din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
Înainte de 1517, data declanşării Reformei religioase de către Martin Luther, cele trei naţiuni privilegiate din Transilvania, ungurii, saşii şi secuii, au fost catolice. Rapida răspândire a Reformei între etniile acestea a favorizat-o sistemul medieval, pătruns cu putere în Biserică, cu episcopi cu altă vocaţie decât cea spirituală, pentru care eparhia era mai mult un sistem de venituri, mulţi dintre ei trăind foarte departe de eparhii, administrându-şi moşiile proprii, cu un cler de mir lipsit de pregătire şi în atârnare de stăpânii de pământ. Cu asemenea episcopi, unii dintre ei – ca şi clerul de mir – fără nici o pregătire teologică, ba chiar copii nevârstnici, numiţi sau înlăturaţi din slujbe de regii a căror interese politice aveau prioritate în faţa celor ecleziastice, deci, cu o aşa ierarhie şi cu un astfel de cler nu a putut fi împiedicată decadenţa religioasă, una din cauzele împotriva cărora s-a ridicat Reforma.
Cei dintâi dintre catolicii din Transilvania care au aderat la Reformă au fost saşii, însufleţiţi de ideile vijeliosului reformator german, Martin Luther, care-i îndemna la nesupunere faţă de ierarhia Bisericii Catolice, la dispreţuirea Sfintelor Taine, a sărbătorilor, posturilor şi icoanelor şi la săvârşirea serviciilor religioase în limba lor proprie. Autoritatea bisericească a fost complet distrusă, oamenii nemairecunoscând instanţele bisericeşti ca până atunci, mergând cu toate cauzele lor înaintea instanţelor civile.
Saşii au rămas statornici luteranismului, pe când ungurii, deşi la început au aderat şi ei la luteranism, la scurt timp, sub influenţa acţiunii lui Petru Meliusz, parohul Debreţinului, au îmbrăţişat calvinismul, confesiune îmbrăţişată şi de Gáspár Heltai şi Francisc David. La început au fost consideraţi eretici şi persecutaţi, dar, prin hotărîrea dietei de la Turda din 1-11 iunie 1564, calvinismul a devenit religie oficială. Într-o altă sesiune a dietei ţinută la Turda, la 10-17 mai 1566, s-a hotărât ca toţi catolicii să fie expulzaţi; apoi, o parte dintre unguri, în frunte cu David Francisc însuşi, a părăsit calvinismul şi a îmbrăţişat unitarianismul sau antitrinitarismul.
Aşadar, pe ruinele vechii şi puternicei religii catolice, în Transilvania, în abia o jumătate de veac, s-au ridicat trei confesiuni protestante: luterană, calvină şi unitariană.
Naţiunea cea mai numeroasă, însă, cât toate cele trei la un loc, o formau românii. Cei dintâi care s-au îndreptat spre ei au fost saşii. Fără a folosi mijloace de constrângere, în 1544, saşii sibieni le-au dat Micul catehism luteran în limba română, pentru a înlocui limba slavonă din Biserică. Urmările au fost nule în sufletele foarte puţinilor cititori români cărora le-ar fi căzut catehismul în mână. De altfel, batjocorirea posturilor, a sărbătorilor, a cultului sfinţilor, suprimarea rugăciunilor pentru morţi nu au atras pe români, atât de legaţi de aceste forme ale cultului creştin. Peste câţiva ani o nouă încercare au făcut-o saşii braşoveni, prin judele Johan Benkner, care recomanda românilor cu mai multă insistenţă Reforma şi cu deosebire învăţarea Catehismului, mai întâi cel tipărit în 1544, după care a tipărit la 1559 el însuşi un Catehism românesc, în mare parte deosebit de cel sibian, mai bogat. Le-a tipărit şi alte cărţi de cult. Urmările au fost, ca şi ale celui de la Sibiu, cu totul neînsemnate. De aceea saşii, convinşi de zădărnicia unei astfel de încercări, au renunţat la convertirea românilor, iar tipografia, înfiinţată la Braşov cu ajutorul diaconului Coresi, au transformat-o într-o afacere comercială, punând-o la dispoziţia oricui putea plăti, tipărind cărţi româneşti şi slavone ortdoxe, cât şi din cele de propagandă calvină.
