reţinută în vederea celebrării căsătoriei cu ea, dacă nu cumva ulterior a fost separată de cel care a răpit-o sau reţinut-o şi, pusă într-un loc sigur şi liber, aceasta alege în mod spontan căsătoria.

Can. 807 - § 1. (= 1090 § 1) Cine, în vederea celebrării căsătoriei cu o anumită persoană, a provocat moartea soţului acesteia sau a propriului soţ, încearcă invalid [să celebreze] această căsătorie.
         § 2. De asemenea, încearcă invalid [să celebreze] căsătoria între ei, cei care, prin participare reciprocă fizică sau morală, au provocat moartea soţului.

Can. 808 - § 1. (1091 § 1) În linie dreaptă de consangvinitate este invalidă căsătoria între toţi ascendenţii şi descendenţii.
         § 2. În linie colaterală este invalidă până la gradul patru inclusiv.
         § 3. Nu se va permite niciodată căsătoria dacă subzistă vreun dubiu că părţile ar fi consangvine în vreun grad în linie dreaptă sau de gradul doi în linie colaterală.
         § 4. Impedimentul consangvinităţii nu se multiplică.

Can. 809 - § 1. (¹ 1092) Afinitatea dărâmă căsătoria în orice grad în linie dreaptă şi de gradul doi în linie colaterală.
         § 2. Impedimentul afinităţii nu se multiplică.

Can. 810 - § 1. (1093) Impedimentul onestităţii publice apare:
         1° dintr-o căsătorie invalidă, după ce s-a instaurat viaţa comună;
         2° din concubinaj notoriu sau public;
         3° din instaurarea vieţii comune a celor care, fiind obligaţi la forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei, au încercat [să celebreze] căsătoria în faţa unui oficial civil sau a unui ministru necatolic.
         § 2. (1093) Acest impediment dărâmă căsătoria în gradul întâi în linie dreaptă între bărbat şi consangvinele femeii precum şi între femeie şi consangvinii bărbatului.

Can. 811 - § 1. Din botez se naşte, între naş şi botezat şi părinţii acestuia, o înrudire spirituală care dărâmă căsătoria.
         § 2. Dacă botezul se repetă sub condiţie, înrudirea spirituală nu se naşte, exceptând cazul în care a doua oară naşul a fost acelaşi.

Can. 812 - (= 1094) Nu pot celebra în mod valid între ei căsătoria cei care sunt legaţi prin înrudire legală apărută prin adopţie, în linie dreaptă sau de gradul doi în linie colaterală.

Can. 813 - (cf 1124) Căsătoria între două persoane botezate dintre care una este catolică, iar cealaltă necatolică, fără permisiunea prealabilă a autorităţii competente este interzisă.

Can. 814 - (= 1125) Poate acorda permisiunea pentru motive juste Ierarhul locului; nu o va acorda, însă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile următoare:
         1° partea catolică va declara că este pregătită să îndepărteze pericolele abandonării credinţei şi va asigura cu o promisiune sinceră că va face tot ceea ce-i stă în putere pentru ca toţi fiii să fie botezaţi şi educaţi în Biserica catolică;
         2° privitor la aceste promisiuni, care vor fi făcute de partea catolică, cealaltă parte va fi înştiinţată la timp, astfel încât să rezulte sigur că ea este cu adevărat conştientă de promisiunea şi obligaţia părţii catolice;
         3° ambele părţi vor fi instruite asupra scopurilor şi proprietăţilor esenţiale ale căsătoriei, care nu trebuie să fie excluse de nici unul dintre cei doi logodnici.

Can. 815 - (= 1126) Prin dreptul particular al fiecărei Biserici sui iuris se va stabili modul în care se vor face aceste declaraţii şi promisiuni, care sunt totdeauna cerute, şi se va determina modul în care ele vor deveni cunoscute în forul extern şi prin care partea necatolică va fi informată.

Can. 816 - (1128) Ierarhii locului şi ceilalţi păstori sufleteşti se vor îngriji să nu lipsească soţului catolic şi fiilor născuţi din căsătoria mixtă ajutorul spiritual pentru îndeplinirea obligaţiilor lor de conştiinţă şi, pe lângă aceasta, să-i ajute pe soţi la favorizarea unităţii consorţiului vieţii conjugale şi familiale.

Can. 817 - § 1. (= 1057 § 2) Consimţământul matrimonial este actul de voinţă prin care un bărbat şi o femeie, printr-o alianţă irevocabilă, se dăruiesc şi se acceptă reciproc în vederea constituirii căsătoriei.
         § 2. (= 1057 § 1) Consimţământul matrimonial nu poate fi înlocuit de nici o putere omenească.

Can. 818 - (= 1095) Sunt incapabili de a celebra căsătoria:
         1° cei care sunt lipsiţi de uzul suficient al raţiunii;
         2° cei care suferă de defectul grav al discernământului judecăţii, privind drepturile şi obligaţiile matrimoniale esenţiale care trebuie acordate şi acceptate reciproc;
         3° cei care din cauze de natură psihică nu îşi pot asuma obligaţiile esenţiale ale căsătoriei.

