CCEO

Înapoi la cuprins

TITLUL XXV
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ

CAPITOLUL I
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ OBIŞNUITĂ

Art. I
Despre cererea de introducere a litigiului

Can. 1185 - (= 1502) Cine vrea să cheme pe cineva la judecată trebuie să prezinte judecătorului competent cererea de introducere a litigiului în care se propune obiectul controversei şi se cere slujirea judecătorului.

Can. 1186 - § 1. (= 1503) Judecătorul poate admite o cerere orală ori de câte ori, fie reclamantul este împiedicat să prezinte o cerere de introducere a litigiului, fie cauza este uşor de cercetat şi are o importanţă minoră.
         § 2. Totuşi, în ambele cazuri, judecătorul îi va ordona notarului să redacteze un act scris, care va trebui să fie citit reclamantului şi aprobat de către acesta, şi [act] care ţine locul cererii de introducere a litigiului scrise de reclamant, cu toate efectele juridice.

Can. 1187 - (= 1504) Cererea de introducere a litigiului trebuie:
         1° să exprime în faţa cărui judecător este introdusă cauza, ce se cere şi de la cine se cere;
         2° să indice pe ce drept se bazează reclamantul şi, măcar la modul general, pe care fapte şi probe pentru demonstrarea celor afirmate;
         3° să fie semnată şi datată cu ziua, luna şi anul de către reclamant sau procuratorul său precum şi locul unde reclamantul sau procuratorul său locuiesc, sau au spus că au reşedinţa, pentru a primi actele;
         4° să indice domiciliul sau cvasi-domiciliul pârâtului.

Can. 1188 - § 1. (= 1505) Judecătorul unic sau preşedintele tribunalului colegial, după ce a văzut fie că este de competenţa sa, fie că reclamantului nu-i lipseşte capacitatea de a sta la judecată, trebuie printr-un decret al său să admită sau să refuze cât mai repede cererea de introducere a litigiului.
         § 2. Cererea de introducere a litigiului poate fi refuzată numai dacă:
         1° judecătorul sau tribunalul sunt incompetenţi;
         2° se constată fără nici un dubiu că reclamantul nu are capacitatea legitimă să stea la judecată;
         3° nu a fost respectat can. 1187 nn. 1-3;
         4° rezultă în mod cert din cererea de introducere a litigiului, că cererea este lipsită de orice fundament şi este imposibil să apară vreun fundament din proces.
         § 3. Dacă cererea de introducere a litigiului este respinsă pentru vicii care se pot corecta, reclamantul poate prezenta din nou aceluiaşi judecător o cerere corectată.
         § 4. Împotriva respingerii cererii de introducere a litigiului, partea are întotdeauna dreptul integral, în timp util de zece zile, să interpună recurs motivat la tribunalul de apel sau, dacă cererea a fost refuzată de preşedinte, la colegiu; această chestiune a respingerii însă trebuie să fie definită cât mai expeditiv.

Can. 1189 - (= 1506) Dacă judecătorul, în decurs de o lună de la prezentarea cererii de introducere a litigiului, nu a emis decretul de acceptare sau respingere a cererii, partea interesată poate înainta o cerere pentru ca judecătorul să-şi îndeplinească sarcina sa; dacă însă, în ciuda acestei cereri, judecătorul tace, după trecerea inutilă a zece zile, socotite de la instanţa făcută, cererea se consideră admisă.

Art. II
Despre citaţie şi despre intimarea sau notificarea actelor judiciare

Can. 1190 - § 1. (= 1507) În decretul prin care se admite cererea reclamantului de introducere a litigiului, judecătorul sau preşedintele tribunalului trebuie să cheme în judecată, adică să citeze celelalte părţi pentru contestarea litigiului, stabilind dacă acestea trebuie să răspundă în scris sau să se prezinte în faţa sa, pentru a se pune de acord asupra dubiilor; dacă, însă, din răspunsurile lor scrise consideră că este necesară convocarea părţilor, poate decide astfel printr-un nou decret.
         § 2. Dacă cererea de introducere a litigiului este considerată admisă conform normei can. 1189, decretul de citare în judecată trebuie să fie emis în decurs de douăzeci de zile de la cererea despre care se vorbeşte în acest canon.
         § 3. Dacă, însă, părţile se prezintă în fapt în faţa judecătorului pentru a trata cauza, nu se cere citaţie, iar notarul va indica în acte că părţile au apărut în judecată.

Can. 1191 - § 1. (= 1508) Decretul de citare în judecată trebuie să fie comunicat imediat pârâtului şi în acelaşi timp notificat celorlalţi care trebuie să se prezinte.
         § 2. La citaţie se va anexa cererea de introducere a litigiului, exceptând cazul în care judecătorul consideră că, pentru o cauză gravă, nu trebuie notificată părţii înainte ca aceasta să depună în judecată.
         § 3. Dacă acţiunea este intentată împotriva celui care nu are liberul exerciţiu al drepturilor sale, sau libera administrare a bunurilor asupra cărora se poartă litigiul, citaţia trebuie intimată celui prin care acesta poate sta în judecată conform normei dreptului.

Can. 1192 - § 1. (= 1509) Intimarea sau notificarea citaţiilor, decretelor, sentinţelor şi a altor acte judiciare trebuie făcută prin poştă, cu confirmare de primire sau în alt fel, cel mai sigur posibil, respectând legile dreptului particular.
         § 2. Despre faptul intimării sau notificării şi despre modul lor, trebuie să rezulte din acte.
         § 3. (= 1510) Partea chemată, care refuză primirea citaţiei sau împiedică să-i parvină citaţia, se consideră citată în mod legitim.

Can. 1193 - (= 1511) Dacă citaţia nu a fost intimată în mod legitim, actele procesului sunt nule, exceptând cazul în care, în pofida tuturor, partea s-a prezentat pentru desfăşurarea cauzei.

Can. 1194 - (= 1512) Dacă citaţia a fost intimată legitim sau părţile s-au prezentat în faţa judecătorului pentru tratarea cauzei:
         1° chestiunea încetează să mai fie integră;
         2° cauza devine proprie acelui judecător sau tribunal, de altfel competent, în faţa căruia a fost instituită acţiunea;
         3° puterea delegată este stabilită pentru judecătorul delegat, astfel încât aceasta nu se pierde când încetează dreptul celui care l-a delegat;
         4° se întrerupe prescrierea, exceptând cazul în care este stabilit altfel;
         5° începe instanţa litigiului, şi de aceea se aplică imediat principiul conform căruia în cursul litigiului nu se introduce nimic nou.

Art. III
Despre contestarea litigiului

Can. 1195 - § 1. (= 1513) Contestarea litigiului are loc atunci când, printr-un decret al judecătorului, este definit obiectul controversei în baza cererii şi răspunsurilor părţilor.
         § 2. Întrebările şi răspunsurile părţilor exceptând cele din cererea de introducere a litigiului, pot fi formulate ori în răspunsul la citaţie ori în declaraţiile orale făcute în faţa judecătorului; în cazurile mai dificile, însă, părţile vor fi convocate de către judecător, pentru a se pune de acord în privinţa dubiului sau dubiilor, cărora li se va răspunde prin sentinţă.
         § 3. Decretul judecătorului va fi intimat părţilor; aceştia, dacă nu au consimţit deja, pot recurge la acelaşi judecător în decurs de zece zile, pentru ca decretul să fie schimbat; acest lucru trebuie însă hotărât cât mai expeditiv, printr-un decret al aceluiaşi judecător.

Can. 1196 - (= 1514) Obiectul controversei, odată definit, nu mai poate fi modificat în mod valid decât printr-un nou decret, dintr-un motiv grav, la cererea unei părţi şi după ce au fost audiate celelalte părţi şi au fost cântărite argumentele lor.

Can. 1197 - (= 1515) Fiind contestat litigiul, posesorul unui lucru străin încetează să mai fie în bună credinţă; de aceea, dacă este condamnat la restituirea lucrului, trebuie să restituie şi fructele, din ziua începerii contestării litigiului, şi să repare daunele.

Can. 1198 - (= 1516) Fiind contestat litigiul, judecătorul va stabili părţilor un timp corespunzător pentru propunerea şi completarea probelor.

Art. IV
Despre suspendarea, perimarea şi renunţarea instanţei litigiului

Can. 1199 - (= 1518) Dacă o parte moare sau îşi schimbă starea, sau îi încetează funcţia în virtutea căreia acţionează:
         1° când cauza nu este concluzionată încă, instanţa litigiului se suspendă până când moştenitorul decedatului sau succesorul, sau cel care este interesat, reia instanţa litigiului;
         2° când cauza este concluzionată, judecătorul trebuie să continue [instanţa], după ce l-a citat pe procurator, dacă există, sau, dacă lipseşte, pe moştenitorul sau pe succesorul decedatului.

