Arhiepiscopul Ioan Ploscaru

Eparhia de Lugoj

S-a năcut la 19 noiembrie 1911 în comuna Frata, judeţul Cluj, fiul lui Vasile şi Ana (Anica) născută Crişan. Mama originară din satul vecin, Vişinel. Părinţii au fost agricultori.

Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar cursul mediu la Liceul “Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. A promovat bacalaureatul în sesiunea iunie 1929, după care, în toamna aceluiaşi an a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecei de Alba Iulia şi Făgăraş şi student în anul I al Academiei de Teologie Română Unită din Blaj, pe care a absolvit-o, după patru ani de studii, în primăvara anului 1933. După absolvire a cerut să fie hirotonit preot celib. Răspunsul şi aprobarea le-a primit abia în toamnă şi, astfel, a fost hirotonit într-un grup de mai mulţi ordinanzi, la 17 septembrie 1933, prin punerea mâinilor Episcopului Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, Mitropolitul Blajului, Vasile Suciu, fiind indisponibil, din motive de invaliditate corporală (avea un picior amputat). Între ordinanzi a fost şi colegul său Vasile Lupu, hirotonit şi el, la fel, preot celib.

În acelaşi an a fost numit profesor de religie şi preot II la Braşov, unde a funcţionat până în anul 1935, când a fost transferat ca preot la Crăciunel, judeţul Harghita (atunci în judeţul Odorhei), care, însă, nefiind parohie bugetară, a fost numit oficial la titlul parohiei Bodogaia şi cu domiciliul la Ocland. Între 1933-1936, concomitent cu pastoraţia, urmărind să se titularizeze ca profesor de religie, a pregătit şi promovat examenul de licenţă în Teologie, la Academia Teologică Română Unită din Blaj, singura dintre Institutele (Academiile) Teologice greco-catolice din ţară autorizată să acorde titlul de licenţiat. Fără examenul de licenţă se obţinea numai titlul de absolvent de Teologie, atestat de un absolutoriu. Tot atunci a urmat şi practica pedagogică la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj pentru specialitatea Religie greco-catolică în învăţământul mediu-liceal.

În anul 1936, Mitropolitul Alexandru Nicolescu l-a trimis pentru perfecţionarea studiilor teologice în Franţa, la Strasbourg. În 1938, pe când Ioan Ploscaru era student la Strasbourg, Dumitru Neda, care aparţinea diecezei Lugojului, era profesor la Academia Teologică din Blaj şi director al săptămânalului “Unirea”. Mitropolitul Alexandru Nicolescu i-a propus Episcopului Ioan Bălan al Lugojului să-i dea lui D. Neda dezlegare pentru a fi transferat (încardinat) în clerul arhidiecezan, Episcopul a acceptat transferul, cerând în schimb pe Ioan Vesa, originar de pe teritoriul Eparhiei Lugojului, din comuna Vinerea, de lângă Orăştie, care, însă, fiind întrebat şi refuzând schimbul, l-a cerut pe Ioan Ploscaru. Fiind întrebat şi acesta dacă acceptă, a declarat: “Am făcut vot că mă voi duce întotdeauna acolo unde mă vor trimite superiorii”. Aşa a ajuns Ioan Ploscaru încardinat în Dieceza Lugojului.

După o nouă licenţă în Teologie la Strasbourg, a urmat anul de pregătire pentru doctorat cu teza Pedagogia divină în educarea neamului omenesc, dar nu a ajuns să o susţină, fiindcă, izbucnind cel de-al doilea război mondial, germanii au rupt frontul şi se apropiau de Paris, unde se refugiaseră o mare parte din studenţii în Teologie de la Strasbourg, printre care şi Ioan Ploscaru. Pentru a nu fi luat în captivitate de trupele ocupante, a plecat spre casă şi, cu ultimul tren ce mai circula, prin Italia, prin Torino şi Milano, şi apoi prin Jugoslavia, a ajuns la Lugoj, la 9 iunie 1940, ziua în care Parisul a căzut sub ocupaţie germană.

După sosirea la Lugoj a fost numit secretar episcopesc, după care, în 1942 a fost ales Canonic, iar în 1945 a fost numit Vicar-General episcopesc, cel care îl înlocuieşte pe episcop în administraţia eparhială în lipsa acestuia, demnitate în care l-a găsit pe Ioan Ploscaru ilegalizarea Bisericii Române Unite în 1948.

În vara anului 1948 “pe zi ce trecea, atmosfera devenea tot mai încărcată, mai tensionată, mai apăsătoare la Lugoj, însă cu aceeaşi gravitate ea se manifesta şi la sate, în parohiile unde preotul era, de obicei singur, fără nici un suport moral din partea autorităţii bisericeşti… Şi au venit zilele când au început arestările. Sporadice la început, invocându-se diferite motive, niciodată adevărul. Unii au fost arestaţi pentru că ar fi fost înscrişi cândva într-un partid politic, alţii pentru aşa-zisul sabotaj economic, chipurile că n-au reuşit să-şi are la timp pământul… Erau meşteri neîntrecuţi când era vorba să-ţi afla vreo vină, şi prea puţin îi interesa dacă aceasta era în totalitate credibilă, atâta vreme cât instanţele de judecată erau tot ale lor, şi idolatrizau aceeaşi culoare roşie… S-a ajuns până acolo încât panica se dezlănţuia chiar şi numai la auzul unui zgomot de motor… cei care umblau cu autoturisme sau maşini de teren, dubiţe, camioane – noaptea – erau autorităţile şi mai ales securitatea… Aşa că, la auzul motoarelor, indiferent dacă era zi sau noapte, oamenii căutau să se depărteze cât mai mult de locul cu pricina… Aceleaşi sentimente le trăiau şi preoţii greco-catolici. Hăituiţi fizic şi psihic, ajunseseră să-şi piardă tihna, fiind mereu gata de fugă. Noapte, mai ales, când cineva dădea semnalul prin bătăi uşoare în geam, preotul fugea pe uşa din dos, ori pe geamul dinspre curte, înainte pregătit… Arestările se făceau, în majoritatea cazurilor, mai ales noaptea şi asta era, desigur, după o reţetă rusească, îndelung experimentată. Noaptea amplifică sentimentele, întăreşte convingerea inutilităţii rezistenţei, deprimă individul, îl poate aduce în pragul disperării. Dar noaptea are şi alt rol. Îi apără pe cei ce fac arestările – anchetatori, agenţi, activişti, miliţie şi securitate – să nu fie recunoscuţi şi acuzaţi cândva de faptele comise. Noaptea le dă curajul atacului în haită, sentimentul invincibilităţii, ascunzându-şi şi în felul acesta incultura…

Fugiţi de teama arestărilor, mulţi au rătăcit timp îndelungat prin păduri, poduri, pivniţe cu pereţi dubli, şuri, capele, şi în multe alte locuri prin care şi-au dus calvarul, pentru că nu acceptau să renunţe la credinţa lor. Era nevoie de un oarecare eroism ca să poţi rezista… Unii oameni au început să se clatine, condiţia fugarului ajunsese de neinvidiat. Aşa că nu trebuie să stârnească mirare dacă pentru mulţi fugari arestarea venea ca o izbăvire, o binefacere. Pare paradoxal ca victima să se bucure că a căzut în mâna călăului. Şi totuţi mizeria vieţii a relevat şi asemenea cazuri” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ed. Signata, pp. 39-42).