Nu după multă vreme, acţiunea reformării bisericii româneşti din Transilvania a luat-o în mână stăpânirea, care era ungurească şi dispunea de cu totul altă autoritate decât se bucurau saşii. Majoritatea ungurilor din Transilvania erau calvini, religia calvină fiind îndeobşte numită "religie ungurească", spre deosebire de cea luterană care era considerată "religia saşilor". Propaganda calvină a fost mult mai agresivă decât cea luterană. Agresivitatea calvină se vede din prima lor carte de propagandă pentru convertirea românilor, Tâlcul Evangheliilor şi anexa acesteia, Molitvenicul, tipărite în 1564 în aceeaşi tipografie condusă de Coresi. Cartea conţine pericopele evanghelice de peste an, urmate fiecare de tâlc sau învăţătura calvină, după care faptele bune nu ne pot mântui ci numai credinţa, sola fides justificat. " Cuvântul lui Dumnezeu este cheia împărăţiei cerurilor. Cine crede propăvăduitorulu, dezlegat şi iertat şi spăşit va fi, cine nu crede fi-va şi în cer legat, neiertat şi osândit". Credinţa adevărată trebuie căutată numai în Scriptură, căci "nu vine legea nici de la Ierusalim, nici de la Roma, nici din ţara grecească, nici nemţească, nici românească, nici leşească, nici de la moschicească, ci e lăsată şi locuită de la Isus Hristos". Nu trebuie să ne rugăm sfinţilor fiindcă ei nu aud rugăciunea noastră, ci numai lui Isus Hristos. Cum nu ne pot ajuta nouă morţii, nu le putem nici noi ajuta lor. Molitvenicul este traducerea românească, cu mici adaptări a Agendei calvineşti a lui Gáspár Heltai, tipărită la Cluj în 1551 în prima ediţie şi în 1559 în ediţia a doua. Destinaţia acesteia era să înlocuiască atât Molitvenicul ortodox cât şi Liturghierul, dând "purificate" ceremoniile Botezului, Cununiei, Euharistiei şi "tipicul" Liturghiei, Utreniei şi Vecerniei, precum şi "Cântece din psalmi şi din Evanghelie". În prefaţă, "polojenie" – se dau sfaturi să se slujească româneşte, căci "şi Dumnezeu aşa au fost lăsat proorocilor să vorbească în limba cum înţeleg şi vorbesc oamenii". Preotul când "nu înţelege au el au oamenii, grăieşte în vânt şi face păcat luând numele lui Dumnezeu în deşert". De aceea "nu boscorodiţi că vă bate pe voi Dumnezeu!"
Aceste scrieri au prevestit furtuna care se apropia ameninţătoare. La 30 noiembrie 1566, dieta ţinută la Sibiu hotărăşte "libertatea propovăduirii Evangheliei şi extirparea "idolatriei" cu deosebire dintre români " şi porunceşte "ca toţi care nu vreau să primească adevărul, episcop, preot sau călugăr, să fie scoşi din ţară" şi să asculte numai de episcopul-superintendentul Gheorghe de Sângeorz "superintendent general al bisericilor româneşti". Cu toate acestea, dieta ţinută în anul următor la Turda se plânge că sunt mulţi care nu se supun episcopului numit de "Măria sa" şi ascultă de "popii vechi şi de rătăcirile lor".
Propaganda calvină îşi justifică "legitimitatea" prin deviza-slogan, popularizată în lumea reformaţilor "Cuius regio, eius religio" (- A cui e stăpânirea, a aceluia este religia).
Celebrarea slujbei numai în româneşte, cum poruncea principele Ioan Sigismund (1540-1551 şi 1556-1571) şi episcopul superintendent Gheorghe, rezident în Teiuş, însemna completa reformare a Bisericii româneşti, reducând slujba numai la citirea şi explicarea Evangheliei şi Apostolului, la Botez, Împărtăşanie şi Cununie, administrate după ritualul Molitvenicului din 1564.
Urmaşul lui Gheorghe de Sângeorz – mort în 1568 sau 1569 -, superintendentul Paul Tordasi, convoacă, în 1569, la Aiud pe toţi preoţii români pentru a reforma slujba Liturghiei, stabilind principiul general ca tot ce are temei în Scriptură să fie păstrat şi, în schimb, să fie eliminate toate adausurile, adică ceremoniile şi riturile ce se bazează pe tradiţia Sfinţilor Părinţi.