Can. 1200 - § 1. (= 1519) Dacă încetează sarcina tutorelui, a curatorului sau a procuratorului, ori a avocatului, care sunt necesari conform normei can. 1139, instanţa litigiului se suspendă interimar.
         § 2. Judecătorul va numi cât mai repede posibil un alt tutore sau curator; poate de asemenea constitui un procurator pentru litigiu sau un avocat, dacă partea a neglijat să o facă, într-un termen scurt, stabilit de judecătorul însuşi.

Can. 1201 - (= 1520) Dacă părţile nu pun nici o acţiune procesuală în timp de şase luni, fără să existe vreo piedică, instanţa litigiului este perimată.

Can. 1202 - (= 1521) Perimarea are efect prin dreptul însuşi, şi împotriva tuturor, chiar şi a minorilor, şi trebuie declarată chiar şi din oficiu, rămânând neschimbat dreptul de a cere indemnitate contra tutorilor, curatorilor, administratorilor, procuratorilor, care nu au dovedit că sunt nevinovaţi.

Can. 1203 - (= 1522) Perimarea stinge actele procesului, însă nu şi actele cauzei; mai mult, acestea îşi păstrează valoarea chiar şi într-o altă judecată, dacă cauza va fi interpusă între aceleaşi persoane şi pentru acelaşi lucru; referitor însă la străini, nu au altă putere decât documentele.

Can. 1204 - (= 1523) Cheltuielile unei judecăţi perimate trebuie suportate de fiecare parte, în măsura în care acestea le-au făcut.

Can. 1205 - § 1. (= 1524) În orice stare şi grad de judecată reclamantul poate renunţa la instanţa litigiului; tot astfel, atât reclamantul cât şi pârâtul pot renunţa la actele procesului, fie la toate, fie numai la unele.
         § 2. Tutorii şi administratorii persoanelor juridice, pentru a putea renunţa la instanţa litigiului, au nevoie de sfatul sau consimţământul celor cărora li se cere concursul pentru a face actele ce depăşesc limitele administrării obişnuite.
         § 3. Pentru ca renunţarea să fie valabilă, trebuie să fie făcută în scris şi semnată de partea însăşi sau de procuratorul ei, înzestrat însă cu un mandat special, şi comunicată celeilalte părţi, acceptată de către aceasta sau cel puţin neatacată şi admisă de judecător.

Can. 1206 - (= 1525) Renunţarea admisă de judecător, pentru actele la care s-a renunţat, produce acelaşi efect ca şi perimarea instanţei litigiului şi obligă, de asemenea, pe cel care renunţă să plătească cheltuielile actelor la care a renunţat.

Art. V
Despre probe

Can. 1207 - § 1. (= 1526) Îndatorirea de a aduce probe îi incumbă celui care afirmă.
         § 2. Nu au nevoie de probe:
         1° cele ce prin dreptul însuşi se presupun;
         2° faptele afirmate de unul dintre opozanţi şi recunoscute de celălalt, dacă proba nu este cerută, în pofida tuturor, de drept sau de judecător.

Can. 1208 - § 1. (= 1527) Pot fi aduse probe de orice natură, care se văd utile pentru examinarea cauzei şi sunt licite.
         § 2. Dacă o parte face instanţă pentru a fi acceptată o probă respinsă de judecător, judecătorul însuşi o va defini cât mai expeditiv.

Can. 1209 - (= 1528) Dacă o parte sau un martor refuză să se prezinte în faţa judecătorului pentru a răspunde, este permis să fie audiată printr-o persoană desemnată de către judecător, sau să i se ceară declaraţia înaintea unui notar public sau prin orice alt mijloc legitim.

Can. 1210 - (= 1529) Judecătorul nu va proceda, fără o cauză gravă, la strângerea probelor înainte de contestarea litigiului.

1° Despre declaraţiile părţilor

Can. 1211 - (= 1530) Judecătorul poate interoga întotdeauna părţile pentru a descoperi mai bine adevărul, ba chiar trebuie să o facă la instanţa unei părţi sau pentru a dovedi că un fapt de interes public este pus în afara oricărui dubiu.

Can. 1212 - § 1. (cf 1531) Partea interogată în mod legitim trebuie să răspundă şi să spună integral adevărul, exceptând cazul în care răspunsul dezvăluie un delict comis de ea însăşi.
         § 2. Dacă însă refuză să răspundă, judecătorul va aprecia ceea ce poate fi dedus din aceasta pentru proba faptelor.

Can. 1213 - (= 1532) În cazurile în care binele public este în cauză, judecătorul pune părţile ce vor fi interogate să jure că vor spune adevărul, sau cel puţin că au spus adevărul, exceptând cazul în care un motiv grav îndeamnă altfel; în celelalte cazuri poate să o facă după propria sa prudenţă.

Can. 1214 - (= 1533) Părţile, promotorul dreptăţii şi apărătorul legăturii pot prezenta judecătorului articolele asupra cărora să interogheze partea.

Can. 1215 - (= 1534) Referitor la interogarea părţilor, se vor respecta canoanele despre interogarea martorilor, cu referinţele de rigoare.

Can. 1216 - (= 1535) Afirmaţia despre un fapt oarecare, făcută scris sau verbal în faţa judecătorului competent, de către una din părţi împotriva ei însăşi, referitoare la materia judecăţii, fie din proprie iniţiativă, fie interogată de judecător, este o confesiune judiciară.

Can. 1217 - § 1. (= 1536) Confesiunea judiciară a unei părţi, dacă este vorba despre o problemă privată şi binele public nu este în cauză, le eliberează pe celelalte de îndatorirea probării.
         § 2. De asemenea, în cauzele care privesc binele public, mărturisirea judiciară şi celelalte declaraţii ale părţilor pot avea o valoare doveditoare care, împreună cu celelalte elemente ale cauzei, vor fi evaluate de către judecător, însă nu li se poate atribui o valoare deplină de probare, decât în cazul în care se adaugă alte elemente care le coroborează întru totul.

Can. 1218 - (= 1537) Judecătorul este cel care va evalua cu privire la confesiunea extrajudiciară făcută în judecată, după aprecierea tuturor împrejurărilor.

Can. 1219 - (= 1538) Confesiunea sau oricare altă declaraţie a unei părţi nu are nici o valoare dacă se adevereşte că a fost pronunţată printr-o eroare de fapt sau că a fost smulsă cu forţa, sau printr-o frică gravă.

2° Despre proba prin documente

Can. 1220 - (= 1359) În oricare gen de judecată se admite proba prin documente, atât publice cât şi private.

Can. 1221 - § 1. (= 1540) Documentele publice bisericeşti sunt cele care au fost redactate de o persoană în baza sarcinii sale publice în Biserică, respectând cele obişnuite prescrise de drept.
         § 2. Documentele publice civile sunt cele care, conform dreptului civil, sunt considerate ca atare.
         § 3. Celelalte documente sunt private.

Can. 1222 - (cf 1541) Documentele publice fac credinţă despre ceea ce se afirmă în ele direct şi principal, exceptând cazul în care argumente contrare şi evidente dovedesc altceva, rămânând neschimbat dreptul civil al locului, în ceea ce priveşte documentele civile.

Can. 1223 - (cf 1542) Un document privat, fie admis de o parte, fie recunoscut de judecător, are contra autorului documentului sau contra celui care a semnat documentul şi a celor care au preluat de la aceştia cauza, aceeaşi putere probatoare ca şi confesiunea extrajudiciară; împotriva străinilor însă poate avea putere probatoare, de estimat de către judecător împreună cu celelalte împrejurări ale cauzei, însă nu i se poate atribui puterea probatoare deplină, exceptând cazul în care se adaugă alte elemente care coroborează întru totul.

Can. 1224 - (= 1543) Dacă documentele apar şterse, corectate, interpolate sau cu alte defecte, judecătorul este cel care va estima dacă şi în ce măsură trebuie ţinut seama de aceste documente.

Can. 1225 - (= 1544) Documentele nu au putere probatoare în judecată dacă nu sunt în original sau în copie autentificată şi depuse la cancelaria tribunalului, astfel încât judecătorul şi părţile să le poată examina.

Can. 1226 - (= 1545) Judecătorul poate dispune ca un document comun ambelor părţi să fie prezentat în judecată.

Can. 1227 - § 1. (= 1546) Nimeni nu este obligat să prezinte documente, chiar dacă sunt comune, care nu pot fi comunicate fără pericol de daună conform can. 1229, § 2, n. 2, sau fără pericolul violării respectării secretului.
         § 2. Dacă însă măcar o parte a documentului poate fi copiată şi prezentată sub forma unei copii fără inconvenientele menţionate, judecătorul poate dispune ca aceasta să fie prezentată.

3° Despre martori şi despre mărturii

Can. 1228 - (= 1547) Proba prin martori este admisă în orice cauză, sub conducerea judecătorului.

