Semnificaţia Adunării Eparhiale. Prezentare canonică

(prezentare făcută de Mons. Mihai Todea la Adunarea eparhială, 15-16 noiembrie 2008)

1. Premize teologice

Pentru a înţelege mai bine care este rostul acestei structuri canonice numite "Adunarea Eparhială", trebuie să înţelegem în prealabil cum se autodefineşte astăzi Biserica.

img26Conciliul Vatican II dintre multele variante de definiţii şi după lungi dezbateri, ajunge să definească Biserica ca fiind comuniune. În Constituţia Dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium, Conciliul Vatican II, afirmă că Biserica este ca un sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi a unirii întregii umanităţi. Deci, Biserica este într-un anumit sens sacramentul comuniunii dintre oameni cu Dumnezeu Unul în Trei Persoane şi a tuturor oamenilor între ei. Acest lucru vrea să spună că Biserica înseamnă şi în acelaşi realizează comuniunea. Cine intră, prin intermediul Bisericii, în comuniune cu Dumnezeu, intră în acelaşi timp în comuniune cu toţi ceilalţi membri ai Bisericii care devin astfel fraţii săi, toţi cei care sunt uniţi cu Dumnezeu, sunt uniţi în acelaşi timp şi între ei. Dumnezeu este izvorul oricărei comuniunii, iar Biserica este instrumentul, deoarece Spiritul Sfânt care şi astăzi lucrează în şi pentru Biserică, înfăptuieşte comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi între ei. În acest fel Biserica este constituită în deplinătatea sa conform propriei esenţe, tocmai pentru că este înfăptuită ca şi comuniune, după chipul şi imaginea comuniunii celor trei Persoane dumnezeieşti.

Biserica deci se prezintă astăzi ca un popor constituit în unitatea Tatălui cu a Fiului şi cu a Spiritului Sfânt, deoarece atât Biserica ca atare cât şi comuniunea care o defineşte, sunt opera celor trei Persoane divine. Omul prin intermediul botezului, în virtutea mântuirii săvârşite de Fiul şi prin harul Spiritului Sfânt devine fiu al Tatălui; apoi prin împărtăşirea cu pâinea euharistică intră în comuniune cu Tatăl şi cu toţi ceilalţi credincioşi creştini, fii şi ei ai aceluiaşi Tată; astfel toţi împreună alcătuiesc un singur trup care este Biserica. Spiritul Sfânt apoi, însufleţeşte, sfinţeşte şi conduce Biserica, unificându-o în comuniune şi în minister, prin intermediul diferitelor daruri ierarhice şi carismatice.

Comuniunea ierarhică este elementul constitutiv al comuniunii ecleziastice sau catolice, şi în general al deplinei împliniri a Bisericii ca şi comuniune. Chiar dacă comuniunea ierarhică prin însăşi natura sa este definită în raport cu episcopii şi preoţii, cu toate acestea are relevanţă primară în raport cu însăşi definiţia Bisericii.

În ceea ce-i priveşte pe episcopi, comuniunea ierarhică, fundamentându-se pe darul comun al Spiritului Sfânt împărtăşit în cadrul consacrării episcopale, şi înfăptuită de legitimitatea acestei consacrări, face vizibilă legătura spirituală şi organico-structurală a episcopilor cu Capul Colegiului Episcopal şi cu membrii acestui colegiu. În ceea ce-i priveşte pe preoţi, în mod analog, în virtutea unirii în unica preoţie şi prin hirotonirea validă şi licită, comuniunea ierarhică face vizibilă legătura spirituală şi organico-structurală cu propriul episcop şi prin el cu toţi episcopii. La rândul lor credincioşii creştini laici prin participarea şi împărtăşirea cu sacramentele celebrate de propriul paroh fac vizibilă legătura de comuniune cu episcopul locului şi prin el cu Capul Colegiului Episcopal şi astfel cu întreaga Biserică.