Can. 819 - (= 1096) Pentru a se avea consimţământ matrimonial este necesar ca cei care celebrează căsătoria, cel puţin să nu ignore că [însăşi] căsătoria este un consorţiu permanent între un bărbat şi o femeie, orânduit spre procrearea fiilor, printr-o oarecare cooperare sexuală.

Can. 820 - § 1. (= 1097) Eroarea cu privire la persoană face căsătoria invalidă.
         § 2. Eroarea cu privire la o calitate a persoanei, chiar dacă reprezintă cauza căsătoriei, nu dărâmă căsătoria, exceptând cazul în care acea calitate este înţeleasă în mod direct şi principal.

Can. 821 - (= 1098) Cel care celebrează căsătoria prin înşelăciune, în vederea obţinerii consimţământului, cu privire la vreo calitate a celeilalte părţi, care prin natura sa poate perturba în mod grav consorţiul vieţii conjugale, celebrează invalid.

Can. 822 - (= 1099) Eroarea cu privire la unitatea sau indisolubilitatea, ori la demnitatea sacramentală a căsătoriei, cu condiţia să nu determine voinţa, nu viciază consimţământul matrimonial.

Can. 823 - (= 1100) Cunoaşterea sau părerea privind nulitatea căsătoriei nu exclude în mod necesar consimţământul matrimonial.

Can. 824 - § 1. (= 1101 § 1) Consimţământul interior sufletesc se presupune conform cuvintelor sau semnelor folosite în celebrarea căsătoriei.
         § 2. Dacă, însă, una dintre părţi sau ambele părţi, printr-un act pozitiv de voinţă, exclud însăşi căsătoria sau vreun element esenţial al căsătoriei sau vreo proprietate esenţială, celebrează invalid căsătoria.

Can. 825 - (= 1103) Este invalidă căsătoria celebrată cu forţa sau din teamă gravă provocată din afară, chiar neintenţionat, de care cineva pentru a se elibera este constrâns să aleagă căsătoria.

Can. 826 - (cf 1102) Căsătoria sub condiţie nu poate fi celebrată valid.

Can. 827 - (= 1107) Căsătoria, chiar dacă a fost celebrată invalid din cauza unui impediment sau a unui defect al formei prescrise de drept pentru celebrarea căsătoriei, consimţământul dat se presupune că persistă până când rezultă revocarea sa.

Can. 828 - § 1. (1108 § 1) Sunt valide numai căsătoriile care se celebrează cu rit sacru în faţa Ierarhului locului sau a parohului locului sau a unui sacerdot căruia, de către unul sau celălalt, i-a fost conferită facultatea de a binecuvânta căsătoria, şi a cel puţin doi martori, dar în orice caz conform prescrierilor canoanelor care urmează, şi rămânând neschimbate excepţiile la care se referă cann. 832 şi 834, § 2.
         § 2. Acest rit este considerat sacru prin însăşi intervenţia sacerdotului care asistă şi binecuvântează.

Can. 829 - § 1. (cf 1109) Ierarhul locului şi parohul locului, după luarea în posesiune canonică a funcţiei, atât timp cât deţin în mod legitim funcţia, binecuvântează în mod valid o căsătorie în orice loc din limitele teritoriului lor, fie că logodnicii le sunt supuşi, fie că nu le sunt, cu condiţia ca măcar una dintre cele două părţi să fie înscrisă în propria Biserică sui iuris.
         § 2. (1110) Ierarhul şi parohul personal, în virtutea funcţiei lor, binecuvântează în mod valid căsătoria, în limitele propriei competenţe, numai a acelora dintre care cel puţin unul din cei doi este supus lor.
         § 3. Patriarhul este înzestrat prin dreptul însuşi, respectând cele ce sunt de respectat conform dreptului, cu facultatea de a binecuvânta personal căsătoriile în orice parte a lumii, cu condiţia ca măcar una dintre cele două părţi să fie înscrisă în Biserica pe care o prezidează.

Can. 830 - § 1. (1111 § 1) Ierarhul locului şi parohul locului, câtă vreme deţin în mod legitim funcţia, pot conferi sacerdoţilor oricărei Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine, facultatea de a binecuvânta o anume căsătorie în limitele teritoriului lor.
         § 2. Facultatea generală de a binecuvânta căsătoriile, însă, o poate conferi numai Ierarhul locului, rămânând în vigoare can. 302, § 2.
         § 3. Conferirea facultăţii de a binecuvânta căsătoriile, pentru a fi validă, va fi acordată în mod expres unor determinaţi sacerdoţi şi, mai mult, dacă este vorba de facultatea generală, în scris.

Can. 831 - § 1. Ierarhul locului sau parohul locului binecuvântează în mod licit căsătoria:
         1° (1115) după ce s-au convins cu privire la domiciliul sau cvasi-domiciliul sau locuirea pe timp de o lună ori, dacă este vorba de un nomad, cu privire la locuirea actuală a unuia sau a celuilalt dintre viitorii soţi la locul căsătoriei;
         2° (1115 b) după ce a obţinut, dacă lipsesc aceste condiţii, permisiunea Ierarhului sau parohului domiciliului sau cvasi-domiciliului uneia sau celeilalte părţi, exceptând cazul în care o cauză justă scuză de la acestea;
         3° în locul chiar exclusiv al unei alte Biserici sui iuris, exceptând cazul în care Ierarhul care îşi exercită în acel loc puterea s-a împotrivit în mod expres.
         § 2. Căsătoria se va celebra în faţa parohului mirelui, exceptând cazul în care dreptul particular stabileşte altfel sau o cauză justă scuză de la aceasta.