Preoţii neascultători care slujesc "sârbeşte" să fie aspru pedepsiţi. La ordinul lui Ioan Sigismund, Paul Tordasi convoacă un sinod la Cluj pe data de 1 ianuarie 1570 fiindcă "preoţii nu vestesc cu adevărat pe Hristos şi pentru că sunt mulţi prooroci mincinoşi, care, spune episcopul, sunt preoţii înşişi". Atrage atenţia preoţilor că acei care vor lipsi de la sinod vor fi pedepsiţi "în vitele lor" ca să fie pildă şi altora. Participanţii la sobor vor trebui să aducă bani pentru Psaltire şi Liturghier. Tot pe timpul lui Paul Tordasi apare, între 1570-1573, o carte de Cântări bisericeşti cu litere latine, prea puţin cunoscute de clerul român, dar şi într-o limbă românească pocită care nu a atras pe nimeni. Din dieta ţinută la Turda la 21 aprilie 1577 aflăm că Paul Tordasi a încetat din viaţă şi că "multe sate româneşti luminate de Dumnezeu au părăsit credinţa grecească, ascultând cuvântul Domnului în limba proprie". În locul superintendentului decedat i s-a dat clerului dreptul să-şi aleagă altul. A fost ales Mihai Tordasi, a cărui singură amintire ne-a rămas în prefaţa Paliei de la Orăştie din 1582.
Cu toate măsurile atât de necruţătoare luate de principele Ioan Sigismund şi de dietă pentru "reformarea" Bisericii româneşti, roadele propagandei calvine au întârziat să dea rezultatele scontate, românii fiind legaţi de preoţii lor şi de episcop, în calitatea acestora de oameni cu har, deosebiţi de statutul mirenilor, pe când superintendenţii calvini nu aveau darul arhieriei, fiind simpli predicatori ai Bisericii în spiritul Reformei, ca şi puţinii preoţi, cum ştim că a fost Moise Pestişel "propovăduitorul Evangheliei lui Hristos", cum îl numeşte prefaţa Paliei de la Orăştie.
Cu venirea noului principe, Ştefan Bathory (1571- 1576), catolic, s-a mai potolit acţiunea calvinilor între români.
Sub Mihai Viteazul, Biserica românească din Transilvania a fost aşezată sub jurisdicţia mitropolitului Ţării Româneşti. După asasinarea voievodului, lucrurile nu iau de la început o turnură defavorabilă românilor. Gabriel Bethlen (1613-1629), deşi a fost mare calvin, n-a fost exclusivist şi intolerant faţă de români. La 25 iunie 1614 confirmă diploma din 9.VII.1609 a lui Gabriel Bathory (1608-1613), prin care "preoţii români, chiar de origine iobăgească, au dreptul să se mute cu soţia şi copii, fără aprobarea stăpânului, în satul în care vor fi aleşi preoţi". La fel, îi scuteşte de obligaţiile iobăgeşti, afară de darurile obişnuite a se da stăpânului pe a căror moşie trăiesc. Problema convertirii la Reformă a românilor l-a preocupat şi pe principele Gabriel Bethlen, fără însă a recurge la mijloace de constrângere. În acest scop a dus tratative cu patriarhul constantinopolitan Ciril Lukaris, cunoscut prin deosebitele simpatii de care se bucura în lumea protestantă a Occidentului. I s-a arătat patriarhului că Episcopul Ghenadie II (1627-1639) ar fi de acord să adere la calvinisn dacă patriarhul şi-ar da învoirea. Tratativele, însă, nu au dus la vreun rezultat.
După un an de la moartea lui Gabriel Bethlen, timp în care principatul a fost condus de către văduva sa, Ecaterina de Brandemburg (1629-1630) şi fratele său Ştefan Bethlen, pe tronul Ardealului a fost înscăunat Gheorghe Rákoczi I (1630-1648). Ajutat şi îndemnat de superintendentul calvin Ştefan Katona Geleji (1633-1649) începe o nouă campanie de convertire a românilor la calvinism. Acesta se intitula, încă din 1634, episcop al românilor ortodocşi (calvini). La 9 aprilie 1639, Gheorghe Rákoczi supune pe episcopul român autorităţii superintendentului Geleji, sau – cum traduce Samuil Micu Clain – "să fie ascultător de vlădica Bisericii ungureşti, de Lege dreaptă".125) Murind episcopul Ghenadie II, superintendentul Geleji propune în 1640, în locul lui, pe egumenul Meletie Macedoneanul, un tipograf al lui Matei Basarab, însă Gheorghe Rákoczi l-a numit pe Ilie Iorest, recomandat de Vasile Lupu, domnul Moldovei, care a păstorit însă numai până la 1642 când a fost destituit şi aruncat în temniţă, de unde a ieşit numai după ce a plătit 1000 de taleri. Gheorghe Şincai afirmă că vlădica a fost condamnat de preoţii şi protopopii calvini fiindcă n-a primit Catehismul calvinesc.