Comuniunea ierarhică şi comuniunea ecleziastică se presupun una pe cealaltă, întrucât comuniunea ecleziastică nu poate exista fără comuniunea ierarhică. Bisericile particulare sau sui iuris, precum şi credincioşii care le alcătuiesc sunt în comuniune ecleziastică cu Biserica şi între ei atunci când episcopii acestor biserici sunt în comuniune ierarhică cu Episcopul Romei, Capul Colegiul Episcopal. În mod analog putem spune că şi comunitatea locală, parohia, prezidată de un preot este în comuniune ecleziastică cu Biserica, atunci când respectivul preot este în comuniune ierarhică cu propriul episcop şi prin el cu întreg Colegiul Episcopal.

Chiar şi structura ierarhică a Bisericii trebuie luată în considerare prin prisma structurii carismatice şi instituţionale oferite de definiţia Bisericii ca comuniune a oamenilor cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei.

Din veşnicie Tatăl l-a născut pe Fiul şi îi împărtăşeşte viaţa divină de iubire; din veşnicie Fiul este lângă Tatăl şi în iubire îi restituie ceea ce a primit de la El; astfel în viaţa trinitară se stabileşte o distincţie personală, datorită diferitelor legături ad intra şi diferitelor misiuni ad extra, între Tatăl şi Fiul, dar în unitatea substanţială a Spiritului Sfânt, care este însăşi iubirea comunicată de Tatăl Fiului şi de către Fiul restituită Tatălui. Astfel cele trei Persoane divine sunt în acelaşi timp egale şi diferite, unite şi distincte.

Fiul este trimis de Tatăl în lume pentru a chema discipoli şi pentru a-şi crea un grup de adepţi, astfel încât distincţia dintre Cristos şi discipoli să fie după chipul şi asemănarea distincţiei dintre Tatăl şi Fiul. Întreaga Biserică, Corpul mistic al lui Cristos, se distinge de Cristos, care îi este Cap.

Dintre ucenici sau discipoli unii dintre ei au fost chemaţi de Cristos pentru o misiune specială şi au fost constituiţi Apostoli, pentru ca prin participarea la misiunea lui Cristos, Preot şi Cap al Bisericii, să-i conducă pe ceilalţi la împărtăşirea vieţii veşnice. Astfel Biserica, structurată pe distincţia dintre miniştrii sacri şi ceilalţi credincioşi devine semnul vizibil al relaţiilor dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum în Sfânta Treime distincţia între Persoane este în unitatea şi comuniunea vieţii divine, în mod analog în Biserică distincţia dintre miniştri sacri şi ceilalţi credincioşi, care are un caracter funcţional sacramental – adică se bazează pe sacramentul hirotonirii pentru îndeplinirea unei funcţiuni particulare în Biserică – există în unitatea sacramentală a botezului comun, care-i face pe toţi egali în demnitate şi acţiune.

Între Apostoli, Petru, datorită misiunii speciale pe care a primit-o de la Cristos, se deosebeşte de ceilalţi, dar este tot timpul în comuniunea şi unitatea apostolică creată şi păstrată de Spiritul Sfânt. Astfel avem distincţia funcţională, în baza diferitelor carisme, daruri, sau chemări, pentru îndeplinirea diferitor misiuni, între Pontiful Roman şi ceilalţi episcopi, în baza egalităţii sacramentale stabilite prin participarea la acelaşi unic episcopat al lui Cristos.

Astfel între preoţi şi episcopi există o distincţie funcţională sacramentală fundamentată şi în acelaşi timp anulată în egalitatea fundamentală prin participarea la unica preoţie şi la unica misiune apostolică, care se primeşte prin sacramentul preoţiei.