“Noi cei care am trecut prin închisori, continuă PS Ioan Ploscaru, nu putem ridica piatra împotriva unui frate care s-a temut de moarte. Cine nu se teme? Teologia morală ne învaţă că frica grea… invalidează actul. Oare deportarea, temniţa şi moartea nu sunt motive de frică grea?… Desigur credinţa trebuie să fie tare până la martiriu, dar singur Dumnezeu poate stabili resursele de putere ale fiecăruia şi intensitatea harului primit… Într-un astfel de climat de groază, nu numai din cauza absenţei episcopilor sau opoziţiei lor, “Unificarea este nulă din punct de vedere juridic, din cauza teroarei şi este imorală, adică criminală”. Pentru Biserica Ortodoxă nu a fost un câştig, ci cea mai mare pată pe istoria ei, făcându-se autoarea morală a uciderii episcopilor greco-catolici şi a multor preoţi şi credincioşi” (Ioan Ploscaru, op. cit. pp. 42-43). Iată până unde a mers teroarea, ameninţând întreaga familie a preoţilor, inclusiv a copiilor. “Preotului Vasile Berinde din Bucova (Hunedoara), tată a trei băieţi, septuagenar, refuzând toate propunerile şi rezistând la toate ameninţările, i-au aplicat supliciul lui Brâncoveanu în sens psihologic:

- Îţi dăm afară copiii din serviciu!
- Eu nu-mi părăsesc credinţa, a fost răspunsul preotului.

Peste câteva zile soseşte acasă inginerul de la Hunedoara, concediat. Apoi contabilul de la Orăştie, de asemenea concediat. La urmă cel mai mic, elev la liceul din Lugoj, este exmatriculat” (Idem, op.cit., p. 49).

Într-o astfel de atmosferă de teroare a avut loc adunarea de la Cluj din 1 octombrie 1948, când cei 36 de preoţi au hotărât “reintegrarea” Bisericii Române Unite în Ortodoxia românească. În Eparhia Lugojului, Episcopul Ioan Bălan, suspendat din funcţie încă de la 18 septembrie 1948, la 28 octombrie a fost arestat şi nu s-a mai întors niciodată la Lugoj. Reşedinţa episcopală şi catedrala au fost preluate de stat şi de Biserica Ortodoxă, iar Vicarul General, Părintele canonic Ioan Ploscaru, a fost evacuat din locuinţa de la episcopie şi, timp de aproape un an, până la arestare, a locuit pe la credincioşii binevoitori. După preluarea catedralei a mai servit un timp la capela de la cimitir, dar scos şi de acolo, mergea în fiecare dimineaţă la biserica romano-catolică, dar neputând liturghisi pentru a nu-i expune pe romano-catolici aceloraşi prigoane, după ce liturghisea în locuinţă, în biserică intra în confesional pentru mărturisiri, unde deja începuseră să se regrupeze şi credincioşii greco-catolici. Aici, în confesional, l-a găsit, la 27 noiembrie 1948, Monseniorul Guido Del Mestri, venit de la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti pentru a-i aduce la cunoştinţă că Sfântul Părinte a hotărât să-l ridice la treapta arhieriei, ca Episcop auxiliar. Opunându-se la început, dar aflând că Sfântul Părinte îl roagă să primească, a răspuns cu umilinţă că primeşte “în numele Domnului, deoarece ştiu că rugămintea unui superior este de fapt un ordin” (op. cit., p. 83). A fost consacrat la 30 noiembrie 1948, în ziua pomenirii Sfântului şi măritului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, ca Episcop auxiliar, titular de Trapezunt, “Episcopus Trapezopolitanus”, prin punerea mâinilor Nunţiului Apostolic Gerard Patrick O’Hara, asistat de Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, Alexandru Cisar. A fost întâiul consacrat din generaţia de episcopi greco-catolici tineri, destinaţi a-i înlocui pe cei arestaţi la 28 octombrie 1948, cei şase episcopi chiriarhi încarceraţi la Dragoslavele. A mai fost chemat la Bucureşti, la Nunţiatură, în februarie 1949, când a asistat, împreună cu Episcopul Márton Áron, la hirotonirea de către acelaşi Nunţiu Apostolic O’Hara, a Episcopului romano-catolic Eros, auxiliar al Episcopului de Alba Iulia. Tot la Nunţiatură, l-a asistat pe Nunţiul O’Hara, la data de 6 martie 1949, la consacratea Episcopului Ioan Dragomir, auxiliar pentru Eparhia Maramureşului, după care a revenit la Lugoj.

În contextul de tulburări şi teroare, cu atâtea arestări, dintre care a foarte mulţi preoţi greco-catolici, tânărul episcop nu-şi făcea iluzii că va fi exceptat de la arestare, deşi până în 1957 autorităţile nu au aflat de consacrarea sa întru episcop. Era, deci, întotdeauna pregătit pentru a răspunde unei asemenea “chemări”, Nu ieşea din casă decât cu bagajele şi îmbrăcămintea de “închisoare” Dar, odată cu încălzirea vremii, a renunţat la ele. Arestarea, însă, nu a întârziat mult. Ea s-a produs la 25 august 1949, la ieşirea de la Liturghia din biserica romano-catolică. Era în reverendă şi cu pardesiul, dar fără servieta pregătită pentru un astfel de drum. A fost reţinut în achete la securitatea din Lugoj până la 8 decembrie 1949, când a fost transferat la cea din Timişoara, sub comanda colonelului Moiş. Anchetat la securitatea din Timişoara, mult timp a fost ţinut singur într-o celulă cu geamul spart, deşi timpul era foarte friguros. Frigul îl slăbise mult. În metodele de constrângere, în iarna aceea, securitatea din Timişoara a ajuns la “o fază de vârf”. “Anchetele, spune PS Sa, precum şi bătăile se petreceau la etaj, deasupra noastră. Din mişcările ce le auzeam cu groază, înţelegeam ce se petrece. Tot aşa din urletele celor supliciaţi. Unii din noi îi cunoşteam pe anchetatori şi pe victimă… Seara la orele şaptesprezece, anchetatorii lăsau storurile de la ferestre să cadă cu zgomot. Apoi puneau în geam aparate de radio care să urle la maximum, ca să acopere strigătele victimelor. Afară se auzea numai muzică de veselie, iar înăuntru torturile se aplicau în “mod ştiinţific”. Noi cunoşteam metodele folosite la anchete:

- Bătaia la tălpicu ranga de fier peste încălţăminte, apoi victima era obligată să fugă ca să nu i se umfle picioarele. Supliciul se repeta. La mulţi li se dislocau oasele metatarsiene.