Sub influenţa aceluiaşi superintendent Geleji, în locul lui Ilie Iorest a fost numit la 10 octombrie 1643, Simion Ştefan, care a primit şi semnat "reversalul" de primire a reformei şi să-i fie scoasă de sub jurisdicţie teritorială districtele protopopilor români care au semnat şi ei "reversalul". Din condiţiile impuse, 14 la număr, menţionăm:
– cuvântul lui Dumnezeu va fi propovăduit numai după textul Bibliei;
– Botezul va fi administrat cu apă simplă, nesfinţită;
– Cununia se va face cu jurământ;
– credincioşii, luminaţi de Duhul Sfânt, care doresc să treacă la calvinism, să fie liberi să o facă;
– protopopii aleşi nu pot fi judecaţi şi pedepsiţi decât cu aprobarea superintendentului;
– cu prilejul vizitaţiilor canonice va judeca, împreună cu protopopii care îl însoţesc, cauzele mai importante ce se vor ivi. Scaunul de judecată vlădicesc va supune deciziile sale cenzurii superintendentului calvin. Aceste condiţiuni au fost aduse şi la cunoştinţa preoţimii, obligată să le observe cu stricteţe. Ele modificau esenţial întreg ceremonialul bisericesc al românilor şi, în mare parte, structura dogmatică. Liturghia cuprindea numai citiri din Biblie, iar vlădica român devenea un simplu vicar al superintendentului calvin, fără a cărui aprobare nu putea lua nici o măsură importantă, nu putea numi şi destitui protopopi şi nu putea da sentinţe definitive nici într-un proces.
Prin grija lui Geleji s-a realizat traducerea din limba greacă a Noului Testament, apărut în 1648 la Alba Iulia, prevăzut cu strălucita prefaţă, Predoslovia lui Simion Ştefan.
Tot sub domnia lui Gheorghe Rákoczi I şi cu cheltuiala lui Acaţiu Barcsaj, mare ban al Lugojului şi Caransebeşului şi comite suprem al Severinului, s-a mai tipărit pentru români un Catehism calvinesc. De reţinut în mod deosebit că în această carte, tradusă din ungureşte de Ştefan Fogarasi, scrisă pentru convertirea la calvinism a românilor, se atacă rosarium şi breviarium, necunoscute în Biserica ortodoxă, ele fiind folosite exclusiv de catolicii de rit latin. O dovadă că în Banat catolicismul românesc a avut vechi tradiţii.
Atât Gheorghe Rákoczi I, mort în toamna anului 1648, cât şi fiul şi urmaşul său, Gheorghe Rákoczi II (1648-1660) au scos de sub jurisdicţia lui Simion Ştefan teritorii întinse din Banat, Crişana şi Maramureş, punându-le sub ascultarea altor episcopi, fie români care au acceptat "condiţiile" puse de calvini, fie direct superintendentului Geleji, rămas şi sub Gh. Rákoczi II. Aşa a fost aşezat Savu Popa în părţile Chioarului, Maramureşului şi Sătmarului, iar după plecarea acestuia în Moldova (în 1651) a fost numit episcop Mihai Molodeţ, omul de încredere al superintendentului Geleji, iar în Zărand, la 15 decembrie 1648, a fost numit Petru Csucsy, cu condiţia să atârne de superintendentul calvin, să predice româneşte, să impună învăţătura catehismului calvinesc şi să elimine superstiţiile de la Botez şi Cununie.
Ortodoxia din Principate, văzând pericolul "reformării" Bisericii româneşti ardelene, dă Răspuns la Catehismul calvinesc din 1640, prin mitropolitul Varlaam al Moldovei, în urma sinodului ţinut în 1645 la Iaşi de episcopii din ambele Principate. Mai de folos însă, pentru românii din Transilvania, a fost Cazania lui Varlaam, tipărită în 1643 la Iaşi, cu cheltuiala Domnului Vasile Lupu, răspândită pe întregul teritoriu al Transilvaniei.
Replica din partea calvinilor la Răspunsul la Catehism vine abia după zece ani, în 1655, prin Scutul Catehismului cu răspuns din Scriptura Sfântă împotriva a două ţări fără Scriptură Sfântă, prin care-i acuză pe ierarhii celor două ţări româneşti că "umblă în veşminte de oi iar înăuntru sunt lupi răpitori", se feresc de carne şi se îmbată de vin din care "iaste curvia".