În concluzie, structura fundamentală a Bisericii, determinată de carisme şi de sacramentele fundamentale, este imaginea vieţii intra trinitare, în care există distincţia dintre Persoane, datorată diferitelor relaţii şi misiuni, în unitatea substanţială a unicii naturi divine. În mod asemănător în Biserică există distincţie şi inegalitate între membri, datorate diferitelor vocaţii şi misiuni, în unitatea comuniunii create de Spiritul Sfânt dăruit nouă de Cristos. Această unitate în iubire şi caritate trebuie manifestată şi în viaţa exterioară a Bisericii, chiar dacă trebuie păstrată în acelaşi timp distincţia dintre diferitele chemări, vocaţii şi misiuni a diferitelor membre care alcătuiesc aceeaşi Biserică.

2. Principiul sinodalităţii

Înainte de orice alte considerente trebuie clarificat sensul etimologic al cuvântului sinod. Cuvântul sinod este de origine greacă şi este compus din două cuvinte syn care înseamnă împreună şi odos care înseamnă loc, dar şi cale; astfel rezultă că sinod înseamnă o adunare împreună în acelaşi loc sau o călătorie împreună pe aceeaşi cale.

Manifestarea exterioară a comuniunii interioare se realizează prin mărturisirea individuală dar şi comunitară a aceleiaşi credinţe, din această mărturisire de credinţă rezultă implicit o formă de cult de rugăciune comună, iar acestea două determină o formă de trăire a credinţei, pe care o numim astăzi etică sau morală.

În afară de credinţă, principalul element de legătură al comunităţii creştine, un alt element constitutiv şi în acelaşi timp de manifestare a comuniunii este iubirea creştină. Ea este principala cheie a împărăţiei cerurilor, dar în acelaşi timp şi a anticipării aici pe pământ a aceleiaşi împărăţii. Datorită iubirii care ne obligă pe toţi unul faţă de celălalt în comunitatea creştină nici unul nu trebuie să se autoerijeze în căpetenia celorlalţi în sensul lumesc al noţiunii, sens de altfel condamnat de Isus la Cina cea de Taină. De aici rezultă obligaţia creştinilor indiferent de vocaţia sau misiunea lor de a se sfătui unii cu alţii, pentru a da astfel viaţă poruncii Domnului şi pentru a nu încălca porunca iubirii. În acelaşi timp trebuie înţeles că oricâtă iubire ar avea credincioşii cretini între ei, trebuie ca viaţa lor comună să fie organizată şi condusă printr-o autoritate care îl reprezintă în mod vizibil pe Cristos prezent în mod invizibil permanent în Biserică. Cu toate acestea, natura acestei autorităţi nu poate fi nici în sine şi nici în modul ei de aplicare, diferită sau chiar contrară iubirii creştine.

Obligaţi să practice iubirea creştină, dar în acelaşi timp să se supună şi autorităţii de conducere a Bisericii, credincioşii creştini indiferent de statutul lor în Biserică – adică clerici, călugări sau laici – se găsesc în situaţia de a fi obligaţi să fie permanent în legătura iubirii între ei şi cu autoritatea în aşa fel ca nici unul să nu devină negarea celuilalt, ci toţi să asigure celorlalţi, libertatea de fii renăscuţi la o viaţă nouă în Hristos, nepermiţând ca cineva să cadă din nou în jugul robiei celui rău.

În lumina acestor principii care fac parte din patrimoniul credinţei creştine şi care constituie tot atâtea norme religioase şi morale pentru organizarea şi conducere vieţii credincioşilor şi deci a tuturor membrilor Bisericii, apare clar inevitabilitatea, utilitatea şi chiar caracterul imperativ al principiului sinodalităţii sau al principiului sinodal, prin care se realizează prin intermediul înţelegerii între membrii Bisericii, echilibrul între autoritate, dragoste şi libertate în viaţa Bisericii. Pentru înfăptuirea acestui lucru nu există alt mijloc mai adecvat decât sinodul adică adunarea membrilor Bisericii în acelaşi loc pentru a se ruga împreună, pentru a discuta şi a se sfătui, pentru a reflecta şi apoi pentru a lua decizii care să fie puse în practică de toţi.