Can. 1229 - § 1. (= 1548) Martorii trebuie să mărturisească adevărul judecătorului care interoghează în mod legitim.
         § 2. Rămânând neschimbat can. 1231, sunt exceptaţi de la obligaţia de a răspunde:
         1° clericii, în privinţa celor pe care aceştia le-au cunoscut în baza ministeriului sacru; conducătorii civili, medicii, moaşele, avocaţii, notarii şi alţii, care au obligaţia de a respecta secretul chiar şi în raţiunea unui sfat dat, referitor la cele supuse secretului;
         2° cei care se tem că prin mărturia lor vor provoca lor înşişi, sau soţului lor, sau consangvinilor apropiaţi sau afinilor, infamie, neplăceri primejdioase sau alte rele grave.

Can. 1230 - (= 1549) Toţi pot fi martori, dacă nu sunt respinşi în mod expres de drept, fie întru totul, fie în parte.

Can. 1231 - § 1. (= 1550) Nu vor fi admişi să depună mărturie minorii sub vârsta de paisprezece ani şi cei slabi de minte; totuşi, pot fi audiaţi prin decretul judecătorului, care îi declară folositori.
         § 2. Sunt consideraţi incapabili să depună mărturie:
         1° cei care sunt părţi în cauză sau cei care se prezintă la judecată în numele părţilor, judecătorul şi cei care îl asistă, avocatul şi ceilalţi care asistă sau au asistat părţile în aceeaşi acuză;
         2° sacerdoţii, referitor la tot ceea ce au cunoscut din confesiunea sacramentală, chiar dacă penitentul le cere să vorbească; ba mai mult, ceea ce s-a auzit de la cineva, indiferent în ce fel, cu ocazia penitenţei sacramentale nu poate fi acceptat nici măcar ca indiciu de adevăr.

Can. 1232 - (= 1551) Partea care a adus un martor poate renunţa la interogarea sa, însă partea adversă poate cere ca martorul să fie totuşi interogat.

Can. 1233 - § 1. (= 1552) Dacă se cere proba prin martori, numele şi domiciliul lor vor fi indicate tribunalului.
         § 2. În termenul prestabilit de judecător se vor arăta punctele argumentelor asupra cărora se cere interogarea martorilor; altfel cererea se va considera abandonată.

Can. 1234 - (= 1553) Judecătorul este cel care reduce numărul prea mare de martori.

Can. 1235 - (= 1554) Înainte ca martorii să fie interogaţi, numele lor vor fi comunicate părţilor; dacă însă, conform estimării prudente a judecătorului, aceasta nu se poate face fără o gravă dificultate, se va face cel puţin înaintea publicării mărturiilor.

Can. 1236 - (cf 1555) Rămânând neschimbat can. 1231, o parte poate cere ca un martor să fie exclus, dacă se demonstrează un motiv just, înainte ca martorul să fie interogat.

Can. 1237 - (= 1556) Citarea unui martor se face printr-un decret al judecătorului, comunicat în mod legitim martorului.

Can. 1238 - Martorul citat de către judecător, conform normei dreptului, se va prezenta sau va face cunoscut judecătorului motivul absenţei sale.

Can. 1239 - § 1. (= 1558 § 1) Martorii vor fi interogaţi în sediul tribunalului, exceptând cazul în care judecătorul consideră altfel.
         § 2. Episcopii şi cei care, conform dreptului poporului lor se bucură de o favoare asemănătoare, vor fi audiaţi în locul ales de ei înşişi.
         § 3. Judecătorul va decide unde trebuie să fie audiaţi cei care, din cauza distanţei, bolii sau a altei piedici, le este imposibil sau le este greu să ajungă la sediul tribunalului, rămânând neschimbate cann. 1071 şi 1128.

Can. 1240 - (= 1559) Părţile nu pot asista la interogarea martorilor, decât dacă judecătorul, mai ales când lucrul este bun privat, consideră să-i admită; pot însă asista procuratorii sau avocaţii lor, exceptând cazul în care judecătorul consideră că trebuie să se procedeze în secret, din cauza împrejurării faptelor şi a persoanelor.

Can. 1241 - § 1. (= 1560) Martorii vor fi interogaţi separat, câte unul.
         § 2. Dacă martorii sunt în dezacord grav între ei sau cu una din părţi, judecătorul îi poate pune să se confrunte între ei, evitând, pe cât posibil, neînţelegerile şi scandalul.

Can. 1242 - (= 1561) Interogarea martorului se face de către judecător sau de către delegatul său, sau de către auditor, la care e oportun să asiste şi notarul; pentru aceasta, părţile sau promotorul dreptăţii sau apărătorul legăturii sau avocaţii prezenţi la interogatoriu, dacă au alte întrebări de pus martorului, le vor pune nu martorului ci judecătorului sau celui care îl înlocuieşte, pentru a le pune el însuşi, dacă dreptul particular nu prevede altfel.

Can. 1243 - § 1. (= 1562) Judecătorul va reaminti martorului obligaţia gravă de a spune tot adevărul şi numai adevărul.
         § 2. Judecătorul va cere jurământul martorului conform can. 1213; dacă însă martorul refuză să-l depună, va fi audiat fără jurământ.

Can. 1244 - (= 1563) Judecătorul va verifica în primul rând identitatea martorului; va cerceta ce relaţie are cu părţile şi când îi va pune întrebările specifice cauzei, va căuta să ştie şi izvoarele cunoştinţelor sale şi în care timp determinat a cunoscut ceea ce afirmă.

Can. 1245 - (= 1564) Întrebările vor fi scurte, adaptate la înţelegerea celui care va fi interogat, nu vor cuprinde mai multe deodată, nu înşelătoare, nu şirete, care nu sugerează răspunsul, departe de orice ofensă şi aparţinătoare cauzei de care este vorba.

Can. 1246 - § 1. (= 1565) Întrebările nu se vor comunica anticipat martorilor.
         § 2. Dacă însă ceea ce trebuie mărturisit este atât de înlăturat în memorie, încât nu poate afirma nimic cu certitudine dacă înainte nu le este reamintit, judecătorul poate preveni martorul asupra câtorva puncte, dacă consideră că aceasta se poate face fără pericol.

Can. 1247 - (= 1566) Martorii vor spune oral mărturia şi nu vor citi ceva scris, exceptând cazul în care este vorba despre calcule sau socoteli, caz în care pot consulta notiţele pe care le-au adus cu ei.

Can. 1248 - § 1. (= 1567) Răspunsul va fi redactat imediat în scris de către notar, care trebuie să redea chiar însăşi cuvintele martorului, cel puţin cu privire la cele ce ţin direct de obiectul judecăţii.
         § 2. Se poate admite utilizarea invenţiilor tehnice care reproduc vocea, dacă apoi răspunsurile vor fi consemnate în scris şi semnate, pe cât posibil, de cei care au dat răspunsurile.

Can. 1249 - (= 1568) Notarul va menţiona în acte despre prestarea, renunţarea sau refuzul jurământului, despre prezenţa părţilor şi a altora, despre întrebările adăugate din oficiu, şi în general despre tot ceea ce merită amintit, întâmplător petrecut, când martorii au fost interogaţi.

Can. 1250 - § 1. (= 1569) La sfârşitul interogatoriului trebuie citite în faţa martorului cele redactate de notar despre răspunsurile sale, sau martorul să fie pus să audă cele înregistrate prin mijloace tehnice despre răspunsurile sale, dând aceluiaşi martor dreptul de a adăuga, de a suprima, de a corecta sau de a varia.
         § 2. În sfârşit, actul trebuie semnat de martor, de judecător şi de notar.

Can. 1251 - (= 1570) Martorii, chiar dacă au fost deja interogaţi, pot fi chemaţi din nou, la cererea unei părţi sau din oficiu, înaintea publicării mărturiilor, dacă judecătorul o consideră necesar sau util, dacă nu există totuşi nici un pericol de orice complicitate sau corupţie.

Can. 1252 - (= 1571) Martorilor trebuie să le fie rambursate, în baza unei estimări echitabile făcute de judecător, cheltuielile făcute şi câştigurile pierdute, depunând mărturie în cauză.

Can. 1253 - (= 1572) Judecătorul, în estimarea mărturiilor, după ce a cerut scrisori de mărturisire, dacă a fost necesar, va lua în considerare:
         1° care va fi condiţia persoanei sau onestitatea sa;
         2° dacă a mărturisit din proprie ştiinţă, mai ales despre ceea ce a văzut şi auzit personal, sau după opinia sa, după zvonuri sau după ceea ce a auzit de la alţii;
         3° dacă martorul este constant şi ferm coerent cu sine, sau dacă este schimbător, nesigur sau şovăitor;
         4° dacă are martori care confirmă mărturia sau dacă este confirmată sau nu de alte elemente probatorii.

Can. 1254 - (= 1573) Mărturia unui singur martor nu poate avea credibilitate deplină, exceptând cazul în care este vorba de un martor calificat, care depune mărturie despre cele săvârşite din oficiu, sau dacă circumstanţele de lucruri sau persoane sugerează altceva.