După Simion Ştefan, în 1656, la stăruinţa superintendentului calvin, acum Gheorghe Csulai, Gheorghe Rákoczi II a numit episcop pe Sava Brancovici. Condiţiile de calvinizare continuă cu tot mai multă intensitate şi sunt sistematizate. Şcoala românească de la Făgăraş are scopul să pregătească elevi români să-i înveţe să scrie şi – mai ales – să citească fără greşeală Testamentul Nou, Psaltirea şi Catehismul calvinesc tipărit la 1640 la Alba Iulia, apoi Tatăl Nostru, Crezul, Zece Porunci, Taina Botezului şi Cina Domnului.
Odată cu alegerea lui Mihail Apafi (1661-1690), impus de turci care stăpâneau încă Transilvania, Biserica românească avea doi episcopi, pe Sava Brancovici numit de Gheorghe Rákoczi II şi Ghenadie III, numit pe timpul lui Acaţiu Barcsai (1658-1660). În 1662 un sinod l-a ales din nou pe Sava Brancovici, iar principele Mihail Apafi l-a numit pentru a doua oară. Prin diploma de numire sunt scoase de sub jurisdicţia episcopului Sava mai multe teritorii, printre ele comitatul Severinului şi Sătmarul. La fel şi Făgăraşul, unde a numit pe călugărul Daniil, cu condiţia de a fi supus superintendentului calvin şi de a observa cu stricteţe toate condiţiile impuse episcopilor români.126) Restrângându-i-se şi lui teritoriul la câteva sate din jurul oraşului, majoritatea satelor şi oraşul rămânând sub jurisdicţia superintendentului calvin.
Mihail Apafi, continuând politica de calvinizare a Bisericii româneşti, a făcut din episcopul Sava Brancovici o simplă marionetă. La început l-a pus sub stricta supraveghere a doi preoţi şi a doi mireni care îl urmau peste tot, iar, până la urmă, autoritatea episcopului a fost cu totul desfiinţată, fiind trecută întreagă jurisdicţia superintendentului Gaspar Tiszabecsi, cu dreptul acestuia de a inspecta şi conduce toate bisericile româneşti. Episcopul, protopopii şi preoţii sunt datori să-l primească şi, când vor fi invitaţi, sunt datori să se supună şi să urmeze dispoziţiile ce le va da.127) Din hotărîrile sinodului din 1675 rezultă că vlădica Sava Brancovici a acceptat să aplice şi execute toate "dispoziţiile" de reformare a Bisericii româneşti, date de M. Apafi, un fanatic propagator al calvinismului.
Prin hotărîrea sinodului din 2 iulie 1680, Sava Brancovici a fost scos din scaun şi a fost urmat, între anii 1680-1690, de către episcopii: Iosif Budai (1680-1682), grecul Iosafat (ales în 1682), Sava Veştemeanul (în 1687) şi Varlaam II (1687-1690). Acest Vasile Varlaam II, acceptat şi de sinodul Bisericii, a păstorit silit să ţină cu stricteţe toate cele 19 condiţiuni stabilite de calvini, încă din 28 decembrie 1680, prin diploma de numire a lui Iosif Budai.
Aceasta a fost situaţia Bisericii româneşti din Transilvania la 1686, când armatele împăratului Leopold I au recucerit Buda şi Transilvania a devenit provincie a Austriei catolice.
La 18 septembrie 1692 a fost numit episcop Teofil Seremi din Teiuş, cu care va începe o nouă epocă în istoria Bisericii româneşti din Transilvania – Unirea cu Roma.
Cu toate eforturile făcute de reformaţi în cursul atâtor decenii pentru calvinizarea Bisericii româneşti şi, deşi vom găsi şi mai târziu, în Banat şi unele părţi ale Tansilvaniei, sate cu păstori calvini, prin Haţeg, la Deva etc., iar prin părţile bihorene până prin anii 1727-1728 structuri calvine româneşti, cu pastori, protopopi sau vicari ai superintendentului calvin,128) totuşi calvinizarea românilor nu a izbutit. Care este explicaţia? De ce celelalte etnii Transilvănene catolice, ungurii, saşii şi secuii au părăsit atât de repede catolicismul şi au aderat la Reformă?