Can. 832 - § 1. (1116 § 1) Dacă nu se poate avea sau ajunge, fără un prejudiciu grav, la un sacerdot competent conform normei dreptului, cei care au intenţia de a celebra o căsătorie adevărată, o pot celebra valid şi licit chiar şi numai în faţa martorilor:
         1° în pericol de moarte;
         2° în afara pericolului de moarte, cu condiţia să se prevadă în mod prudent că o asemenea stare de lucruri va dura o lună.
         § 2. Atât în unul cât şi în celălalt caz, dacă este disponibil un alt sacerdot, acesta va fi chemat, dacă este posibil, pentru a binecuvânta căsătoria, rămânând în vigoare validitatea căsătoriei chiar şi numai în faţa martorilor; în aceste cazuri poate fi chemat chiar şi un sacerdot necatolic.
         § 3. În situaţia în care căsătoria a fost celebrată numai în faţa martorilor, soţii nu vor neglija să primească cât mai repede de la sacerdot binecuvântarea căsătoriei.

Can. 833 - § 1. Ierarhul locului poate conferi oricărui sacerdot catolic facultatea de a binecuvânta căsătoria credincioşilor creştini ai unei oarecare Biserici orientale necatolice, care nu pot ajunge fără un prejudiciu grav la sacerdotul propriei Biserici, dacă ei cer acest lucru spontan şi cu condiţia să nu existe nimic care să împiedice celebrarea validă şi licită a căsătoriei.
         § 2. Sacerdotul catolic, dacă este posibil, înainte de a binecuvânta căsătoria, va înştiinţa despre acest fapt autoritatea competentă a acelor credincioşi creştini.

Can. 834 - § 1. Forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei va fi respectată dacă cel puţin una sau alta dintre părţile care celebrează căsătoria a fost botezată în Biserica catolică sau este primită în ea.
         § 2. Dacă, însă, partea catolică înscrisă într-o oarecare Biserică orientală sui iuris celebrează căsătoria cu o parte care aparţine unei Biserici orientale necatolice, forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei se va respecta numai pentru liceitate; pentru validitate, în schimb, este cerută binecuvântarea sacerdotului respectând cele ce sunt de respectat, conform dreptului.

Can. 835 - Dispensa de la forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei este rezervată Scaunului Apostolic sau Patriarhului, care o va acorda doar pentru un motiv grav.

Can. 836 - (= 1119) Exceptând cazul de necesitate, în celebrarea căsătoriei se vor respecta prescrierile cărţilor liturgice şi obiceiurile legitime.

Can. 837 - § 1. (1104 §§ 1-2) Pentru celebrarea validă a căsătoriei este necesar ca părţile să fie prezente simultan şi să-şi exprime în mod reciproc consimţământul matrimonial.
         § 2. (¹ 1105) Căsătoria nu poate fi celebrată valid prin intermediul unui procurator, exceptând cazul în care este stabilit altfel prin dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, caz în care vor fi prevăzute şi condiţiile sub care o asemenea căsătorie poate fi celebrată.

Can. 838 - § 1. (cf 1118 § 1) Căsătoria se va celebra în biserica parohială sau, cu permisiunea Ierarhului locului sau a parohului locului, într-un alt loc sacru; nu se poate celebra, în schimb, în alte locuri decât cu permisiunea Ierarhului locului.
         § 2. Referitor la timpul celebrării căsătoriei, se vor respecta normele stabilite de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.

Can. 839 - (= 1127 § 3) Este interzisă, înainte sau după celebrarea canonică, o altă celebrare călugărească a aceleiaşi căsătorii pentru a da sau a reînnoi consimţământul matrimonial, cum este, de asemenea, interzisă o celebrare călugărească în care sacerdotul catolic şi ministrul necatolic cer consimţământul părţilor.

Can. 840 - § 1. (cf 1130) Permisiunea pentru o căsătorie secretă poate fi acordată de Ierarhul locului pentru un motiv grav şi urgent, şi comportă obligaţia gravă a păstrării secretului din partea Ierarhului locului, a parohului, a sacerdotului înzestrat cu facultatea de a binecuvânta căsătoria, a martorilor şi a unuia dintre soţi, atunci când celălalt nu consimte divulgarea.
         § 2. (= 1132) Obligaţia păstrării secretului de către Ierarhul locului încetează dacă este iminent un scandal grav sau o ofensă gravă împotriva sfinţeniei căsătoriei datorită respectării secretului.
         § 3. (cf 1133) Căsătoria celebrată în secret va fi înregistrată numai într-un registru special care va fi păstrat în arhiva secretă a curiei eparhiale, dacă nu cumva se opune acestui lucru o cauză foarte gravă.