4° Despre experţi

Can. 1255 - (= 1574) Trebuie făcut apel la opera experţilor de fiecare dată când dreptul sau judecătorul prescriu examinarea şi părerea lor, fundamentată pe regulile artei sau ştiinţei lor, pentru a dovedi un fapt oarecare sau pentru a face cunoscută adevărata natură a unui lucru oarecare.

Can. 1256 - (= 1575) Judecătorului îi revine numirea experţilor, după ce a audiat părţile sau la propunerea lor sau, dacă e cazul, [îi revine] însuşirea referatelor făcute deja de alţi experţi.

Can. 1257 - (= 1576) Şi experţii pot fi excluşi sau recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi martorii.

Can. 1258 - § 1. (= 1577) Judecătorul, ţinând seama de cele deduse eventual de părţi, va defini cu un decret al său fiecare punct pentru care expertul trebuie să-şi desfăşoare opera.
         § 2. Expertului îi vor fi transmise actele cauzei şi celelalte documente şi auxiliare de care acesta poate avea nevoie pentru a-şi îndeplini sarcina.
         § 3. Judecătorul, după ce l-a audiat pe acelaşi expert, va determina termenul în care va fi îndeplinită examinarea şi depusă relatarea.

Can. 1259 - § 1. (= 1578) Experţii vor întocmi fiecare un raport, separat de a celorlalţi, exceptând cazul în care judecătorul va ordona să se facă unul singur, semnat de toţi; dacă se face astfel, se vor nota cu grijă opiniile divergente, dacă au fost.
         § 2. Experţii trebuie să indice cu claritate prin care documente sau prin ce alte mijloace potrivite s-au convins despre identitatea persoanelor, a lucrurilor sau a locurilor, pe ce cale şi prin ce metodă au procedat în îndeplinirea sarcinii încredinţate lor şi mai ales pe care argumente îşi sprijină concluziile lor.
         § 3. Expertul poate fi chemat de judecător pentru a furniza explicaţiile care par necesare ulterior.

Can. 1260 - § 1. (= 1579) Judecătorul va aprecia cu grijă nu numai concluziile experţilor, chiar concordante, ci şi celelalte circumstanţe ale cauzei.
         § 2. Când îşi expune raţiunea deciziei, el trebuie să precizeze argumentele care l-au indus să admită sau să respingă concluziile experţilor.

Can. 1261 - (= 1580) Experţilor li se vor achita cheltuielile şi onorariile determinate de echitate şi dreptate de către judecător, respectând dreptul particular.

Can. 1262 - § 1. (= 1581) Părţile pot să-şi desemneze experţi privaţi ce vor fi aprobaţi de judecător.
         § 2. Experţii privaţi, dacă judecătorul îi admite, pot consulta actele cauzei, ori de câte ori este necesar, să asiste la executarea expertizei, şi pot întotdeauna să prezinte propria relatare.

5° Despre apropiere şi despre recunoaşterea judiciară

Can. 1263 - (= 1582) Dacă pentru definirea cauzei judecătorul consideră oportun să meargă într-un loc oarecare sau să examineze un lucru oarecare, va hotărî dinainte aceasta printr-un decret în care va indica în mod sumar, după audierea părţilor, cele ce vor fi prestate în această apropiere sau recunoaştere judiciară.

Can. 1264 - (= 1583) După terminarea apropierii sau a recunoaşterii judiciare, se va întocmi un document.

6° Despre presupuneri

Can. 1265 - (cf 1586) Presupunerile care prin dreptul însuşi nu sunt stabilite, judecătorul, pentru a ajunge la o sentinţă dreaptă, poate să le facă, însă numai dacă acestea rezultă dintr-un fapt cert şi determinat, coerente cu obiectul controversei.

Can. 1266 - (= 1585) Cel care are de partea sa ceea ce prin dreptul însuşi este presupus, este eliberat de îndatorirea probării, care cade asupra părţii adverse.

Art. VI
Despre cauzele incidentale

Can. 1267 - (= 1587) Este vorba de o cauză incidentală ori de câte ori, instanţa litigiului fiind începută, se propune o chestiune care, chiar dacă nu este cuprinsă în mod expres în cererea de introducere a litigiului, totuşi ţine atât de mult de cauză încât trebuie rezolvată de cele mai multe ori înaintea chestiunii principale.

Can. 1268 - (= 1588) Cauza incidentală se propune în scris sau oral, indicând legătura care există între aceasta şi cauza principală, în faţa judecătorului competent pentru definirea cauzei principale.

Can. 1269 - § 1. (= 1589) Judecătorul, după ce a primit cererea şi a audiat părţile, va defini cât mai expeditiv dacă chestiunea incidentală propusă are temei şi o legătură cu cauza principală, sau dacă, din contră, trebuie respinsă de la început, iar dacă o admite, va decide dacă este atât de gravă încât trebuie să fie rezolvată prin sentinţă interlocutoare sau prin decret.
         § 2. Dacă însă consideră că chestiunea incidentală nu se va rezolva înaintea sentinţei definitive, va decide să fie luată în considerare când se va defini cauza principală.

Can. 1270 - § 1. (= 1590) Dacă o chestiune incidentală trebuie rezolvată prin sentinţă, se vor respecta canoanele despre judecăţile contencioase sumare, exceptând cazul în care, ţinând cont de gravitatea lucrului, judecătorul consideră altfel.
         § 2. Dacă însă trebuie rezolvată prin decret, tribunalul o poate încredinţa auditorului sau preşedintelui.

Can. 1271 - (= 1591) Înaintea încheierii cauzei principale, judecătorul sau tribunalul poate, pentru un motiv just, să revoce sau să refacă decretul sau sentinţa interlocutoare, fie la stăruinţa unei părţi, fie din oficiu, după ce a audiat părţile.

1° Despre părţile ce nu se prezintă

Can. 1272 - § 1. (= 1592) Dacă pârâtul citat nu s-a prezentat şi nu a adus o motivaţie corespunzătoare privind absenţa sa, sau dacă nu a răspuns conform normei can. 1190, § 1, judecătorul, printr-un decret, îl va declara absent de la judecată şi va decide astfel încât cauza să-şi urmeze cursul, respectând cele de respectat, şi va proceda până la sentinţa definitivă şi la executarea sa.
         § 2. Înainte de emiterea acestui decret, trebuie să rezulte, chiar printr-o nouă citaţie, dacă este necesar, că citaţia a fost făcută în mod legitim şi i-a parvenit în timp util pârâtului.

Can. 1273 - § 1. (= 1593) Dacă ulterior pârâtul s-a prezentat la judecată sau a dat răspunsul său înaintea definitivării cauzei, poate aduce concluziile şi probele sale, rămânând neschimbat can. 1283; totuşi, judecătorul va veghea ca judecata să nu se prelungească dinadins, prin întârzieri prea lungi, ce nu sunt necesare.
         § 2. Chiar dacă pârâtul nu s-a prezentat sau nu a dat răspuns înaintea definitivării cauzei, poate să se folosească de atacul împotriva sentinţei; dacă însă dovedeşte că a fost reţinut de o piedică legitimă, pe care nu a putut-o dovedi mai repede fără vina sa, se poate folosi de cererea de nulitate.

Can. 1274 - Dacă reclamantul nu s-a prezentat în ziua şi la ora fixată pentru contestarea litigiului şi nici nu a furnizat o scuză potrivită:
         1° judecătorul îl va cita din nou;
         2° dacă reclamantul nu se prezintă după a doua citaţie, se presupune că a renunţat la instanţa litigiului;
         3° dacă însă vrea să apară ulterior în proces, se va respecta can. 1273.

Can. 1275 - § 1. (= 1595) Partea absentă de la judecată, care nu a demonstrat o piedică justă, este obligată să plătească cheltuielile de judecată făcute datorită absenţei sale precum şi, dacă este necesar, să plătească indemnizaţia celeilalte părţi.
         § 2. Dacă atât reclamantul cât şi pârâtul au fost absenţi de la judecată, fiecare din ei răspunde pentru sine însuşi de plata integrală a cheltuielilor de judecată.

2° Despre intervenţia unui terţ în cauză

Can. 1276 - § 1. (= 1596) Cel care este interesat, poate fi admis să intervină într-o cauză, în orice grad al judecăţii, fie ca parte ce-şi apără propriul drept, fie ca accesoriu, pentru a ajuta una din părţi.
         § 2. Pentru a fi admis însă, trebuie să prezinte judecătorului, înainte de concluzionare, în cauză, o cerere în care să demonstreze pe scurt dreptul său de a interveni.
         § 3. Cel care intervine într-o cauză trebuie să fie admis în acea stare a judecăţii în care se găseşte cauza; după ce i s-a acordat un termen scurt şi anulator pentru a-şi prezenta dovezile dacă cauza a ajuns la faza probatoare.

Can. 1277 - (= 1597) Judecătorul, după ce a audiat părţile trebuie să cheme la judecată un terţ, a cărui intervenţie pare necesară.