- Bătaia pe capre. Aceasta era bătaia cea mai frecventă. Deţinutul era legat de mâini şi de picioare, genunchii trecuţi peste braţe, iar pe sub genunchi şi peste braţe i se băga un baston, care era ridicat cu victimă cu tot peste două capre sau pe două birouri. Căzut cu capul în jos şi cu tălpile în sus, victima era bătută până recunoştea.

- Metoda tapetului. Deţinutul era legat de mâini, la glezne şi la ochi. Pus în picioare pe un tapet, care era smuls de sub el cu violenţă, nefericitul cădea zdrobindu-şi faţa, arcadele, nasul, dinţii, umerii. Uneori deţinutul era ridicat în picioare pe birou şi legat. Îi porunceau să sară jos, sau îl împingeau ei, în timp ce îi fixau picioarele, aşa că se prăbuşea în cap.

- Bătaia la testicule. Era specialitatea unei femei pe nume Vida, o sârboaică. Aceasta, prinzând glandele între degete, le bătea cu un beţigaş până se umflau, încât torturatul nu mai putea umbla şi avea dureri înfiorătoare…

- Bătaia cu sacul de nisip. Victima era legată cu mâinile deasupra capului. Acesta era bătut cu un sac lunguieţ umplut cu nisip, având cam 4-5 kilograme. Izbitura dizloca organele interne fără să se vadă urme în exterior. Pe corp nu rămânea, dar în interior, plămânii, inima, ficatul, rinichii erau puternic afectate…

Un pumn, câteva perechi de palme, picioare şi alte drăgălăşenii făceau parte din ceea ce numeau ei mizilic… Noi la subsol ascultam terorizaţi, precum animalele care ascultă ţipătul de moarte al congenerelor lor ucise.

- Unii anchetatori îşi atârnau victimele cu mâinile legate de un cuier, încât se sprijineau foarte puţin pe padiment. Poziţia obosea, iar când nefericitul se lăsa să atârne, aproape că i se rupeau braţele. Era o metodă foarte dureroasă şi cu mulţi a dat rezultatele scontate.

Mă chemi tu să-ţi dau declaraţii, îl anunţa sarcastic anchetatorul.

- Izolarea. Uneori era mai grea decât bătaia. Te încuia într-o cameră de izolare fără nici un mobilier, iar pe betonul padiment vărsau apă. După o zi sau două picioarele se umflau, inima nu mai rezista. Victima sau cădea în apă, sau cerea să fie dus să declare.

- O tortură era şi imposibilitatea de a merge la WCîn afară de timpul prescris. Mâncărurile constau din lichide. Frigul chinuitor silea organismul să elimine apa. Reţinerea îndelungată a urinei afecta rinichii. Unii cu un organism mai şubred urinau în celulă, alţii în bocanci, pe care-i deşertau apoi la WC, atunci când erau scoşi pentru necesităţile fiziologice. Celulele miroseau permanent a urină. Mai târziu, când am ajuns în închisori care aveau în camere tinete (nişte butoaie) rău mirositoare, am socotit faptul o binefacere. Uneori bătăile păreau mai uşoare dacă privaţiunile îndelungate de condiţii elementare, cum ar fi hrană, îmbrăcăminte, igienă. În acel timp şi în atari circumstanţe era un mare noroc să nu fii bătut… După ce am asistat la atâtea bătăi, ca martor auricular, era normal să mă aştept să intru şi eu în “moară”. Cât voi putea voi rezista… Trecuseră cinci luni de când eram în arest la Timişoara. Aproape tot timpul la subsol” (Idem, op. cit., pp. 136-143).

La 6 mai 1950, într-un grup de 6-7 inşi, a fost urcat în tren cu destinaţia Bucureşti, la Ministerul de Interne, unde, la sosire, a fost introdus într-un fel de carceră “aproximativ de un metru pătrat”. “Aici am stat o oră sau două. Apoi a venit un miliţian care mi-a pus ochelarii. Pentru prima dată am făcut cunoştinţă cu ei. Erau ochelari de sudură, cu sticla neagră, mată. Erau orbi, aşa că deţinutul era dus de braţ la camera de anchetă, ca să nu vadă pe unde este dus, iar în caz că se întâlneşte pe coridor cu alt deţinut, adus de la anchetă, să nu se recunoască” (Idem, p. 145). A fost interogat despre “reţeaua de spionaj organizată de Vatican pe teriroriul RPR”. N-a avut ce declara fiindcă nu exista aşa ceva. La 23 mai 1950 a fost transportat, noaptea, într-o dubă închisă, împreună cu alţi deţinuţi, la Jilava, unde “Clădirea era un vechi fort construit într-o escavaţie, aşa încât toată clădirea era sub nivelul terenului, deci sub pământ. Fusese proiectată ca fortăreaţă de apărare. Era umedă şi insalubră… avea un singur nivel… era un “depozit al securităţii”. Deţinuţii cu un dosar încheiat sau în “pauză” erau ţinuţi acolo ca să facă loc altora mai proaspeţi ce se “cazau” la Ministerul de Interne.

Ministerul dispunea de un buget enorm, pe care subalternii nu-l cruţau… Dube, automobile, avioane, trenuri erau în continuă mişcare… Pentru un biet ţăran, martor îndoielnic al unei încercări nereuşite de trecere de frontieră, venea un avion special de la Bucureşti la Timişoara şi înapoi.

Dimineaţa s-a făcut percheziţia. Era şi asta o metodă de umilire. Te căutau până şi în anus, la organele genitale, în gură, în urechi. Omul dezbrăcat era pentru ei un obiect de batjocură. Astfel de percheziţii nu se făceau o singură dată, ci de mai multe ori pe lună, fără să pui la socoteală cele făcute arbitrar de temniceri.