Can. 841 - § 1. (= 1121 §§ 1.3) Căsătoria fiind celebrată, parohul locului unde s-a celebrat sau acela care îi ţine locul, chiar dacă nici unul din cei doi nu a binecuvântat căsătoria, va înregistra cât mai repede în registrul căsătoriilor numele soţilor, al sacerdotului care a dat binecuvântarea şi ale martorilor, locul şi ziua celebrării căsătoriei, dispensa, dacă este cazul, de la forma celebrării căsătoriei sau de la impedimente şi cine a acordat-o, împreună cu impedimentul şi gradul său, facultatea conferită pentru binecuvântarea căsătoriei, precum şi celelalte lucruri, după modul prescris de propriul Episcop eparhial.
         § 2. (= 1122 §§ 1-2) Pe lângă acestea, parohul locului va nota în registrul botezaţilor că soţul, în ziua cutare, a celebrat căsătoria în parohia sa; însă, dacă soţul a fost botezat în altă parte, parohul locului va trimite dovada căsătoriei, personal sau prin intermediul curiei eparhiale, parohului la care a fost înregistrat botezul soţului şi nu va fi liniştit până când nu a primit ştirea despre înregistrarea căsătoriei în registrul botezaţilor.
         § 3. (= 1121 § 2) În cazul în care căsătoria a fost celebrată conform normei can. 832, sacerdotul, dacă a binecuvântat-o, sau, altfel, martorii şi soţii, trebuie să se îngrijească astfel încât celebrarea căsătoriei să fie cât mai repede înregistrată în registrele prescrise.

Can. 842 - (= 1123) În cazul în care căsătoria este validată pentru forul extern sau declarată nulă sau dezlegată în mod legitim altfel decât prin moarte, parohul locului unde s-a celebrat căsătoria trebuie să fie înştiinţat pentru a se nota faptul în registrele căsătoriilor şi botezaţilor.

Can. 843 - § 1. (= 1156 § 1) Pentru validarea unei căsătorii invalide datorită unui impediment dărâmător, se cere să înceteze existenţa impedimentului sau să se dea dispensă pentru el şi cel puţin partea conştientă de impediment să-şi reînnoiască consimţământul.
         § 2. Această reînnoire este cerută pentru validitatea validării chiar dacă iniţial ambele părţi şi-au dat consimţământul şi apoi nu l-au revocat.

Can. 844 - (= 1157) Reînnoirea consimţământului trebuie să fie un nou act de voinţă în vederea căsătoriei despre care partea care reînnoieşte ştie, sau presupune, că a fost invalidă de la început.

Can. 845 - § 1. (1158 § 1) Dacă impedimentul este public, consimţământul va fi reînnoit de către ambele părţi în forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei.
         § 2. Dacă impedimentul este ocult, este suficient să fie reînnoit consimţământul în mod privat şi în secret; de către partea conştientă de impediment, cu condiţia ca partea cealaltă să persiste în consimţământul dat, sau de către ambele părţi, dacă impedimentul este cunoscut de ambele părţi.

Can. 846 - § 1. (= 1159 § 1) Căsătoria invalidă, din cauză de defect de consimţământ, este validată dacă partea care nu a consimţit consimte acum, cu condiţia să persiste consimţământul dat de către cealaltă parte.
         § 2. Dacă defectul de consimţământ nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu a consimţit să-şi dea consimţământul în mod privat şi în secret.
         § 3. Dacă defectul de consimţământ poate fi dovedit, este necesar să fie reînnoit consimţământul în forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei.

Can. 847 - (cf 1160) Căsătoria invalidă din cauză de defect al formei prescrise de drept pentru celebrarea căsătoriei, pentru a deveni validă trebuie să fie celebrată din nou în această formă.

Can. 848 - § 1. (= 1161 § 1) Însănătoşirea în rădăcină a unei căsătorii invalide este validarea acesteia fără reînnoirea consimţământului, acordată de către autoritatea competentă, aducând cu sine dispensarea de la impediment, dacă există, precum şi de la forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei, dacă nu a fost respectată, şi, de asemenea, retroactivitatea efectelor canonice.
         § 2. Validarea are loc de la momentul acordării concesiei; retroactivitatea, însă, se înţelege ca fiind făcută la momentul celebrării căsătoriei exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel în concesie.

Can. 849 - § 1. (1164 § 1) Însănătoşirea în rădăcină a unei căsătorii poate fi concesionată valid chiar fără ştirea uneia dintre părţi sau a amândurora.
         § 2. Însănătoşirea în rădăcină să nu fie acordată decât pentru un motiv grav şi numai dacă e probabil că părţile vor să persiste în consorţiul vieţii conjugale.

Can. 850 - § 1. (1163 § 1) Căsătoria invalidă poate fi însănătoşită cu condiţia să persiste consimţământul ambelor părţi.
         § 2. (1163 § 2) Căsătoria invalidă, datorită unui impediment de drept divin, nu poate fi însănătoşită valid decât după ce impedimentul a încetat să existe.

Can. 851 - § 1. (= 1162 § 1) Dacă nu mai există consimţământul uneia sau al ambelor părţi, căsătoria nu poate fi însănătoşită valid în rădăcină, fie că nu a existat de la început consimţământul, fie că, după ce iniţial a fost dat, a fost revocat ulterior.
         § 2. (= 1162 § 2) Dacă, însă, consimţământul nu a existat într-adevăr de la început, dar apoi a fost dat, însănătoşirea poate fi acordată de la momentul în care a fost dat consimţământul.