De-a lungul istoriei Bisericii au apărut diferite forme de sinoade. Astfel după modul de întrunire sinoadele se pot împărţi în următoarele categorii: sinoade ocazionale, sinoade periodice, sinoade permanente şi sinoade ecumenice. Apoi în funcţie de componenţa sinoadelor avem: sinoade arhiereşti şi sinoade mixte care la rândul lor se împart în: sinoade protopopeşti, sinoade eparhiale sau diecezane şi sinoade parohiale. Sinoadele mixte, adică acelea la care pe lângă arhierei şi clerici participă şi laicii se numesc de obicei adunări.

Astăzi în Biserica noastră Arhiepiscopală Majoră există următoarele tipuri de sinoade: Sinodul Ecumenic; Sinodul Episcopilor; Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică; Sinodul Permanent, Adunarea Bisericească şi Adunarea Eparhială. Ultimele două tipuri de sinod existente în Biserica noastră după cum aţi observat nu poartă numele de sinod, aceasta deoarece sunt structuri mixte adică participă la ele atât episcopii cât şi clerul, călugării şi laicii, cu alte cuvinte reprezentanţi ai tuturor categoriilor de membri ai Bisericii

Datorită timpului limitat cu care ne confruntăm de-a lungul întregii vieţi pământeşti nu ne vom ocupa cu explicarea şi descrierea fiecărui tip de sinod în parte ci vom trece direct la descrierea Adunării Eparhiale.

3. Adunarea Eparhială

Primele atestări documentare despre Sinoadele eparhiale, numite astăzi Adunări eparhiale, ca manifestare a unităţii preoţilor reuniţi în jurul episcopului le avem în Orientul creştin începând cu secolul al IV-lea, iar în Occident începând cu secolul al VI-lea.

În Orientul creştin, mai ales după marea schismă din anul 1054, dar nici înainte de această dată, nu avem ştire despre vreun important Sinod eparhial sau Adunare eparhială, de relevanţă pentru întreaga Biserică.

În Occident însă avem mai multe documente privitoare la astfel de sinoade sau adunări. Astfel Conciliul Lateran IV din 1215, la constituţia a 6-a stabileşte ca Sinoadele diecezane să fie ţinute în fiecare an, şi cu această ocazie să fie făcute publice decretele Sinoadelor sau Conciliilor particulare uneori numite şi locale. Componenţa acestor Sinoade diecezane s-a modificat de-a lungul istoriei ajungându-se până la excluderea laicilor. Conciliul din Trento a reconfirmat obligativitatea reunirii în fiecare an a acestor Sinoade eparhiale sau diecezane şi mai mult le-a amplificat mult competenţele. Cu toate acestea, începând cu secolul al XVII-lea, episcopii au convocat tot mai rar astfel de Sinoade. Codul de Drept Canonic din 1917, can. 356 §1 prescria ca acest Sinod diecezan să fie convocat cel puţin odată la 10 ani.

Conciliul Vatican II în Constituţia Dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, nr. 27, vorbind despre puterea de conducere a Episcopului, printre altele spune următoarele: "Luat dintre oameni dar supus slăbiciunii, el trebuie să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi, de care se îngrijeşte, ca de nişte adevăraţi fii şi pe care îi îndeamnă să colaboreze activ cu el", apoi ceva mai încolo continuă "Credincioşii la rândul lor, trebuie să fie alipiţi Episcopului lor precum Biserica lui Isus Cristos şi Isus Cristos Tatălui, pentru ca toate să se armonizeze în unitate şi să sporească spre mărirea lui Dumnezeu".

Aceste prevederi conciliare stau la baza constituirii acestei structuri care în CCEO se numeşte Adunarea eparhială. Acestea sunt de asemenea cuvintele care stau la baza principiului sinodalităţii.

Actuala legislaţie canonică privitoare la Adunarea eparhială are la bază, ca izvoare canonice: prevederile legislaţiei precedente, anterioare Conciliului Vatican II şi anume Motu Proprio Cleri sanctitati despre riturile orientale şi despre persoane, al Papei Pius al XII, promulgat la data de 2 iunie 1957, intrat în vigoare la 25 martie 1958 şi compus din 558 de canoane şi care este aproape identic cu legislaţia latină conţinută în Codul de Drept Canonic din 1917.