3° Despre tentative în cursul litigiului

Can. 1278 - Tentativa este un act prin care, în cursul litigiului, se modifică ceva de către una dintre părţi împotriva celeilalte, sau de judecător împotriva uneia dintre părţi sau a ambelor, care aduce unei părţi un prejudiciu şi contra sa, fie referitor la materia judecăţii, fie referitor la drepturile procesuale, dacă nu se admite de dreptul însuşi această înnoire.

Can. 1279 - Tentativa este nulă prin dreptul însuşi, pentru care judecătorul trebuie să dispună revocarea sa; se poate totuşi însănătoşi de dreptul însuşi dacă în decurs de o lună de la ziua în care a luat la cunoştinţă de tentativă, nu i se propune judecătorului chestiunea.

Can. 1280 - Chestiunile privind tentativele trebuie definite cât mai expeditiv de către judecătorul cauzei principale, dacă tentativa a fost îndeplinită de una din părţi; însă, dacă judecătorul însuşi a îndeplinit tentativa, de către tribunalul de apel.

Art. VII
Despre publicarea actelor, despre concluzia în cauză şi despre discutarea cauzei

Can. 1281 - § 1. (= 1598) După dobândirea probelor, judecătorul trebuie, printr-un decret, să permită părţilor şi avocaţilor lor, sub pedeapsa nulităţii, să vadă în cancelaria tribunalului actele care încă nu le sunt cunoscute; ba chiar, dacă avocaţii o cer, li se poate da o copie a actelor; în cauzele care privesc binele public însă, pentru a evita pericole grave, judecătorul poate decide ca un anumit act să nu fie arătat nimănui, totuşi fiind atent ca dreptul de apărare să rămână integral.
         § 2. Pentru completarea probelor, părţile pot propune judecătorului alte probe; odată dobândite, dacă judecătorul consideră necesar, din nou are loc decretul despre care se vorbeşte în § 1.

Can. 1282 - § 1. (= 1599) Fiind îndeplinite toate cele referitoare la producerea probelor, se trece la concluzionarea cauzei.
         § 2. Această concluzionare intervine de fiecare dată când ori părţile declară că nu mai au nimic de adăugat, ori când timpul util fixat de judecător pentru a propune probele a trecut, sau dacă judecătorul a declarat cauza suficient de instruită.
         § 3. Despre concluzionarea cauzei, în orice fel s-ar fi întâmplat, judecătorul va emite un decret.

Can. 1283 - § 1. (= 1600) După concluzionarea cauzei, judecătorul poate chema aceiaşi martori sau pe alţii, să dispună alte probe care înainte nu au fost cerute, însă numai:
         1° în cauzele care privesc doar un bun privat al părţilor, dacă toate părţile consimt;
         2° în celelalte cazuri, după audierea părţilor şi dacă există un motiv grav şi dacă este înlăturat orice pericol de fraudă sau de corupţie;
         3° în toate cazurile, ori de câte ori este verosimil că, dacă nu se admite o probă nouă, sentinţa este nedreaptă pentru motivele enumerate în can. 1326, § 2, nn. 1-3.
         § 2. Judecătorul poate însă ordona sau admite prezentarea unui document care, fără vina celui interesat, nu a putut fi eventual prezentat în prealabil.
         § 3. Noile probe vor fi publicate, respectând can. 1281, § 1.

Can. 1284 - (= 1601) Odată făcută concluzionarea cauzei, judecătorul va fixa un spaţiu de timp corespunzător, pentru prezentarea apărărilor sau a observaţiilor.

Can. 1285 - § 1. (= 1602) Apărările şi observaţiile vor fi date în scris, exceptând cazul în care judecătorul, cu consimţământul părţilor, consideră suficientă disputarea în şedinţa tribunalului.
         § 2. Dacă apărările cu principalele documente se vor tipări, se cere licenţa prealabilă a judecătorului, rămânând neschimbată obligaţia secretului, dacă există.
         § 3. Referitor la extinderea apărărilor, la numărul exemplarelor şi la celelalte detalii de acest fel, se vor respecta statutele tribunalului.

Can. 1286 - § 1. (= 1603) După schimbul reciproc de apărări şi observaţii, este permis fiecărei părţi să-şi prezinte răspunsul într-un timp scurt, fixat de judecător.
         § 2. Acest drept le revine părţilor o singură dată, exceptând cazul în care judecătorul consideră că se acordă a doua oară, pentru un motiv grav; atunci însă, concesia făcută unei părţi se consideră dată şi celeilalte.
         § 3. Promotorul dreptăţii şi apărătorul legăturii au dreptul de a replica din nou la răspunsurile părţilor.

Can. 1287 - § 1. (= 1604) Sunt interzise cu desăvârşire informaţiile date judecătorului de către părţi, de către avocaţii lor sau chiar de alţii, care ar rămâne în afara actelor cauzei.
         § 2. Dacă discutarea cauzei a fost făcută în scris, judecătorul poate stabili să aibă loc, în şedinţa tribunalului, o dispută moderată orală pentru a clarifica unele chestiuni.

Can. 1288 - (= 1605) La disputa orală despre care vorbesc can. 1285, § 1 şi 1287, § 2 va asista notarul pentru ca, dacă judecătorul ordonă sau dacă o parte o cere şi judecătorul consimte, să poată redacta imediat în scris dezbaterile şi concluziile.

Can. 1289 - (= 1606) Dacă părţile au neglijat să-şi pregătească apărarea în timpul util fixat sau dacă se supun ştiinţei şi conştiinţei judecătorului, judecătorul, dacă din acte şi din probe are o viziune completă a cauzei, poate pronunţa imediat sentinţa, după ce a cerut observaţiile promotorului dreptăţii şi a apărătorului legăturii, dacă aceştia au intervenit în judecată.

Art. VIII
Despre pronunţările judecătorului

Can. 1290 - (= 1607) O cauză tratată pe cale judiciară, dacă este principală, este definită de către judecător prin sentinţă definitivă; dacă este incidentală, prin sentinţă interlocutoare, rămânând neschimbat can. 1269, § 1.

Can. 1291 - § 1. (= 1608) Pentru pronunţarea oricărei sentinţe se cere ca în sufletul judecătorului să fie certitudinea morală referitoare la lucrul ce va fi definit prin sentinţă.
         § 2. Această certitudine trebuie să-i rezulte judecătorului din acte şi din probe.
         § 3. De asemenea, judecătorul trebuie să estimeze probele după conştiinţa sa, rămânând neschimbate prescrierile legii referitoare la eficacitatea unor probe.
         § 4. Judecătorul care nu a putut ajunge la această certitudine, va pronunţa că nu rezultă dreptul reclamantului şi va demite pârâtul absolvit, exceptând cazul în care este vorba despre o cauză care se bucură de favoarea dreptului, caz în care se va pronunţa în favoarea acestuia.

Can. 1292 - § 1. (cf 1609 § 1) În tribunalul colegial, preşedintele colegiului va stabili ziua şi ora la care judecătorii se vor aduna pentru a delibera şi, exceptând cazul în care un motiv special îndeamnă altfel, adunarea se va ţine în acelaşi sediu al tribunalului, în care nimeni nu poate fi prezent în afară de judecătorii colegiului.
         § 2. În ziua fixată pentru adunare, fiecare dintre judecători va aduce concluziile în scris, însă fără nume, despre meritul cauzei şi raţiunile atât de drept cât şi de fapt, datorită cărora au ajuns la aceste concluzii; aceste concluzii, împreună cu o notiţă despre autenticitatea lor semnată de toţi judecătorii, vor fi adăugate actelor cauzei, respectând secretul, rămânând neschimbat § 4.
         § 3. După prezentarea ordonată a concluziilor fiecărui judecător după precedenţă, totuşi astfel ca începutul să-l facă punătorul cauzei, va avea loc o discuţie sub îndrumarea preşedintelui tribunalului, mai ales pentru a stabili de comun acord ceea ce trebuie hotărât în dispozitivul sentinţei.
         § 4. În cadrul acestei discuţii însă, se permite fiecăruia să intervină asupra primei sale concluzii, însă judecătorul care nu a voit să se alăture deciziei celorlalţi, poate pretinde ca în caz de apel concluziile tuturor judecătorilor să fie trimise tribunalului superior, fără divulgarea numelor.
         § 5. Însă, dacă în prima discuţie judecătorii nu vor sau nu pot ajunge la o sentinţă, decizia va putea fi amânată pentru o nouă adunare, totuşi nu peste o săptămână, exceptând cazul în care instrucţia cauzei trebuie completată, conform normei can. 1283.

Can. 1293 - § 1. (= 1610) Dacă judecătorul este unic, sentinţa o redactează el însuşi.
         § 2. În tribunalul colegial sentinţa va fi redactată alegând motivele din cele pe care fiecare judecător le-a prezentat în discuţie, exceptând cazul în care majoritatea judecătorilor au definit care sunt motivele preferate; apoi sentinţa va fi supusă aprobării fiecărui judecător în parte.
         § 3. Sentinţa va fi publicată în nu mai mult de o lună, socotită de la închiderea cauzei, exceptând cazul în care în tribunalul colegial judecătorii au fixat o perioadă mai lungă pentru un motiv grav.