Can. 852 - (cf 1165 § 2) Patriarhul şi Episcopul eparhial pot concede însănătoşirea în rădăcină pentru fiecare caz în parte, dacă validităţii i se opune defectul formei prescrise de drept pentru celebrarea căsătoriei, sau vreun impediment pentru care aceştia înşişi pot da dispensă, şi în cazurile prescrise de drept, dacă au fost îndeplinite condiţiile la care se referă can. 814; în celelalte cazuri, şi dacă este vorba de impediment de drept divin, care a încetat să mai existe, însănătoşirea în rădăcină poate fi concesionată numai de către Scaunul Apostolic.

Can. 853 - (cf 1141) Legătura sacramentală a căsătoriei, odată ce căsătoria a fost consumată, nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească şi din nici un motiv, cu excepţia morţii.

Can. 854 - § 1. (1143 § 1) Căsătoria încheiată între doi nebotezaţi se desface prin dreptul însuşi, prin privilegiul paulin, în favoarea credinţei părţii care a primit botezul, dacă se celebrează de către aceeaşi parte o nouă căsătorie, cu condiţia ca partea nebotezată să o părăsească.
         § 2. (1143 § 2) Se consideră că partea nebotezată o părăseşte [pe partea botezată] dacă nu vrea să coabiteze în mod pacific cu partea botezată fără jignirea Creatorului, exceptând cazul în care aceasta, după primirea botezului, i-a dat aceleia un motiv just pentru a o părăsi.

Can. 855 - § 1. (= 1144 § 1) Pentru ca partea botezată să celebreze valid o nouă căsătorie, partea nebotezată trebuie să fie interpelată dacă:
         1° vrea să primească şi ea botezul;
         2° cel puţin vrea să coabiteze în mod pacific cu partea botezată, fără jignirea Creatorului.
         § 2. (= 1144 § 2) Această interpelare va fi făcută după botez [-ul părţii botezate deja]; însă Ierarhul locului poate permite, pentru un motiv grav, ca interpelarea să fie făcută înainte de botez, ba chiar poate da dispensă de la interpelare, fie înainte, fie după botez, dacă printr-o procedură cel puţin sumară şi extrajudiciară rezultă că ea nu se poate face sau că ar fi inutilă.

Can. 856 - § 1. (= 1145 § 1) Interpelarea se face, de regulă, de către autoritatea Ierarhului locului părţii convertite, care trebuie să acorde celuilalt soţ un interval de timp pentru a răspunde, dacă a cerut acest lucru, însă admonestându-l că, după trecerea inutilă a acestui interval de timp, tăcerea sa va fi considerată ca un răspuns negativ.
         § 2. Interpelarea, chiar făcută în privat de însăşi partea convertită, este valabilă, ba mai mult, este şi licită, dacă forma prescrisă mai sus nu poate fi respectată.
         § 3. În ambele cazuri trebuie să rezulte, în mod legitim, în for extern, interpelarea făcută şi rezultatul ei.

Can. 857 - (1146) Partea botezată are dreptul de a celebra o nouă căsătorie cu o parte catolică dacă:
         1° cealaltă parte răspunde negativ la interpelare;
         2° interpelarea a fost omisă legitim;
         3° partea nebotezată, fie că a fost deja interpelată, fie că nu, înainte persista în coabitarea pacifică dar apoi a părăsit [partea botezată] fără un motiv just; în acest caz, însă, interpelarea trebuie făcută înainte, conform normei cann. 855 şi 856.

Can. 858 - (= 1147) Ierarhul locului, totuşi, poate îngădui din motive grave ca partea botezată, care face uz de privilegiul paulin, să celebreze o căsătorie cu o parte necatolică, fie botezată, fie nebotezată, respectând în plus şi prescrierile canoanelor privind căsătoria mixtă.

Can. 859 - § 1. (1148 § 1) Nebotezatul care are în acelaşi timp mai multe soţii nebotezate, după ce a primit botezul în Biserica catolică, dacă îi este greu să rămână cu prima dintre ele, poate să o reţină pe una din ele, demiţându-le pe celelalte; acelaşi lucru este valabil şi pentru femeia nebotezată care are în acelaşi timp mai mulţi soţi nebotezaţi.
         § 2. În acest caz, căsătoria va fi celebrată în forma prescrisă de drept pentru celebrarea căsătoriei, respectând şi celelalte prescrise de drept.
         § 3. Ierarhul locului, ţinând cont de condiţia morală, socială, economică a locurilor şi persoanelor, se va îngriji să fie prevăzute suficient necesităţile celor demişi, după normele dreptăţii, carităţii şi echităţii.

Can. 860 - (1149) Nebotezatul care, după ce a primit botezul în Biserica catolică, nu poate restabili coabitarea cu soţul nebotezat, din cauza captivităţii sau a persecuţiei, poate celebra o altă căsătorie licit, chiar dacă, între timp, cealaltă parte a primit botezul, rămânând neschimbat can. 853.

Can. 861 - (= 1150) În caz de dubiu, privilegiul credinţei se bucură de favoarea dreptului.

Can. 862 - (= cf 1142) Căsătoria neconsumată poate fi desfăcută pentru un motiv just, de către Pontiful Roman, la cererea ambelor părţi sau a uneia sau a celeilalte dintre ele, chiar dacă cealaltă se împotriveşte.