Pe lângă acest izvor principal, printre alte izvoare apar şi Conciliile Provinciale ale Bisericii noastre, care trebuie subliniat acest fapt, în acest caz sunt foarte des folosite semn al aprecierii din partea Pontifului Roman a lucrărilor pe care le-au săvârşit predecesorii noştri, pe ale căror urme ne străduim să păşim şi noi astăzi.

Adunarea eparhială sau Conventus eparchialis este echivalentul Sinodului diecezan din legislaţia canonică latină cuprinsă în CIC cann. 460 – 468.

Can. 235 spre deosebire de echivalentul său din legislaţia latină nu dă o definiţie a acestei structuri ci mai degrabă descrie care este rolul sau scopul ei. Această structură spune CCEO trebuie să-l ajute pe Episcopul eparhial în ceea ce priveşte unele necesităţi speciale. Aceste necesităţi speciale pot fi elaborarea liniilor normative şi pastorale, atât în ceea ce priveşte funcţiunea de învăţare a adevărurilor de credinţă, cât şi în ceea ce priveşte funcţiunea de a sfinţi poporul lui Dumnezeu, dar şi în ceea ce priveşte funcţiunea de a reglementa disciplina ecleziastică în propria eparhie. Ajutorul pe care Adunarea eparhială trebuie să îl dea Episcopului eparhial nu trebuie să fie limitat doar la activitatea sa legislativă, ci priveşte întregul domeniu al activităţii pastorale, doctrinale şi administrative.

Canonul 235 nu se concentrează asupra unei definiţii ci mai degrabă asupra scopului adunării eparhiale şi mai ales asupra rolului de insubstituibil al Episcopului eparhial, pe care cei convocaţi în Adunarea eparhială trebuie să-l ajute, nu să-l înlocuiască sau să-i dea sarcini de îndeplinit.

Abandonând prescrierile can 422 §1 al MP Cleri sanctitati, identice cu cele ale Codului de Drept Canonic din 1917, care prescria convocarea adunării eparhiale periodic, adică cel puţin o dată la 10 ani, actuala legislaţie nu a prevăzut o periodicitate a convocării, lăsând aceasta la latitudinea Episcopului eparhial, singurul de altfel cu dreptul de a judeca asupra necesităţilor eparhiei pe care o păstoreşte. Convocarea Adunării eparhiale trebuie făcută deci dacă există ceva concret de o certă importanţă şi după consultarea consiliului preoţesc. Un alt aspect care rezultă din această prevedere este faptul că nimeni, nici chiar membrii consiliului preoţesc nu pot cere episcopului convocarea Adunării Eparhiale, apoi Episcopul eparhial nu are nevoie de consimţământul membrilor consiliului preoţesc pentru a convoca Adunarea eparhială.

Singura persoană competentă în convocarea Adunării eparhiale este deci întotdeauna Episcopul eparhial, de aceea el este singurul care o prezidează, aceasta deoarece ministeriul episcopal este întotdeauna personal şi nu colegial. Convocarea Adunării eparhiale nefiind obligatorie nu poate fi făcută de cel care înlocuieşte ad interim adică interimar, pe Episcopul eparhial în conducerea eparhiei. Acesta este motivul pentru care s-a considerat ca fiind subînţeleasă prevederea can. 462 §1 din CIC. Cu toate că doar Episcopul este cel care convoacă Adunarea eparhială poate delega această prezidenţă altcuiva, spune can. 237 §1 CCEO. Spre deosebire de CIC legislaţia orientală îi permite Episcopului eparhial să delege pe oricine, nu doar pe Protosincel sau Sincel, adică nu doar pe Vicarul general sau pe unul dintre Vicarii episcopali. Cu toate acestea persoana delegată pentru prezidarea Adunării eparhiale trebuie să aibă putere de conducere în Biserică, rezultă deci că persoana delegată trebuie să fie cel puţin preot, aceasta şi deoarece preoţii în general sunt şi trebuie să fie principalii colaboratori ai Episcopului eparhial în buna guvernare a eparhiei. În delegarea preşedinţiei, fie generale fie a unora dintre şedinţele plenare ale Adunării eparhiale, vor fi întotdeauna privilegiaţi, acolo unde există Protosincelul sau Sincelii care au şi demnitatea episcopală adică Episcopul coadiutor sau Auxiliar. Un alt lucru care trebuie subliniat este faptul că cel delegat de Episcopul eparhial să prezideze lucrările Adunării eparhiale nu poate subdelega mai departe această putere. Actele rezervate Episcopului eparhial sunt convocarea, transferul, întreruperea, amânarea, suspendarea sau chiar încheierea înainte de termenul prevăzut în convocare.