Jilava… era închisoarea de triaj. De aici erau dirijate “mărfurile finite” către beneficiari: mine, canal, hidrocentrala de la Bicaz etc. Tot aici soseau cei colectaţi de prin penitenciare sau lagăre de muncă. Această mişcare continuă de deţinuţi făcea ca închisoarea de la Jilava să fie o sursă de ştiri de pe întreg cuprinsul ţării, atât din închisori, cât şi din afară din lumea liberă…

Celula în care eram încartiruiţi era compusă din două cuşete – priciuri largi suprapuse – toate ocupate. Cei nou veniţi dormeau la “şerpărie”, adică pe jos pe sub prici, şi asta până îşi făceau stagiul de vechime… Pe jos era ciment şi totodată umed, cum de altfel erau şi pereţii, edificiul fiind sub nivelul solului…

Numărul deţinuţilor era totdeauna excedentar. Pentru culcare aveam un spaţiu de vreo treizeci şi cinci de centimetri. Nimeni nu putea dormi pe spate, numai pe dungă. Când nu mai putea suporta poziţia şi vrea să se schimbe, trebuia să trezească pe toţi, bătându-se unul pe altul pe umeri, urmând să se întoarcă pe cealaltă parte… Spălarea era o problemă. Un hârdău trebuia să ajungă la 32 de oameni, cu spălatul rufelor cu tot. Rufele le spălam în gamelă.

Gardienii erau mai mult ţigani. Se pare că aceasta era predominanţa comunei… Cu toată mizeria fizică din această închisoare, spiritul era mai liber. Gardienii erau permanent ocupaţi cu acel du-tev vino, încărcări şi descărcări de “material uman”, cu trierea, cu percheziţii, cu nituirea lanţurilor etc. Cei din celule erau, relativ, lăsaţi în pace. Majoritatea celor din celula mea erau intelectuali, 24 din 32… Din iunie până în octombrie 1950 am stat în aceeaşi formaţie, într-o parte a închisorii numită “depozitul securităţii”. Între ei era şi doctorul Achile Sary, din Constanţa; mama sa era româncă, iar tatăl turc. Pe când era student la medicină, fiind pe front, a fost luat prizonier în URSS, unde a fost uneori folosit ca medic. Cunoştea multe întâmplări din prizonierat. A stat un timp în lagărul de la Aranchi. Acolo erau închişi într-o biserică transformată în închisoare. Erau paturi suprapuse până la 10 rânduri. Unii bolnavi nu se mai puteau coborî de la aşa înălţime. Îşi făceau necesităţile de sus. Jos se intra în fecale până peste bocanci. Biserica era frumos pictată, dar acum avea frescele distruse cu dalta. Totuşi un Crist Pantocrator a rămas pe cupolă fiind la prea mare înălţime pentru a fi scrijelit. Comandantul lagărului a pus un premiu (raţie dublă de mâncare) pentru cine va şterge pictura. Doi hitlerişti s-au angajat, cu condiţia să le facă o schelă. Comandantul a ordonat să se facă schela şi le-a dat dălţi şi ciocane. Amândoi s-au urcat pe schelă, iar când primul a pus mâna pe icoană şi a voit să o lovească, deodată s-a prăbuşit din înălţimea aceea, s-a învârtit prin aer şi a căzut jos mort. Celălalt a pus mâna pe schelă şi a început să strige: “Eu nu! Eu nu!” Schela a rămas în mijlocul bisericii, dar nu s-au mai aflat amatori să distrugă icoana…

În ziua de 2 septembrie 1950 a venit la Jilava Gheorghe Enoi, anchetatorul meu de la Interne, însoţit de un alt ofiţer. M-a scos în curtea închisorii şi mi-a propus să trec la ortodocşi şi voi fi imediat eliberat. Văzând că refuz mi-a cerut să semnez pentru pacea de la Stockholm (o adunare comunistă ţinută în capitala Suediei). I-am răspuns că această adunare s-a ţinut pe când eram eu arestat, aşa că nu-i cunosc nici cuprinsul şi nici scopul. În necunoştinţă de cauză nu pot să semnez.

- Atunci rămâi aici mi-a zis Enoi, iar al doilea a adăugat ironic:
- Aşa a suferit şi Cristos!
- Vedeţi că ştiţi, le-am răspuns eu. Fără nici un alt comentariu am fost dus înapoi în celulă. Aici toţi erau ortodocşi. Le-am spus ce condiţii mi-au pus pentru a fi eliberat şi am refuzat.
- Părinte, să nu renunţi, mă încurajau ortodocşii, colegii mei de celulă” (Idem, pp. 149-157).

În octombrie 1950 am fost ridicat de la Jilava, transportat într-un grup la Ministerul de Interne. Acolo s-a format un lot, între care şi episcopul Ioan Suciu. Ei au fost încărcaţi în tren, încătuşaţi şi, sub o pază foarte severă, au fost transferaţi la Satu Mare, de unde cu un camion acoperit cu prelată, au fost transferaţi a doua zi, la 27 octombrie 1950 la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei.

“Închisorile comuniste au reprezentat o cale de exterminare a tuturor celor care nu au fost de acord cu orânduirea unei societăţi bazată pe ură, desfiinţând orice urmă de morală creştină. Închisoarea de la Sighet avea o caracteristică în plus. Aici, intelectualii şi conducătorii unei naţiuni captive, trebuia, ori să fie “reeducaţi” ori să moară. De aceea regimul disciplinar de la Sighet era dezumanizant. Totul era destinat să distrugă… moralul pentru a capitula. Clădirea închisorii din Sighet era construită în formă de T, cu trei nivele (două etaje), avânt 108 celule, dintre care 36 mai mici, pentru un singur deţinut.

Pe lângă episcopii şi preoţii catolici de ambele rituri – romano şi greco-catolici – mai erau în jur de o sută de deţinuţi politici, în total cam 150 de prizonieri. Printre deţinuţii politici se aflau foşti preşedinţi de partide, foşti prim-miniştri, deputaţi marcanţi, profesori universitari. Toţi cei de la Sighet au fost arestaţi ilegal, cei mai mulţi fără nici un proces, fără avocat al apărării, fără sentinţă. Se ştie că toţi cei întemniţaţi aici erau destinaţi, în caz de război, să fie deportaţi în URSS.

La început orice mişcare, orice sunet al uşii care se deschidea brusc, făcea să tresară şi cea mai mică fibră a trupului înfometat şi angoasat al prizonierului. Dar, după trecerea anilor, ne-am obişnuit; poate s-a produs o abrutizare a psihicului, ne era indiferentă viaţa sau moartea. Singura armă de apărare a desfiinţării umane era rugăciunea! Cei necredincioşi, de cele mai multe ori în închisoare deveneau credincioşi, văzând resemnarea, liniştea şi încrederea, chiar bucuria celor ce se rugau. Prin rugăciune sufletul fortifica trupul, îl lumina şi îi dădea putere să reziste, să rabde, să înfrunte suferinţa, singurătatea, foamea, izolarea…” (Idem, p. 163-164).