Can. 863 - § 1. (= 1152 § 1) Se recomandă cu stăruinţă ca soţul, mişcat de caritate şi preocupat pentru binele familiei, să nu refuze iertarea partenerului adulter şi să nu rupă consorţiul vieţii conjugale; dacă, însă, nu i-a iertat în mod expres sau tacit vina aceluiaşi, are dreptul de a desface consorţiul vieţii conjugale, exceptând cazul în care a consimţit la adulter ori a dat motiv pentru adulter sau şi el însuşi a comis adulter.
         § 2. Este [se numeşte] iertare tacită dacă soţul inocent, după ce a luat cunoştinţă de adulter, cu voia sa s-a comportat cu celălalt soţ cu afecţiune conjugală; [această iertare] se presupune, însă, dacă a păstrat pentru şase luni consorţiul vieţii conjugale şi nu a recurs în această problemă la autoritatea bisericească sau civilă.
         § 3. Dacă soţul inocent desface din proprie iniţiativă consorţiul vieţii conjugale, trebuie ca în termen de şase luni să înainteze cauza de separare autorităţii competente care, după examinarea tuturor circumstanţelor să aprecieze dacă soţul inocent poate fi determinat să ierte vina şi să nu prelungească separarea.

Can. 864 - § 1. (cf 1153 § 1) Dacă unul sau altul dintre soţi face viaţa în comun periculoasă sau dură pentru soţ sau pentru copii, îi dă celuilalt un motiv legitim de a-l părăsi pe baza unui decret al Ierarhului locului şi chiar şi a propriei autorităţi dacă există pericol prin întârziere.
         § 2. Celelalte motive pot fi stabilite de dreptul particular al Bisericii sui iuris în funcţie de obiceiurile popoarelor şi circumstanţele locurilor.
         § 3. (1153 § 2) În toate cazurile, dispărând motivul separării, se va restaura consorţiul vieţii conjugale, dacă nu cumva se hotărăşte altfel de către autoritatea competentă.

Can. 865 - (= 1154) După ce a avut loc separarea soţilor, se va avea totdeauna grijă, în mod oportun, de întreţinerea necesară şi de educaţia fiilor.

Can. 866 - (= 1155) În mod lăudabil, soţul inocent îl poate admite din nou pe celălalt soţ la consorţiul vieţii conjugale; în acest caz el renunţă la dreptul de separare.

Can. 867 - § 1. (cf 1166) Prin sacramentale, care sunt semne sacre prin care cu o anumită imitare a sacramentelor, sunt arătate şi obţinute prin înduplecarea Bisericii efecte mai ales spirituale, oamenii sunt dispuşi pentru a primi efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii.
         § 2. Cu privire la sacramentale se vor respecta normele dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.

Can. 868 - (cf 1205) Locurile sacre, care sunt destinate cultului divin, nu pot fi întemeiate decât cu permisiunea Episcopului eparhial, dacă dreptul comun nu stabileşte în mod expres altfel.

Can. 869 - (cf 1214 1205) Biserica este un edificiu dedicat în exclusivitate cultului divin prin consacrare sau binecuvântare.

Can. 870 - (= 1215) Nu se va construi nici un edificiu cu destinaţie de biserică fără consimţământul expres, dat în scris, de Episcopul eparhial, dacă dreptul comun nu dispune altfel.

Can. 871 - § 1. Vor fi dedicate prin consacrare bisericile catedrale şi, dacă este posibil, bisericile parohiale, bisericile mănăstirilor şi bisericile anexate casei călugăreşti.
         § 2. (= 1206) Consacrarea este rezervată Episcopului eparhial, care poate conferi facultatea de a consacra o biserică unui alt Episcop; cu privire la consacrarea sau binecuvântarea bisericii care a avut loc, se va redacta un document de păstrat în arhiva curiei eparhiale.

Can. 872 - § 1. (cf 1220 § 1) Va fi îndepărtat de biserici tot ceea ce este în dezacord cu sfinţenia locului.
         § 2. Toţi cei cărora le revine acest lucru, vor avea grijă ca în biserici să fie menţinută acea curăţenie decentă care se cuvine casei lui Dumnezeu şi vor folosi mijloace de siguranţă pentru a păstra lucrurile sacre şi preţioase.

Can. 873 - § 1. (1222 § 1) Dacă vreo biserică nu mai poate fi folosită în nici un fel pentru cultul divin şi nu există posibilitatea restaurării ei, poate fi redusă de Episcopul eparhial la uz profan, dar nu josnic.
         § 2. Dacă alte cauze grave recomandă ca vreo biserică să nu mai fie folosită pentru cultul divin, Episcopul eparhial o poate reduce la uz profan nejosnic după ce a consultat consiliul preoţesc, cu consimţământul celor care revendică în mod legitim drepturi asupra ei, şi cu condiţia ca acest fapt să nu fie în detrimentul mântuirii sufletelor.