Can. 1294 - (= 1611) Sentinţa trebuie:
         1° să definească controversa dezbătută în faţa tribunalului, după ce a dat un răspuns corespunzător fiecărui dubiu;
         2° să definească care sunt obligaţiile părţilor derivate din judecată şi în ce fel trebuie îndeplinite;
         3° să expună raţiunile sau motivele, atât în drept cât şi în fapt, pe care se sprijină dispozitivul sentinţei;
         4° să stabilească despre cheltuielile judiciare.

Can. 1295 - § 1. (= 1612) Sentinţa, după invocarea Numelui divin, trebuie să exprime în ordine cine să fie judecătorul sau tribunalul, cine să fie reclamantul, pârâtul, procuratorul, indicând cu precizie numele şi domiciliul lor, cine să fie promotorul dreptăţii şi apărătorul legăturii, dacă au participat în judecată.
         § 2. Trebuie să se prezinte apoi, pe scurt, starea de fapt, împreună cu concluziile părţilor şi formularea dubiilor.
         § 3. Acestora le va urma dispozitivul sentinţei, precedat de raţiunile pe care se întemeiază.
         § 4. Se va concluziona cu indicarea locului şi a zilei când a fost dată, cu semnătura judecătorului sau, dacă tribunalul este colegial, a tuturor judecătorilor şi a notarului.

Can. 1296 - (= 1613) Normele stabilite pentru sentinţa definitivă sunt valabile, cu referinţele de rigoare, şi pentru sentinţa interlocutoare.

Can. 1297 - (= 1614) Sentinţa va fi intimată cât mai repede, indicând termenii până la care se poate interpune apelul contra sentinţei, iar înainte de comunicare aceasta nu are nici o putere, chiar dacă dispozitivul sentinţei, cu permisiunea judecătorului, a fost notificată părţilor.

Can. 1298 - (= 1615) Comunicarea sentinţei se poate face fie dând o copie părţilor sau procuratorilor lor, fie trimiţând aceloraşi copia însăşi, conform normei can. 1192.

Can. 1299 - § 1. (= 1616) Dacă în textul sentinţei s-a strecurat fie o eroare de calcul fie o eroare materială în transcrierea dispozitivului sentinţei sau a expunerii faptelor, sau a cerinţelor părţilor, sau au fost omise cele cerute de can. 1295, § 4, sentinţa trebuie să fie corectată sau completată de acelaşi tribunal care a emis-o, fie la instanţa părţilor fie din oficiu, însă întotdeauna după audierea părţilor şi printr-un decret ce va fi adăugat la sfârşitul [documentului] sentinţei.
         § 2. Dacă o parte este de altă părere, chestiunea incidentală va fi definită prin decret.

Can. 1300 - (= 1617) Celelalte pronunţări ale judecătorului, în afară de sentinţă, sunt decrete care, dacă nu sunt pur ordinatoare, nu au nici o putere, decât dacă exprimă cel puţin sumar motivele sau dacă fac trimitere la motivele expuse într-un alt act.

Can. 1301 - (= 1618) O sentinţă interlocutoare sau un decret are valoare de sentinţă definitivă, dacă împiedică judecata sau dacă pune capăt judecăţii însăşi sau vreunui grad al său, în privinţa a cel puţin uneia dintre părţile în cauză.

Art. IX
Despre atacarea sentinţei

1° Despre cererea de nulitate contra unei sentinţe

Can. 1302 - (= 1619) Dacă este vorba despre o cauză care îi interesează doar pe privaţi, nulitatea actelor judecătoreşti stabilită de drept, chiar dacă e cunoscută de partea care propune cererea de nulitate, nu a fost denunţată judecătorului înaintea sentinţei, se însănătoşează prin însăşi sentinţa, rămânând neschimbate cann. 1303 şi 1304.

Can. 1303 - § 1. (= 1620) Sentinţa este viciată de nulitate incurabilă dacă:
         1° a fost dată de un judecător cu o incompetenţă absolută;
         2° a fost dată de cel care este lipsit de puterea de a judeca în tribunalul în care s-a definit cauza;
         3° judecătorul a emis sentinţa constrâns de violenţă sau de frică gravă;
         4° judecata s-a făcut fără cererea judiciară despre care vorbeşte can. 1104, § 2, sau nu s-a instituit împotriva vreunui pârât;
         5° a fost dată între părţile din care cel puţin una nu avea capacitatea de a sta în judecată;
         6° cineva a acţionat în numele altuia fără mandatul legitim;
         7° dreptul de apărare a fost negat uneia dintre părţi;
         8° controversa nu a fost definită nici măcar în parte.
         § 2. (= 1621) În aceste cazuri cererea de nulitate poate fi propusă sub formă de excepţie, fără limite de timp, sub formă de acţiune, ci doar înaintea judecătorului care a emis sentinţa, în decurs de zece ani de la ziua intimării sentinţei.

Can. 1304 - § 1. (= 1622) Sentinţa este viciată de nulitate curabilă doar dacă:
         1° a fost dată de un număr ilegitim de judecători, contrar prevederilor can. 1084;
         2° nu conţine motivele, adică raţiunile deciziei;
         3° îi lipsesc semnăturile prescrise de drept;
         4° nu poartă indicaţia locului, anului, lunii şi a zilei în care a fost dată;
         5° se bazează pe un act judecătoresc nul, a cărui nulitate nu a fost însănătoşită conform normei can. 1302;
         6° a fost dată contra unei părţi absente în mod legitim, conform can. 1273, § 2.
         § 2. (= 1623) În aceste cazuri cererea de nulitate poate fi propusă în decurs de trei luni de la intimarea sentinţei.

Can. 1305 - (= 1624) De cererea de nulitate se va ocupa judecătorul care a emis sentinţa; dacă însă o parte se teme că acest judecător are unele prejudecăţi, şi de aceea îl consideră suspect, poate pretinde să-i fie substituit de alt judecător, conform normei can. 1108.

Can. 1306 - (= 1625) Cererea de nulitate poate fi propusă împreună cu apelul, în termenul stabilit pentru apel.

Can. 1307 - § 1. (= 1626) Pot propune cererea de nulitate nu numai părţile care se consideră lezate ci şi promotorul dreptăţii sau apărătorul legăturii, ori de câte ori au dreptul să intervină.
         § 2. Judecătorul însuşi poate retracta sau corecta din oficiu sentinţa nulă dată de el, în termenii stabiliţi de cann. 1303, § 2 şi 1304, § 2, exceptând cazul în care între timp a fost interpus apel împreună cu cererea de nulitate.

Can. 1308 - (= 1627) Cauzele referitoare la cererile de nulitate pot fi tratate conform canoanelor despre judecata contencioasă sumară.

2° Despre apel

Can. 1309 - (= 1628) Partea care se consideră lezată de o oarecare sentinţă şi de asemenea promotorul dreptăţii şi apărătorul legăturii în cazurile în care prezenţa lor este cerută, au dreptul la apel contra sentinţei la judecătorul superior, rămânând neschimbat can. 1310.

Can. 1310 - (= 1629) Nu se dă apel:
         1° împotriva sentinţei Pontifului Roman însuşi sau a Signaturii Apostolice;
         2° împotriva sentinţei viciată de nulitate, exceptând cazul în care apelul cumulează cu cererea de nulitate, conform normei can. 1306;
         3° împotriva sentinţei care a trecut în lucru deja judecat;
         4° împotriva decretului judecătorului sau a sentinţei interlocutoare care nu are putere de sentinţă definitivă, exceptând cazul în care cumulează cu apelul contra unei sentinţe definitive;
         5° împotriva sentinţei sau decretului într-o cauză pentru care dreptul prevede că obiectul trebuie definit foarte expeditiv.

Can. 1311 - § 1. (= 1630) Apelul trebuie interpus în faţa judecătorului care a dat sentinţa, în termenul anulator de cincisprezece zile utile, socotite de la ziua intimării sentinţei.
         § 2. Dacă apelul este făcut oral, notarul îl va redacta în scris în faţa aceluiaşi apelant.

Can. 1312 - De la delegat nu se dă apel către cel care l-a delegat, ci la superiorul său imediat, exceptând cazul în care cel care deleagă este însuşi Scaunul Apostolic.

Can. 1313 - (= 1631) Dacă se ridică chestiuni referitoare la dreptul de apel, tribunalul de apel va defini cauza cât mai expeditiv, conform canoanelor referitoare la judecata contencioasă sumară.

Can. 1314 - (= 1633) Apelul trebuie continuat în faţa judecătorului spre care a fost îndreptat, în decurs de o lună de la interpunerea sa, exceptând cazul în care judecătorul care a dat sentinţa a fixat părţii un timp mai lung pentru continuare.