Au fost introduşi în celula de la intrare. A doua zi, la 27 octombrie 1950, le-au preluat hainele civile şi i-au îmbrăcat în zeghea vărgată. Programul zilnic începea cu deşteptarea la orele 5 şi sfârşea cu culcarea la orele 20, când peste tot se stingea lumina, înafară de celulele cu un singur deţinut, unde nu se stingea niciodată.

“Cel mai mare chin al temniţei de la Sighet a fost foamea. Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. Meniul era aproape zilnic acelaşi… Dimineaţa terci, adică porumbul măcinat cu cocean cu tot şi fiert în apă… la prânz un singur fel de mâncare: supă de ceapă, ori supă de varză, de arpacaş, fasole sau supă de cartofi. Mergeam cu gamela la uşă, unde gardianul turna un polonic din această apă colorată, în care mai pluteau şi ceva din alimentele sus arătate. Seara, tot un polonic cu ceva ce se voia mâncare pentru a ne potoli foamea” (Idem, p. 167-169).

Erau supuşi la diferite corvezi: mutatul şi aranjatul cărbunilor şi a lemnelor de foc, urcarea lor în celule. Apa trebuia trasă cu o pompă de mână pentru întreaga închisoare.

“Când un bolnav ajungea în stare disperată sau în comă, era luat şi “dus la spital”. Spitalul era o cameră izolată, unde bolnavul era lăsat să moară singur, pentru ca ceilalţi să nu ştie că a decedat.

Pe doctorul închisorii îl chema Lungu. Când venea pentru vizită, o dată pe săptămână, trebuia să stăm drepţi. El nu intra în celulă. Privea de la uşă cu un surâs glacial şi, ascultând doleanţele celor bolnavi, răspundea “o să vedem”, şi pleca.

Majoritatea deţinuţilor din Sighet aveau peste 60 de ani şi erau foarte bolnavi. Însă doctorul trecea pe lângă ei fără să manifeste cel mai mic interes, sau să rostească măcar un cuvânt de încurajare. Doctorul Lungu a stat la Sighet cinci ani. În 1956 s-au verificat diplomele medicilor şi s-a dovedit că acesta era un impostor, care furase documentele de la un medic mort din Crimeea. A fost şi el arestat până la urmă. Timp de cinci ani cât a stat la Sighet nu a acordat nimănui nici o îngrijire medicală. Mulţi bolnavi, izolaţi… au murit fără un pahar de apă. Le auzeam gemetele nopţi întregi. În dureri mari ei cereau “apă, apă, apă… daţi-mi un pahar cu apă!” Caraliul bătea cu cisma în uşă strigând:

- Taci, ai acolo o gamelă cu apă, bea!

Nenorocitul dezmeticit puţin de zgomot, se amăgea că a venit cineva să-i dea puţină apă, striga mai distinct şi mai insistent, “apă, apă, apă!” A doua noapte tot cerea apă, dar, de data aceasta, mai sfârşit, consoana “p” se schimba în “f”: “afă, afă, afă…” Din când în când mai pronunţa un diminutiv, poate chema un fiu sau o fiică, îi chema să-i dea apă. Poate delira, vocea îi era tot mai stinsă… apoi tăcere…

Văzând cum moare un animal, o pisică sau un câine, inima omului se strânge de milă, dar în închisorile comuniste nu exista sentiment de milă, fiidcă se practica numai ura, sub toate formele ei bestiale” (idem, pp. 170-171). În condiţiile de privaţiuni fizice – foame şi frig – deţinuţii bătrâni, bolnavi sau cu organisme şubrede n-au rezistat. Se sfârşeau unul după altul. Dintre clericii închişi, cel dintâi s-a stins din viaţă vicarul eparhial al Episcopiei de Oradea, Augustin Maghiar, la 16 august 1951, urmat de Episcopul romano-catolic de Iaşi, Anton Durcovici, la 11 decembrie 1951, la 11 iulie 1952 Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, la 27 iunie 1953 Episcopul Ioan Suciu, la 15 ianuarie 1955 Episcopul auxiliar Tit Liviu Chinezu. Înmormântaţi în cimitirul săracilor de pe malul Tisei, mormintele lor au fost nivelate pentru a li se pierde urma.

În anul 1951, în ianuarie, au fost mutaţi în celula nr. 34, unde au mai fost aduşi trei deţinuţi, toţi preoţi lugojeni: Ion Bele, Vasile Tiut şi Dumitru Sălăgean. “Fiind toţi preoţi puteam urmări un program spiritual comun. Sărbătorile le întâmpinam totdeauna cu novene de rugăciuni, cu meditaţii şi cântări în surdină, sau mai adesea în inimă. Dar când sosea sărbătoarea, atunci administraţia afla o pedeapsă specială… În mod special, de sărbători mâncarea era foarte slabă. Foamea era chinul care răpunea moralul; şi îmblânzitorii de fiare, mai întâi le supun unui regim îndelungat de înfometare… Îmi amintesc de o sărbătoare în care am avut mare percheziţie. Era ziua de 2 februarie 1951 (sărbătoarea Întâmpinării Domnului, n.n.). Au intrat la noi în celulă mai mulţi miliţieni, împreună cu comandantul închisorii. Episcopul Suciu era întins pe pat, slăbit ca o mumie.

- Scoală-te, staţi cu toţii cu faţa la perete şi vă dezbrăcaţi la piele!

Celula noastră era o fostă magazie, între cele mai spaţioase din închisoare, dar foarte rece, deoarece puţinele lemne ce le primeam nu o puteau încălzi. Ne-am dezbrăcat punând hainele şi rufele grămadă. Tremuram de frig… era o iarnă grea.

- Nici o tivitură să nu vă scape, cerea comandantul. Caraulii luau piesă cu piesă din echipamentul nostru şi controlau ca şi cum ar fi căutat purici. Au întors saltelele căutând în toată camera cu o minuţiozitate şi răbdare exasperantă. Noi, cu faţa la perete, tremurând de frig, iar Episcopul Suciu abia se ţinea pe picioare. Nu înţelegeam ce caută, căci pipăiau fiecare dungă de la albituri şi haine. Deodată un miliţian a întrebat:
- A cui este haina aceasta?
- A mea, răspunse Bogdanfy (preot romano-catolic de la Satu Mare, şi el episcop, n.n.). Miliţianul avea în mână un vârf de creion.
- Unde este restul de creion?