În cazul în care eparhia devine vacantă în timpul desfăşurării lucrărilor Adunării eparhiale, prin dreptul însuşi, se produce suspendarea lucrărilor până în momentul în care noul Episcop eparhial nu va lua o decizie cu privire la acest lucru.

Spre deosebire de legislaţia latină, cea orientală nu spune nimic cu privire la situaţia în care un Episcop eparhial ar avea grija pastorală a mai multor eparhii simultan, fiind astfel vorba despre o aşa numită lacuna legis se aplică şi pentru orientali legislaţia latină care la can. 461 §2 spune următoarele: "Dacă Episcopul are grija mai multor dieceze sau dacă păstoreşte una în calitate de Episcop propriu, iar o alta în calitate de Administrator, poate să convoace un singur Sinod diecezan pentru toate diecezele ce-i sunt încredinţate".

În pregătirea Adunării eparhiale trebuie să fie implicată întreaga comunitate, adică toate structurile şi toţi membrii eparhiei, la fel şi în toate fazele lucrărilor adunării. Adunarea eparhială trebuie să fie pregătită cu grijă, mai întâi de toate prin elaborarea materiei sau a chestiunilor care vor fi dezbătute şi prin implicarea credincioşilor mai ales prin intermediul informărilor publice, prin predicarea repetată a importanţei unui astfel de eveniment şi mai ales printr-o intensă rugăciune pentru buna reuşită a unei astfel de iniţiative. Episcopul eparhial poate institui comisii pregătitoare, compuse din toate categoriile de credincioşi creştini, care trebuie să studieze materia propusă spre analizare adunării să redacteze schemele documentelor care vor fi supuse dezbaterii în cadrul plenului Adunării eparhiale. Cu această ocazie, adică dezbaterile, Episcopul eparhial trebuie să ofere posibilitatea ca toţi cei convocaţi să poată interveni liber exprimându-şi propria părere. O altă responsabilitate a acestor comisii este şi redactarea schemelor viitoarelor decrete şi rezoluţii. Cu toate acestea îi revine Episcopului eparhial sarcina de a accepta sau respinge aceste scheme, după consultarea consiliului preoţesc şi eventual a consiliului pastoral eparhial.

Can. 241 CCEO vorbeşte despre competenţa atât formală cât şi materială a Adunării eparhiale. În ceea ce priveşte competenţa formală, acest organism este consultativ, deciziile fiind exclusiv de competenţa Episcopului eparhial. În ceea ce priveşte competenţa materială a Adunării eparhiale, pregăteşte documentele puse în discuţie, declaraţiile şi decretele. Episcopul este unicul legislator, toţi ceilalţi membri colaborează cu el prin funcţia consultativă, împărţind astfel cu Episcopul legătura comuniunii ierarhice, misiunea ecleziastică şi grija pastorală. În consecinţă doar Episcopul eparhial semnează declaraţiile şi decretele luate cu ocazia Adunării eparhiale. Canonul 241 precizează că deciziile promulgate de Episcopul eparhial în timpul Adunării eparhiale intră în vigoare imediat, doar dacă nu este prevăzut altfel, adică un altfel de metodologie atât pentru promulgarea cât şi pentru intrarea în vigoare a legilor.