Can. 1315 - § 1. (= 1634 § 1) Pentru continuarea apelului se cere şi este suficient ca partea să invoce serviciul judecătorului superior pentru corectarea sentinţei atacate, adăugând o copie a acestei sentinţe şi indicând raţiunile apelului.
         § 2. Între timp, judecătorul care a dat sentinţa, trebuie să trimită tribunalului superior o copie a actelor, cu declaraţia notarului despre autenticitatea acestora; dacă actele sunt scrise într-o limbă necunoscută tribunalului de apel, se vor traduce în alta cunoscută de acelaşi tribunal, luându-se precauţii astfel încât să rezulte o traducere fidelă.

Can. 1316 - (= 1635) După trecerea inutilă a termenilor apelatori, fie în faţa judecătorului care a dat sentinţa, fie în faţa judecătorului spre care este îndreptat apelul, acesta se consideră abandonat.

Can. 1317 - § 1. (= 1636) Apelantul poate renunţa la apel, cu efectele despre care vorbeşte can. 1206.
         § 2. Dacă apelul a fost interpus de către apărătorul legăturii sau de către promotorul dreptăţii, renunţarea se poate face, dacă dreptul comun nu prevede altfel, de către apărătorul legăturii sau de către promotorul dreptăţii tribunalului de apel.

Can. 1318 - § 1. (= 1637) Apelul făcut de reclamant foloseşte şi pârâtului şi viceversa.
         § 2. Dacă sunt mai mulţi pârâţi sau reclamanţi şi sentinţa este atacată numai de unul sau numai contra unuia din ei, atacul se consideră făcut de toţi contra tuturor, ori de câte ori lucrul cerut este indivizibil, sau obligaţia îi priveşte pe fiecare în parte.
         § 3. Dacă una din părţi interpune apel privind un punct oarecare al sentinţei, partea adversă, chiar dacă termenul de apel a expirat, poate face apel incidental asupra celorlalte puncte ale sentinţei, în termenul anulator de cincisprezece zile socotite din ziua în care i-a fost notificat apelul principal.
         § 4. Dacă nu rezultă altfel, apelul se presupune făcut împotriva tuturor punctelor sentinţei.

Can. 1319 - (= 1638) Apelul suspendă executarea sentinţei.

Can. 1320 - § 1. (= 1639) Rămânând neschimbat can. 1369, în gradul de apel nu poate fi admis un nou motiv de cerere, nici măcar sub formă de cumul util; de aceea contestarea litigiului poate privi doar confirmarea sau refacerea, în totalitate sau parţial, a sentinţei anterioare.
         § 2. Probele noi vor fi însă admise numai conform normei can. 1283.

Can. 1321 - (= 1640) În gradul de apel se va proceda în acelaşi fel ca în primul grad de judecată, cu referinţele de rigoare; însă, dacă probele nu trebuie să fie completate eventual, se va trece imediat după contestarea litigiului la discutarea cauzei şi a sentinţei.

Art. X
Despre obiectul judecat, despre restituirea integrală şi despre opoziţia terţului

1° Despre obiectul judecat

Can. 1322 - (= 1641) Rămânând neschimbat can. 1324, este vorba despre obiect judecat dacă:
         1° între cele două părţi a intervenit o sentinţă conformă dublă, referitoare la aceeaşi cerere şi pentru acelaşi motiv de cerere;
         2° apelul contra sentinţei nu a fost interpus în timp util;
         3° în gradul de apel instanţa litigiului s-a perimat sau s-a renunţat la aceasta;
         4° s-a dat o sentinţă definitivă la care nu se dă apel.

Can. 1323 - § 1. (cf 1642) Obiectul judecat este atât de stabil prin drept încât nu poate fi atacat prin cerere de nulitate, prin restituirea integrală sau prin opoziţia unui terţ.
         § 2. Obiectul judecat constituie dreptul dintre părţi şi dă acţiunea de [deja] judecat, precum şi excepţia obiectului judecat, pe care judecătorul poate să o declare chiar din oficiu, pentru a împiedica o nouă introducere a aceleaşi cauze.

Can. 1324 - (= 1643) Nu trec niciodată în obiect judecat cauzele privind starea persoanelor, inclusiv cele privind separarea soţilor.

Can. 1325 - § 1. (= 1644) Dacă a fost pronunţată o sentinţă conformă dublă într-o cauză referitoare la starea persoanelor, se poate apela oricând tribunalul de apel, aducând noi şi mai grave probe sau argumente, într-un termen anulator de treizeci de zile socotite din ziua în care a fost propusă atacarea; apoi tribunalul de apel trebuie, prin decret, în decurs de o lună de la prezentarea noilor probe şi argumente, să stabilească dacă noua prezentare a cauzei trebuie admisă sau nu.
         § 2. Instanţa la tribunalul superior, pentru a obţine o nouă prezentare a cauzei, nu suspendă executarea sentinţei, exceptând cazul în care dreptul comun dispune altfel, sau dacă tribunalul de apel, conform normei can. 1337, § 3, ordonă suspendarea.

2° Despre restituirea integrală

Can. 1326 - § 1. (= 1645) Împotriva unei sentinţe care a trecut în obiect judecat, dacă rezultă în mod manifestat injusteţea sa, se dă restituirea integrală.
         § 2. Nu se consideră însă că rezultă în mod manifestat injustiţia decât dacă:
         1° sentinţa este bazată în aşa fel pe probe recunoscute ulterior ca false, încât în lipsa acestora dispozitivul sentinţei nu poate fi susţinut;
         2° ulterior au fost descoperite documente care dovedesc fără dubiu fapte noi şi cer o decizie contrară;
         3° sentinţa a fost dată prin înşelăciunea unei părţi în dauna celeilalte;
         4° a fost neglijată în mod evident prescrierea legii, care nu este pur procesuală;
         5° sentinţa este contrară unei decizii precedente care a trecut în obiect judecat.

Can. 1327 - § 1. (= 1646) Restituirea integrală pentru motivele cuprinse în can. 1326, § 2, nr. 1-3, va fi cerută judecătorului care a dat sentinţa, în decurs de trei luni de la ziua în care acele motive au fost cunoscute.
         § 2. Restituirea integrală pentru motivele expuse în can. 1326, § 2, nn. 4 şi 5, va fi cerută tribunalului de apel în decurs de trei luni de la intimarea sentinţei; dacă însă în cazul prevăzut în can. 1326, § 2, n. 5, ştirea precedentei decizii s-a luat la cunoştinţă mai târziu, termenul decurge din momentul acestei luări la cunoştinţă.
         § 3. Termenii despre care s-a vorbit mai sus nu decurg atâta timp cât partea lezată este minoră.

Can. 1328 - § 1. (= 1647) Cererea de restituire integrală suspendă executarea sentinţei care nu a început încă.
         § 2. Totuşi, dacă din indicii probabile se bănuieşte că cererea a fost făcută pentru a întârzia executarea, judecătorul poate decide ca sentinţa să fie executată, asigurând însă celui care cere restituirea integrală o cauţiune adecvată astfel încât să fie indemnizat dacă restituirea integrală a fost acordată.

Can. 1329 - (= 1648) După concesionarea restituirii integrale, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra meritului cauzei.

3° Despre opoziţia terţului

Can. 1330 - Cel care se teme de lezarea drepturilor sale în urma unei sentinţe definitive dată pentru alţii, care poate fi trimisă spre executare, poate ataca această sentinţă înainte de executarea sa.

Can. 1331 - § 1. Opoziţia terţului se poate face fie cerând revizuirea sentinţei la tribunalul care a emis-o, fie adresându-se tribunalului de apel.
         § 2. Dacă cererea este admisă şi opozantul acţionează în gradul de apel, este ţinut să respecte legile stabilite pentru apel; dacă însă s-a adresat tribunalului care a emis sentinţa, se vor respecta normele date pentru definirea în judecată a cauzelor incidentale.

Can. 1332 - § 1. Opozantul, în toate cazurile, trebuie să probeze că dreptul său este lezat în mod real sau că va fi lezat.
         § 2. Lezarea însă trebuie să izvorască din aceeaşi sentinţă, ori de câte ori fie ea însăşi este cauza lezării, fie, dacă se trimite spre executare, opozantul va fi afectat de un prejudiciu grav.

Can. 1333 - Dacă opozantul a dovedit dreptul său, sentinţa dată anterior trebuie refăcută de tribunal conform cererii opozantului.

Art. XI
Despre apărarea gratuită şi despre cheltuielile judiciare

Can. 1334 - Săracii care sunt neputincioşi întru totul să susţină cheltuielile judiciare, au dreptul la apărare gratuită, iar dacă numai în parte, [au dreptul] la diminuarea cheltuielilor.