Spre mirarea noastră Bogdanfy s-a dus la salteaua lui, a căutat dedesubt şi a scos un creion de circa zece centimetri.

- De unde îl ai?
- L-am aflat în curte.

Percheziţia s-a încheiat. Durase aproape o oră, iar noi eram înţepeniţi de frig. Episcopul Suciu abia a mai putut merge până la pat. Comandantul a întrebat pe fiecare cum îl cheamă. După ce a avut numele tuturor, a ordonat, arătând spre Bogdanfy şi Bele:

- Tu şi tu mergeţi la “neagra”.

“Neagra” era o celulă fără ferestre şi fără lumină. Era cam 2/2 metri pătraţi şi în mijlocul padimentului era fixat un lanţ, de care se lega uneori deţinutul într-o poziţie cât mai greu de suportat. Deţinutul era băgat acolo dezbrăcat, numai cu lenjerie şi desculţ. Uneori se arunca şi apă pe jos ca să nu se poată aşeza. Raţia de hrană era redusă la jumătate. Deci, în întuneric, frig, dezbrăcat, înfometat, uneori şi legat, condamnatul stătea în picioare toată ziua, săltând de pe un picior pe celălalt. Când am auzit sentinţa dată lui Bele şi Bogdanfy ne-am înspăimântat, gândindu-ne la urmările acestei pedepse, căci eram în mijlocul iernii… C. Bogdanfy va muri ulterior în închisoarea de la Aiud” (Idem, pp. 185-189).

Am stăruit mai mult asupra calvarului PS Episcop Ioan Ploscaru, fiindcă poate servi ca mostră a suferinţelor şi terorii la care au fost supuşi şi le-au îndurat toţi deţinuţii.

Mutat în continuare dintr-o celulă în alta, ba în comun, ba izolat sau împreună cu generalul Ilcuş, care începuse să-şi piardă echilibrul sufletesc şi încercase să se sinucidă. După plecarea generalului, Episcopul a fost readus într-o celulă cu preoţi. Cu Leon Sârbu, Ion Cristea, Iosif Vezoc, Aurel Rusu, Vasile Tiut, Ioan Vultur şi Eugen Popa. A aflat că înainte de a-l aduce acolo, au mai fost în această celulă preoţii: Alexandru Olteanu, Rafael Friederich, Dumitru Neda şi Grigore Tecşa, deja plecaţi. Începuse dislocarea penitenciarului din Sighet. “După moartea lui Stalin s-a decis eliberarea unor deţinuţi politici, iar ca să nu apară ca nişte schelete s-a hotărât şi schimbarea regimului alimentar” (Idem, p. 271). Ajungând de serviciu la bucătărie, o echipă formată din preoţi din celula lor, au putut deduce, după raţiile alimentare, că diţinuţii erau de la o zi la altă în scădere, rămânând tot mai puţini.

Deşi începuse o slăbire tolerantă a persecuţiei împotriva Bisericii Române Unite, Episcopul Ioan Ploscaru, abia în anul 1975 a putut constata o destindere, în urma unei vizite ce i-a făcut-o la Lugoj un ofiţer superior de securitate, care s-a purtat foarte curtenitor, vizitele de până atunci fiind însoţite de anchete, percheziţii şi arestări. Despre vizita ce a avut loc la 12 iulie 1975, o zi de sâmbătă, i-a scris lui S.A. Prunduş la Cluj: “… a fost la mine dl colonel Vasilescu de la Ministerul de Interne, un om deosebit de fin, diplomat şi binevoitor. Chiar de la început mi-a fost dat să înţeleg că n-a venit pentru anchete, ba mai mult, chiar dânsul mi-a declarat că vechile metode au fost abolite şi că, felul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică, se recunoaşte, a fost o greşeală”. Cu toate aceste asigurări date de omul securităţii, în urma atâtor suferinţe, episcopul nu a fost pe deplin convins de sinceritatea lui: “Eu am ascultat cu un optimism prudent. Nu pot să nu recunosc că în mine, datorită multor persecuţii de tot felul, a rămas un fel de reflex condiţionat câd e vorba de securitate”. Totuşi, în concluzie, delegatul Ministerului de Interne a reuşit să-l convingă că “persecuţia s-a terminat şi urmează faza dialogului”… Deci, Puterea politică a trecut la o relativă toleranţă, rămânând, în schimb, în continuare, atitudinea duşmănoasă a Bisericii Ortodoxe Române, care nu a iniţiat dialogul. Abia Revoluţia din Decembrie 1989 i-a adus episcopului deplina siguranţă a libertăţii.

Episcopia Lugojului este situată, în cea mai mare parte, pe teritoriul Banatului, unde Biserica Ortodoxă Română are o Mitropolie cu reşedinţa la Timişoara. Mitropolit este IPS Nicolae Corneanu, un ierarh deosebit, care a trăit o intensă viaţă duhovnicească. Această trăire a vieţii evanghelice se răsfrânge benefic şi asupra relaţiilor IPS Mitropolit cu Biserica soră Română Unită, căreia îi recunoaşte dreptul la existenţă, ca şi asupra legăturilor dintre cei doi chiriarchi, Mitropolitul ortodox de la Timişoara şi Episcopul greco-catolic de la Lugoj.

“În urma Decretului nr. 9/31 decembrie 1989, pct. 20, Biserica Greco-Catolică din România a fost eliberată. Drept aceea IPSS Nicolae Corneanu,. Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române din Banat cu reşedinţa la Timişoara, conştient de importanţa acestui Decret şi, în acelaşi timp binevoitor, în spirit creştinesc, a dispus preotului paroh ortodox Daneş, de la fosta catedrală română unită din Lugoj, să o predea posesorului de drept, Bisericii Române Unite… La 29 ianuarie 1990, orele 10,30 s-a intrat triumfal în catedrală şi s-a oficiat prima Liturghie arhierească greco-catolică după 41 de ani, de către un sobor, în frunte cu Episcopul Ioan Ploscaru (cf. “Viaţa Creştină” – Cluj, Serie nouă, anul I, nr. 3/III-1990, p. 2). Dar nu e vorba numai de catedrala din Lugoj. Mai sunt şi alte biserici parohiale, inclusiv cea din Timişoara, care au fost restituite Bisericii Române Unite, prin grija şi din dispoziţia IPS Mitropolit al Banatului, ceea ce nu se întâmplă în eparhiile ortodoxe din Mitropolia Ardealului, Arhiepiscopia Sibiului şi Episcopiile din Cluj, Oradea, Baia Mare şi Alba Iulia, care n-au restituit nici cel puţin lăcaşurile de cult în care nu slujesc, ţinându-le sub lacăt, lăsate sub neiertătorul ghimpe al vremii, supuse distrugerii. Iar cimitirelor acaparate în 1948 cu violenţă comunistă le ferecă porţile cu lanţuri şi lacăte grele, să nu-şi îngroape cumva greco-catolicii morţii lângă părinţii şi străbunii lor.