Can. 874 - § 1. Biserica catolică are dreptul de a poseda propriile cimitire.
         § 2. (1240 §§ 1-2) Unde este posibil, se vor avea cimitire proprii ale Bisericii sau cel puţin spaţii în cimitirele civile, destinate credincioşilor creştini defuncţi, şi unele şi celelalte binecuvântate; iar dacă acest lucru nu poate fi obţinut se va binecuvânta mormântul cu ocazia funeraliilor.
         § 3. (= 1242) Defuncţii nu vor fi înmormântaţi în biserici, obiceiul contrar fiind respins, exceptând cazul în care este vorba de cei care au fost Patriarhi, Episcopi sau Exarhi.
         § 4. (= 1241 § 1) Parohiile, mănăstirile şi celelalte institute călugăreşti pot avea propriile cimitire.

Can. 875 - Funeraliile bisericeşti, prin care Biserica obţine pentru defuncţi ajutorul spiritual, onorează trupurile lor şi totodată aduce celor vii mângâierea speranţei; trebuie să fie acordate tuturor credincioşilor creştini şi catehumenilor defuncţi, exceptând cazul în care sunt privaţi de acestea prin drept.

Can. 876 - § 1. (cf 1183 § 3) După judecata prudentă a Ierarhului locului, funeraliile bisericeşti pot fi acordate necatolicilor botezaţi, exceptând cazul în care rezultă voinţa lor contrară şi dacă nu se poate avea ministrul propriu.
         § 2. (= 1183 § 2) Copiii pe care părinţii intenţionau să-i boteze şi ceilalţi care în vreun fel erau consideraţi apropiaţi de Biserică, dar care au decedat înainte de a primi botezul, pot beneficia, de asemenea, de funeraliile bisericeşti după judecata prudentă a Ierarhului locului.
         § 3. (cf 1176 § 3) Celor care au ales incinerarea cadavrului propriu, dacă nu rezultă că au făcut aceasta mişcaţi de motive contrare vieţii creştine, li se vor acorda funeraliile bisericeşti, celebrate astfel încât să nu se ascundă că Biserica pune înaintea incinerării înmormântarea trupurilor, şi astfel încât să se evite scandalizarea.

Can. 877 - (cf 1148) Vor fi privaţi de funeraliile bisericeşti, exceptând cazul în care înainte de moarte au dat oarecare semne de pocăinţă, păcătoşii cărora acestea nu le pot fi acordate fără scandalizarea publică a credincioşilor creştini.

Can. 878 - § 1. (cf 1181) În celebrarea funeraliilor bisericeşti se va evita orice favorizare a vreunei persoane.
         § 2. (cf 1181) Rămânând neschimbat can. 1013, se recomandă cu stăruinţă ca Episcopii eparhiali să introducă, pe cât posibil, practica conform căreia, cu ocazia funeraliilor bisericeşti, să se primească numai acele ofrande pe care credincioşii creştini le oferă în mod spontan.

Can. 879 - (= 1182) Terminată fiind înmormântarea, se va face adnotarea în registrul defuncţilor, conform normei dreptului particular.

Can. 880 - § 1. (1242 § 1) Instituirea, transferarea sau suprimarea zilelor de sărbătoare sau de penitenţă comune tuturor Bisericilor orientale, îi revine numai autorităţii supreme a Bisericii, rămânând neschimbat § 3.
         § 2. Instituirea, transferarea sau suprimarea zilelor de sărbătoare sau de penitenţă specifice fiecărei Biserici sui iuris, îi revine şi acelei autorităţi căreia îi revine stabilirea dreptului particular al Bisericilor, însă ţinând cont cum se cuvine de celelalte Biserici sui iuris şi rămânând neschimbat can. 40, § 1.
         § 3. (cf 1246 § 1) Zilele de sărbătoare de poruncă comune tuturor Bisericilor orientale sunt, în afara zilelor de duminică, zilele Naşterii Domnului nostru Isus Hristos, Arătarea Domnului, Înălţarea la cer, Adormirea Sfintei Maici a lui Dumnezeu Maria şi zilele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, rămânând neschimbat dreptul particular al Bisericii sui iuris aprobat de Scaunul Apostolic, prin care unele zile de sărbătoare de poruncă sunt suprimate sau transferate pe duminică.

Can. 881 - § 1. (cf 1247 a) Credincioşii creştini au obligaţia, în zilele de duminică şi de sărbătoare de poruncă, să participe la Divina Liturghie ori, după prescrierile sau obiceiul legitim al propriei Biserici sui iuris, la celebrarea laudelor divine.
         § 2. (cf 1248 § 1) Pentru ca credincioşii creştini să-şi poată îndeplini mai uşor această obligaţie, se stabileşte că timpul util decurge de la vecernia din ajun până la sfârşitul zilei de duminică sau de sărbătoare de poruncă.
         § 3. Se recomandă cu stăruinţă credincioşilor creştini ca în aceste zile, ba chiar şi mai frecvent sau în fiecare zi, să primească Divina Euharistie.
         § 4. (cf 1247 b) Credincioşii creştini se vor abţine în aceste zile de la acele opere şi ocupaţii care împiedică cultul ce revine lui Dumnezeu, bucuria caracteristică zilei Domnului, sau cuvenita destindere a minţii şi a corpului.

Can. 882 - (cf 1249) În zilele de penitenţă, credincioşii creştini au obligaţia de a respecta postul sau ajunul în modul stabilit de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.