Can. 1335 - (cf 1649 § 1) Statutele tribunalului trebuie să dea norme despre:
         1° cheltuielile judiciare de plătit sau de compensat de către părţi;
         2° retribuţia procuratorilor, avocaţilor şi a interpreţilor precum şi indemnitatea martorilor;
         3° acordarea apărării gratuite sau a reducerii cheltuielilor;
         4° repararea daunelor datorate de către cel care nu numai a pierdut cauza, ci a luptat în mod temerar;
         5° depozitul de bani sau cauţiunea de prestat pentru plata cheltuielilor şi repararea daunelor.

Can. 1336 - (= 1649 § 2) Contra pronunţării privind cheltuielile, remuneraţiile şi repararea daunelor nu dă un apel separat, însă partea poate recurge în termen de cincisprezece zile la acelaşi judecător, care poate corecta taxa cerută.

Art. XII
Despre executarea sentinţei

Can. 1337 - § 1. (= 1650) Sentinţa care a trecut în obiect judecat poate fi trimisă spre executare, rămânând neschimbat can. 1328.
         § 2. Judecătorul care a emis o sentinţă şi, dacă a fost interpus apel, chiar şi judecătorul de apel, poate dispune, din oficiu sau la cererea unei părţi, executarea provizorie a sentinţei care nu a trecut încă în obiect judecat, prestând, dacă este cazul, garanţii corespunzătoare, dacă este vorba despre previziuni ordonate spre un necesar sprijin sau dacă este urgentă altă cauză justă.
         § 3. Dacă însă sentinţa care nu a trecut încă în obiect judecat este atacată, judecătorul care trebuie să examineze atacul, dacă vede că aceasta este probabil întemeiată şi că din executare se poate naşte o daună ireparabilă, poate suspenda executarea însăşi sau să o supună unei cauţiuni.

Can. 1338 - (= 1651) Executarea nu poate avea loc înainte de decretul de executare al judecătorului prin care se ordonă ca însăşi sentinţa să fie trimisă spre executare; acest decret, în funcţie de natura diferită a cauzelor, fie va fi inclus în sentinţa însăşi, fie va fi publicat aparte.

Can. 1339 - (= 1652) Dacă executarea sentinţei necesită întocmirea prealabilă a unor calcule, se naşte o chestiune incidentală care trebuie decisă de judecătorul care a emis sentinţa trimisă spre executare.

Can. 1340 - § 1. (= 1653) Exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte altfel, sentinţa trebuie trimisă spre executare, fie personal, fie prin altcineva, de către Episcopul eparhial al eparhiei în care sentinţa a fost dată în primul grad de judecată.
         § 2. Dacă însă refuză sau neglijează aceasta, la cererea părţii interesate sau chiar din oficiu, executarea revine autorităţii căreia îi este supus tribunalul de apel.
         § 3. În controversele despre care se vorbeşte în can. 1069, §1, executarea sentinţei îi revine Superiorului determinat în tipic sau în statute.

Can. 1341 - § 1. (= 1654) Executorul, exceptând cazul în care prin însuşi conţinutul sentinţei este permis ceva la libera apreciere, trebuie să trimită spre executare sentinţa conform sensului evident al cuvintelor.
         § 2. Acestuia îi este permis să se ocupe de excepţiile referitoare la modul şi puterea execuţiei, însă nu în ceea ce priveşte meritul cauzei; dacă însă a aflat de altundeva că sentinţa este nulă sau evident nedreaptă conform normei cann. 1303, 1304 şi 1326, § 2, se va abţine de la executare şi, după ce a înştiinţat părţile, va retrimite problema tribunalului care a dat sentinţa.

Can. 1342 - § 1. (= 1655) Ori de câte ori i-a fost adjudecat reclamantului un lucru, acesta va fi consemnat reclamantului imediat după trecerea obiectului în [deja] judecat.
         § 2. Dacă o parte a fost condamnată să predea un bun mobil, sau să plătească o sumă de bani, să dea sau să facă altceva, judecătorul în însuşi conţinutul sentinţei, sau executorul prin libera sa apreciere şi prudenţă, pentru îndeplinirea obligaţiei va fixa un termen, care nu va fi totuşi restrâns sub cincisprezece zile dar nici nu va depăşi şase luni.

CAPITOLUL II
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ SUMARĂ

Can. 1343 - § 1. (= 1656) Prin judecată contencioasă sumară se pot trata toate cauzele care nu sunt excluse de drept, exceptând cazul în care una din părţi cere judecata contencioasă obişnuită.
         § 2. Dacă se aplică judecata contencioasă sumară în cauze excluse de drept, actele judiciare sunt nule.

Can. 1344 - § 1. (= 1658) Cererea de introducere a cauzei, exceptând cele enumerate în can. 1187, trebuie:
         1° să cuprindă pe scurt, integral şi clar, faptele pe care se întemeiază cererile reclamantului;
         2° să indice probele prin care reclamantul intenţionează să demonstreze faptele şi pe care nu le poate aduce concomitent, astfel indicate încât să poată fi strânse imediat de către judecător.
         § 2. Cererii de introducere a litigiului trebuie alegate, cel puţin în copie autentică, documentele pe care se bazează cererea.

Can. 1345 - § 1. (= 1659) Dacă tentativa de conciliere, conform normei can. 1103, § 2, rezultă a fi inutilă, judecătorul va ordona, dacă consideră că cererea de introducere a litigiului se bazează pe un oarecare temei, în termen de trei zile, printr-un decret inserat la sfârşitul cererii, ca o copie a cererii să fie notificată imediat pârâtului, dând posibilitate acestuia de a trimite la cancelaria tribunalului, în cincisprezece zile, un răspuns scris.
         § 2. Această notificare are aceleaşi efecte ca citaţia judecătorească despre care vorbeşte can. 1194.

Can. 1346 - (= 1660) Dacă excepţiile pârâtului o cer, judecătorul va determina reclamantului un termen pentru a răspunde, astfel încât din elementele aduse de fiecare dintre părţi, el însuşi să aibă o viziune clară a obiectului controversei.

Can. 1347 - § 1. (= 1661) După trecerea termenilor pentru răspuns despre care se vorbeşte în cann. 1345, § 1 şi 1346, judecătorul, după ce a examinat actele, va stabili formularea dubiului; apoi îi va cita la audiere, care va fi celebrată în cel mult treizeci de zile, pe toţi cei care trebuie să fie prezenţi, adăugând pentru părţi formularea dubiului.
         § 2. În citaţii, părţile vor fi înştiinţate că pot prezenta tribunalului cu cel puţin trei zile înainte de audiere, o scurtă scriere care să dovedească afirmaţiile lor.

Can. 1348 - (= 1662) La audiere vor fi tratate în primul rând chestiunile despre care se vorbeşte în cann. 1118, 1119, 1121 şi 1122.

Can. 1349 - § 1. (= 1663) Probele vor fi adunate la audiere, rămânând neschimbat can. 1071.
         § 2. Fiecare parte, precum şi avocatul său, poate asista la interogarea celorlalte părţi, a martorilor şi a experţilor.

Can. 1350 - (= 1664) Răspunsurile părţilor, a martorilor, a experţilor, cererile şi obiecţiile avocaţilor trebuie redactate în scris de notar, însă sumar şi numai cele care privesc substanţa obiectului controversat, şi vor fi semnate de către aceştia.

Can. 1351 - (= 1665) Probele care nu au fost aduse sau cerute în cerere sau în răspuns, pot fi admise de către judecător doar conform normei can. 1110; însă după audierea chiar şi numai a unui singur martor, judecătorul poate admite noi probe doar conform normei can. 1283.

Can. 1352 - (= 1666) Dacă în audiere nu au putut fi strânse toate probele, se va fixa o nouă audiere.

Can. 1353 - (= 1667) După adunarea probelor, în aceeaşi audiere se va face discuţia orală.

Can. 1354 - § 1. (= 1668) Exceptând cazul în care din dezbatere nu apare necesitatea unei suplimentări a instruirii cauzei sau dacă există alt element care împiedică pronunţarea sentinţei, conform normei dreptului, judecătorul, după închiderea audierii, va decide imediat cauza; dispozitivul sentinţei va fi citit imediat în prezenţa părţilor.
         § 2. Tribunalul poate amâna însă decizia până într-a cincia zi utilă, datorită dificultăţilor lucrului sau vreunui alt motiv just.
         § 3. Textul integral al sentinţei, cu motivele exprimate, va fi comunicat părţilor cât mai repede şi, de regulă, nu mai târziu de cincisprezece zile.

Can. 1355 - (= 1669) Dacă tribunalul de apel remarcă că în grad inferior de judecată a fost folosită judecata contencioasă sumară într-o cauză exclusă de drept, trebuie să declare nulitatea sentinţei şi să trimită cauza tribunalului care a dat sentinţa.

Can. 1356 - (= 1670) În celelalte lucruri care privesc procedura, se vor respecta dispoziţiile canoanelor referitoare la judecata contencioasă obişnuită; însă, tribunalul poate ignora, printr-un decret motivat, normele procesuale, care nu sunt stabilite pentru validitate, în scopul de a asigura grăbirea, menţinând justiţia.