La 3 martie 1990, odată cu restabilirea ierarhiei catolice din România, Episcopul Ioan Ploscaru a fost dezlegat de titlul de Trapezopolis şi numit Episcop eparhiot al Diecezei Lugojului.

Episcopul Ioan Ploscaru fiind înaintat în vârstă, la data de 4 iulie 1944, Sfântul Scaun l-a numit, în locul său, ca episcop coadjutor, pe PS Alexandru Mesianu.

PS Ioan Ploscaru, pe lângă pastoraţia căreia i s-a dedicat trup şi suflet, atât în timpul şi cu riscurile persecuţiei, cât şi după Revoluţia din Decembrie 1989, a avut şi preocupări scriitoriceşti, ca exeget, poet, istoric şi memorialist.

Lucrările publicate până acum:

  • Biblia răspunde, apărută în 1947. Este o lucrare exegetică, fundamentată temeinic pe texte biblice. “Cartea cunoaşte o nouă ediţie, care demască plagiatul unui cleric ortodox din Oradea, diaconul Gheorghe Băbuţ, care a publicat sub semnătura proprie volumul Să ne cunoaştem credinţa, care nu este altceva decât Biblia răspunde, cea dintâi ediţie a preotului de atunci Ioan Ploscaru” (cf. Nae Antonescu, O istorie a Bisericii româneşti, în “Viaţa Creştină” – Cluj-Napoca, nr. 19/113 din octombrie 1994).
  • Cruci de gratii, poezii publicate în volum în 1992 la Editura “Helicon” din Timişoara, sub pseudonimul Ioan Andrei, luat de autor de la Sfântul Apostol întâiul chemat, în amintirea consacrării sale ca episcop la 30 noiembrie 1948, ziua pomenirii Sfântului Apostol Andrei.
  • Lanţuri şi Teorare, apărută în 1993 în editura “Signata” din Timişoara şi, într-o a doua ediţie, în 1994. Este o lucrare memorialistică, în proză, închinată “lanţului” de închisori prin care a fost trecut nu numai autorul ci şi întregul Episcopat şi o mare parte a preoţimii Bisericii Române Unite – Greco-Catolice, începând cu instaurarea dictaturii comuniste în România. Lucrarea a fost şi pentru autorii acestei biografii un document de bază în elaborarea ei.
  • Scurtă istorie a Bisericii române, apărută deja în a doua ediţie în 1994, la Editura “Signata” din Timişoara. “Lucrarea este una de informare a publicului cititor, care în ultimele două decenii ale veacului nostru nu a avut posibilitatea să cunoască adevărata stare de lucruri din România cu privire la Biserică, atât cea catolică, cât şi cea ortodoxă română… Volumul, în format de buzunar, prezintă sintetic evenimentele capitale din istoria Bisericii Româneşti” (Cf. Nae Antonescu, op. cit.).

În Cruci de gratii, episcopul publică “versuri de închisoare”, cum însuşi le numeşte în subtitlul cărţii. Poeziile sunt grupate tematic în patru cicluri distincte: Cruci de gratii, Biblice, Zâmbete prin lacrimi şi Priviri la cer. Acest “mănunchi de meditaţii rimate este expresia gândurilor şi sentimentelor întregului episcopat greco-catolic şi ale preoţilor Bisericii Unite, din anii grei de închisoare, care, pe atâţia i-a costat viaţa”. Episcopii şi preoţii uniţi cu Roma, încarceraţi, au fost taxaţi şi trataţi ca îtrădători de patrie”… “Aceasta a fost blasfema osândă scrisă pe crucea care au purtat-o ca o flagrantă batjocură a criminalei nedreptăţi, pe care neamul nostru o va schimba în renume, atunci când Dumnezeul Dreptăţii va face şi pietrele să strige. Acolo, în temniţele secrete şi flămânde… era interzis să deţii – sub pedeapsa de săptămâni de lanţuri şi celulă neagră – orice obiect de scris sau literă tipărită. Numai memorizând se putea fixa un gând, se putea reţine o idee. În acest scop, versul era cel mai eficace mijloc. Sentimentele exprimate erau versificate şi învăţate pe de rost. “Cruci de gratii” redă spiritul şi evlavia cu care episcopii şi preoţii greco-catolici au primit chinurile până la moarte pentru Dumnezeul veşnic şi pentru patria lor dragă” (Ioan Andrei, Prefaţă).

Ca şi “Lanţuri şi Teroare”, “Cruci de gratii” este, de asemenea, o lucrare memorialistică şi a durerii miilor de “anonimi”, adaptată, fireşte, versului şi rimei, cu suferinţele şi privaţiunile îndurate, toate închinate Cerului, Creatorului şi Maicii Sfinte:

“Închinându-ţi Doamne, aceste puţine
imagini şi gânduri şi rime,
le-am lăsat din suflet anonime
ca să ştii că-s numai pentru Tine.

Le las fără nume
anume
ca minte ce-n toate gândeşte-autor
să afle că-n lume
Tu singur eşti Sfânt şi Etern Creator…

Deci gânduri, imagini,
în sute de pagini
gravate-au fost stanţă de stanţă

pe-un sul de memorie zdreanţă…

De la un rob uitat şi tăinuit
ce le-a scris fiindcă Te-a iubit…” (Mănunchi de miosot).

Devoţiunea autorului faţă de Maica Sfântă este expresia unei încrederi totale. Ei îi încredinţează viaţa, fără rezerve:

“Dau aici pe veci semnătură
împuternicire şi procură

Inimii de crin a Maicii Sfinte
ca-ntru toate să mă reprezeinte…

Ei mă dau în veşnică robie
fără libertate sau simbrie
ci să port în temniţi bucuros
jugul blând şi drag al lui Cristos…

şi-atârnând de vorba ei să stea
mântuirea şi viaţa mea

Deci viaţa-mi smulsă din noroi
Ea s-o-mbie Judelui de-apoi.
mic, plăpând buchet de ghiocei
boabă vie din Rozarul ei.” (Procură).

Celula temniţei nu-i decât un cavou
“fără ferestre afară… e camera mea mortuară.
În bolta rotundă de zid subteran
tot pasu-şi răsfrânge ecoul

iar inima-mi strânsă de greul tavan
trăieşte de-acuma cavoul.