Can. 883 - § 1. Credincioşii creştini care se găsesc în afara teritoriului propriei Biserici sui iuris, se pot conforma pe deplin, referitor la zilele de sărbătoare şi de penitenţă, normelor care sunt în vigoare în locul în care trăiesc.
         § 2. În familiile în care soţii sunt înscrişi în Biserici sui iuris diferite, pentru zilele de sărbătoare şi de penitenţă este permisă respectarea prescrierilor uneia sau celeilalte Biserici sui iuris.

Can. 884 - (= 1186) Pentru cultivarea sfinţirii poporului lui Dumnezeu, Biserica recomandă veneraţiei speciale şi filiale a credincioşilor creştini pe Sfânta Maria pururea Fecioară, Mama lui Dumnezeu, pe care Hristos a constituit-o Mamă a tuturor oamenilor, şi astfel promovează cultul adevărat şi autentic al celorlalţi Sfinţi, prin exemplul cărora credincioşii creştini sunt edificaţi şi a căror mijlocire îi susţine.

Can. 885 - (= 1187) Este permisă venerarea prin cult public numai a acelor servitori ai lui Dumnezeu care prin autoritatea Bisericii sunt înscrişi în rândul Sfinţilor sau al Fericiţilor.

Can. 886 - (cf 1188) Rămâne stabilită practica de a propune în biserici sacrele icoane sau imagini veneraţiei credincioşilor creştini, în modul şi în ordinea de stabilit prin dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.

Can. 887 - § 1. (cf 1189) Sacrele icoane sau imaginile preţioase, adică distinse prin vechime sau prin artă, expuse în biserici veneraţiei credincioşilor creştini, nu pot fi transferate într-o altă biserică sau înstrăinate decât cu consimţământul scris dat de Ierarhul care îşi exercită puterea asupra aceleiaşi biserici, rămânând neschimbate cann. 1034-1041.
         § 2. (= 1189 b) Sacrele icoane sau imaginile preţioase nu vor fi nici chiar restaurate decât cu consimţământul scris dat de acelaşi Ierarh care, înainte de a-l acorda, va consulta experţii.

Can. 888 - § 1. (= 1190 § 1) Nu este permisă vinderea sfintelor relicve.
         § 2. (=cf 1190 § 2) Relicvele, icoanele sau imaginile deosebite care sunt onorate în vreo biserică de o mare veneraţie a poporului, nu pot fi înstrăinate în mod valid în nici un fel, nici mutate pentru totdeauna într-o altă biserică decât cu consimţământul Scaunului Apostolic sau al Patriarhului, care nu îl poate da decât cu consimţământul Sinodului permanent, rămânând neschimbat can. 1037.
         § 3. (cf 1189) Referitor la restaurarea acestor icoane sau imagini, se va respecta can. 887, § 2.

Can. 889 - § 1. (= 1191) Votul, adică promisiunea deliberată şi liberă făcută lui Dumnezeu privind un bine posibil şi mai bun, trebuie să fie îndeplinit prin virtutea religiei.
         § 2. Sunt capabili de vot toţi cei care au uzul raţiunii corespunzător, dacă dreptul nu le interzice.
         § 3. Votul făcut din frică gravă şi în mod injust impus sau prin înşelăciune, este nul prin dreptul însuşi.
         § 4. (= 1192 § 1) Votul este public dacă este acceptat de un Superior bisericesc legitim, în numele Bisericii, altfel este privat.

Can. 890 - (1193) Votul, prin el însuşi, nu obligă pe nimeni decât pe cel care l-a făcut.

Can. 891 - (= 1194) Votul încetează prin trecerea timpului fixat pentru îndeplinirea obligaţiei, prin schimbarea substanţială a materiei promise, prin lipsa condiţiei de care depinde votul sau a cauzei finale a aceluiaşi, prin dispensă, prin schimbare.

Can. 892 - (= 1195) Cel care are putere asupra materiei votului poate suspenda obligativitatea votului atâta timp cât îndeplinirea votului îi aduce prejudiciu.

Can. 893 - § 1. (1196) De voturile private îi poate dispensa, pentru cauze juste, cu condiţia să nu lezeze drepturile obţinute de alţii:
         1° pe proprii supuşi, oricare Ierarh, paroh şi Superior local al unui institut de viaţă consacrată, care are putere de conducere;
         2° pe ceilalţi credincioşi creştini ai propriei Biserici sui iuris, Ierarhul locului, cu condiţia ca aceştia să trăiască în limitele teritoriului eparhiei; la fel şi parohul locului în limitele teritoriului propriei parohii;
         3° pe cei care trăiesc zi şi noapte în casa unui institut de viaţă consacrată, Superiorul local, care are putere de conducere, şi Superiorul său major.
         § 2. Această dispensă, sub aceeaşi condiţie, dar numai pentru forul intern, poate fi acordată de orice confesor.

Can. 894 - (= 1198) Voturile făcute înaintea profesiunii călugăreşti se suspendă atâta timp cât cel care le-a făcut rămâne în mănăstire, în ordin sau în congregaţie.

Can. 895 - (¹ 1199) Jurământul, adică invocarea Numelui divin ca mărturie a adevărului, poate fi prestat în faţa Bisericii numai în cazurile stabilite de drept; altfel nu produce nici un efect canonic.