Se susţine că românii, complet ignoranţi în ce priveşte temeiurile dogmatice ale credinţei ortodoxe, ar fi fost profund legaţi de cultul sfinţilor, al icoanelor, al crucii şi al rugăciunilor pentru cei morţi, pe lângă credinţa într-un Dumnezeu atotputernic, răsplătitor al faptelor omeneşti bune şi rele, milostiv şi răscumpărător prin moartea de pe Cruce a Fiului Omului, elemente de credinţă cărora propaganda calvină le cerea eliminarea. Nu se poate spune că aceste afirmaţii nu ar conţine adevăr. Dar acelaşi cult al sfinţilor, al icoanelor, al morţilor etc. îl aveau ungurii, saşii şi secuii catolici şi la fel de ignorante erau şi masele lor de credincioşi în ce priveşte temeiurile dogmatice ale credinţei. Cu toate acestea, la întâia atingere cu reforma, au părăsit catolicismul.
Alţii atribuie rezistenţa românilor la calvinism influenţei ortodoxiei din principate. A fost şi acesta un stimulent la rezistenţă, dar n-a fost hotărîtor. Aceeaşi influenţă au exercitat-o şi asupra ungurilor, saşilor şi seciulor ţările catolice, cu deosebire Ungaria şi Austria habsburgică, dar fără rezultat.
În realitate, atât adeziunea grabnică a ungurilor, saşilor şi secuilor la reformă cât şi rezistenţa românilor, au avut în primul rând un caracter social politic. Adeziunea la reformă a celor dintâi a fost o mişcare insurecţională, nu datorită caracterului dogmatic al noii confesiuni, ci profundei nemulţumiri sociale de propriile ierarhii bisericeşti, de viaţă şi apucăturile ierarhilor lor. Aceste ierarhii formau o castă stăpână pe mari privilegii sociale şi politice, aşezată deasupra poporului, distanţată de el, trăind din dijmele şi exploatarea propriilor credincioşi, a muncii lor, predicând în acelaşi timp cu făţărnicie egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu, răbdarea, iertarea şi iubirea. În prăbuşirea acestei ierarhii masele populare vedeau zdrobirea unuia din factorii esenţiali ai exploatării şi împilării. Pentru aceste popoare, reforma a fost continuarea revoluţiilor din 1437 de la Bobâlna şi a celei mai recente, din 1514, a lui Gheorghe Doja.129)
La români, în schimb, "ierarhia Bisericească era abia la începutul înfiripării ei. Câţiva episcopi pe care i-a avut au fost abia nişte bieţi oameni toleraţi în funcţiile lor, fără castele, fără latifundii, fără mii de robi şi fără banderiile în fruntea cărora să mărşăluiască în zale. Ei nu luau parte la conducerea ţării, la făurirea legilor şi exploatarea şi ţinerea în robie a mulţimilor. Iar preoţimea de rând, departe de a forma o castă privilegiată, avea soarta comună a credincioşilor, plătind până târziu aceleaşi dijme, fiind legaţi, iarăşi până foarte târziu de aceeaşi glie pe care nu o puteau părăsi nici ei, nici copiii lor, fiindcă făceau parte din averea mişcătoare a stăpânului de pământ. Nici vlădicii, nici preoţii satelor nu făceau parte din clasa asupritorilor, ei nu puteau împila pe nimeni şi nu trăiau din rodul ostenelelor credincioşilor lor. Astfel nu puteau trezi în sufletele acestora sentimente de invidie, de ură şi răzbunare, care să-i îndemne la revoltă distrugătoare de altare şi icoane, la părăsirea Bisericii ai cărei slujitori erau la fel de împilaţi şi de storşi".130)
Pe de altă parte, reforma a prins prea puţin în masa popoarelor latine, mai conservatoare şi cu un foarte vechi stagiu în creştinism în raport cu popoarele germanice şi fino-ugrice. Viaţa spirituală a popoarelor latine se desfăşoară într-o permanentă comuniune cu lumea sfinţilor şi cu a celor trecuţi peste pragul morţii, care au nevoie de ajutorul nostru şi după ieşirea din viaţa pământească, credinţă pe care din sufletele românilor n-a putut-o scoate nici bizantinismul greco-slav cu respingerea Purgatoriului, a cultului morţilor, manifestat prin diferite acte de pietate şi milostenie, prin care "se dau pâini peste sicriu, se aprind lumânări şi se arde tămâie pe morminte, se fac slujbe şi rugăciuni şi se dă pomană pentru ei".131)