Prevederile can. 242 (de citit) sunt o noutate absolută în legislaţia canonică actuală, întrucât nu conţine izvoare oficiale de referinţă. Prin această prevedere se repune în vigoare o practică existentă în Biserica primară conform căreia Episcopii schimbau îşi făceau cunoscute unii altora canoanele Conciliilor particulare sau alte decrete şi legi cu caracter local. Autoritate la care se referă acest canon este, chiar dacă nu este explicitat, autoritate superioară Episcopului eparhial, adică Mitropolitul, Arhiepiscopul Major, sau unele cazuri direct Pontiful Roman. În cazul nostru este vorba despre Arhiepiscopul Major. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comunicare, aducere la cunoştinţă despre cele realizate cu ocazia celebrării Adunării eparhiale nu trebuie confundată cu aprobarea, consultarea sau recunoaşterea prealabilă intrării în vigoare.

Cu privire la membrii Adunării eparhiale trebuie spus că actuala legislaţie modifică mult din prevederile canonice anterioare, cea mai importantă modificare este legată de participarea laicilor la Adunarea eparhială sau Sinodul diecezan, lucru în mod expres interzis de legislaţia precedentă. Datorită timpului limitat alocat acestei conferinţe care cred că deja a fost depăşit nu voi vorbi despre membrii Adunării eparhiale lăsându-vă dumneavoastră plăcerea de a citi can. 238 CCEO. Cu toate aceste trebuie spus că în lista membrilor pe care can. 238 ne-o oferă trebuie făcută distincţie între membrii care trebuie să fie convocaţi şi constituie majoritate, pe de o parte şi membrii care pot fi convocaţi pe de altă parte şi în fine cei care sunt invitaţi în calitate de observatori. Se poate preciza tipologia vorbind despre membri de drept, membri aleşi şi membri numiţi în mod liber de Episcopul eparhial. Membrii numiţi în mod liber de Episcopul eparhial pot fi din cadrul propriilor supuşi sau din chiar din alte Biserici sui iuris adică Biserici catolice de alt rit; această categorie de membri poate primi dacă episcopul doreşte dreptul de a vota. O altă categorie de membri numiţi de Episcopul eparhial sunt cei din alte Biserici sau comunităţi creştine necatolice, această categorie de membri nu poate primi dreptul de vot însă li se poate acorda cuvântul pentru a-şi exprima propria părere sau părerea comunităţii pe care o reprezintă.

Membrii Adunării eparhiale au obligaţia gravă de a participa la lucrările acestei structuri, mai mult în cazul în care nu pot participa din motive juste trebuie să aducă la cunoştinţa Episcopului eparhial aceasta şi mai ales nu pot să îşi trimită un reprezentant legal sau procurator. Interdicţia privitoare la autosubstituirea în cadrul Adunării eparhiale este determinată de faptul că această calitate de membru este profund legată de persoana respectivă, mai ales datorită faptului că însăşi calitatea de membru se obţine fie prin alegere, fie prin numire, fie prin faptul că deja se îndeplineşte o funcţiune oarecare în Biserică. Astfel persoana aleasă sau numită după ce a acceptat calitatea de membru al Adunării eparhiale nu se poate autosubtitui trimiţându-şi reprezentanţi sau procuratori.

În concluzie şi în loc de definiţie se poate spune că Adunarea eparhială sau Sinodul diecezan tocmai prin faptul că este întrunirea tuturor membrilor Bisericii în jurul Episcopului, este în acelaşi timp locul privilegiat al manifestării comuniunii între toate categoriile de credincioşi creştini, care activează în eparhie în funcţie de propria condiţie sau propriul statut şi deci în funcţie de diferitele funcţiuni şi ministere.

Mons. Mihai Todea
Protosincel – Vicar General

Comentarii



Exprimaţi-vă opinia