Prin sită e aerul greu strecurat
iar pieptul mi-e tot sub povară
o rază de soare din veci n-a intrat
ci frigul de noapte polară…

Veghează pe uşa masivă şi grea
un ochi ce des se ridică

iar şina, traversa de fier peste ea
cutremură nervii când pică” (Celula mea).

Gratiile sunt:

“Cinci cruci neclintite pe astrele-n mers
prin spaţii pierdute crescând se dezvoltă
cinci cruci pe aprinsul imens univers
din gratii stau fixe pe boltă.

Cinci gratii de cruce pe geamul opac,
aşteaptă şi-un gând să-l sugrume
cinci cruci ce de ani mă fixează şi tac
şi-s semn de mormânt peste lume” (Cinci cruci pe cer).

Cocorii în zborul lor

“Privind pe câmpii din Carpaţi
văd mari săpături părăsite,
cratere pe ţară, ca bube,

pustiuri de codri tăiaţi
şi robi – colonii nesfârşite
în lanţuri şi dube.

Văd cerberi de sârmă ghimpată
veghind frontiere arate,
ca nimeni din turma-njugată
să nu vadă-n veci libertate” (Cocorii se duc).

Un fulg de zăpadă căzut printre gratii în celulă în Noaptea de Crăciun e un mesaj divin:

“Din albul covor,
prin gratii ce suflete smulg
mi-a intrat şovăitor un fulg
Pe palmă-l contemplu tăcut,
plângând, parc-aş vrea să-l sărut:
Mi-e scump că-i din cer!
Şi nu se topeşte pe palma de gheaţă
cristalul de floare, anume trimis pentru mine!

Prin bare de fier
timide s-aştern pe viaţă,
speranţe mai ning pe destine!…

Cum fulgii căzând,
vin gingaşi şi lini
şi nu e putere sub cer să-i oprească
va face curând cununa de spini
în aur etern să lucească…

pe lespezi în grabă sună paşi grei
e zgomot de arme de lanţuri… şi chei.

Un ordin în şoapte
o lampă se stinge
iar paşii cu lanţuri departe apun…
pe ţară e noapte,
pe temniţă ninge,
şi-n lume departe e Sfântul Crăciun”

(Speranţele ning pe destine).

Episcopii greco-catolici, toţi doisprezece, s-au dovedit tari în credinţă şi nu a apostat niciunul:

“Episcopii-n lanţuri cu crucea pe umăr,
ca Tine Isuse-s discipolii Tăi: Apostoli în jertfă, chemare şi număr
dar fără să aibă vreun Iuda-ntre ei” (Pentru Tine, Doamne).

E adus la anchetă

“Din vechi subterane ce venele sorb
cu pleoapele strânse-n ochelarii de orb,
preotul cu mâinile legate
este adus de un temnicer din spate”…

Anchetatorul

“mâinile pe masă îndelung le plimbă
pe-un pistol şi-un bici ce tot mai des le schimbă
deodată cu-o voce ieşită din minţi
- De ce clipeşti câine, de ce-ţi întinzi pleoapa?
nici acuma nu te laşi de Papa?
N-ai în ţară Preciste şi Sfinţi?”

Nu vrea să facă din anchetat comunist ci “moscovit”, ortodox:

“Moscova-i acum piatră unghiulară
strălucind din norduri ca steaua polară…
Patriarhii noştri din Răsărit
cum îşi bat pieptul c-au greşit
şi ca Magii vin de ni se-nchină
Moscova li-e far de lumină…
Ca mâine în pieţe vor da conferinţă
cum au înşelat poporu-n neştiinţă…
Nu lăsam din Vatican un metru

săli de dans vom face-n Sfântu Petru
şi orice catedrală din cruce-n temei
tot muzeu de Crişti şi Dumnezei” (Anchetatorul).

Nu mai continuăm. Lăsăm cititorului plăcerea de a le citi el însuşi din volum. “Scrise în numele fraţilor întru credinţă şi suferinţă, poemele acestea sunt epurate cu totul de acea vanitatea deşartă, de acel orgoliu al creatorului care prea adeseori întovărăşeşte producţiile mai mult sau mai puţin valoroase ale spiritului nostru… să citim versurile acestea ca pe tot atâtea rugăciuni. Să le citim aşa cum citim sau recitim Psalmii. Ce înălţări din adâncuri, ale unui suflet, ale sufletului nostru spre Domnul. Dincolo de ceea ce evocă ele, de documentul unei teribile experienţe umane dintr-o întunecată perioadă istorică, dincolo de mărturia din ele, dincolo chiar şi de adevărul, de frumuseţea unor imagini, a unor formulări, aflăm în ele calea unui suflet, a oricărui suflet spre Dumnezeu… Sunt zguduitoare versurile în care episcopul nostru închipuie acel templu sfânt al viitorului, pe care el, şi cei asemenea cu el, îl vor fi construit, nu atât cu fapta lor, cât cu suferinţa lor, cu trupul, cu sângele, cu sufletul lor… Desigur, în preambulul la ciclul său de poezii, autorul acestor Cruci de gratii arată, pe drept cuvânt, că “acolo în subterane, după gratii şi zăvoare, nu era nimic frumos care ar fi putut genera emoţia estetică”. Să înţelegem adevăratul sens al cuvintelor sale. Intenţia sa n-a fost să închipuie acolo în lumea hidoasă a celulelor o lume estetic perfectă. Dar frumuseţea nu este în lucruri; ia izvorăşte din suflete. Iar sufletele nu seacă, nici chiar în pustietatea hâdă a universului carceral. Cartea de versuri a episcopului nostru este – cu toate tenebrele evocate în ea – o carte luminoasă. Ea e învăluită de lumină chiar şi atunci când ni se vorbeşte într-însa despre moarte. Ca şi Sfântul Francisc, care în Cântarea Soarelui introdusese o strofă închinată “surorii noastre moartea trupului”, tot astfel în poemele acestea din închisoare este, nu o dată, invocată moartea. Printre poeziile care o pomenesc este una care m-a mişcat cu deosebire… Este poezia Ultimul dor (Nicolae Balotă, Cuvinte despre Părintele şi poetul anonim, postfaţă la volumul de poezii Cruci de gratii). Poezia amintită, Ultimul dor, scrisă în genul poeziei Mai am un singur dor, de M. Eminescu, o reproducem – parţial – în încheierea biografiei ilustrului Episcop-mărturisitor al credinţei.

Ultimul dor (selecţiuni)

De nu voi muri

prin temniţi uitat
voi fraţi împliniţi-mi cuvântul,
când crucea voi fi
sfârşit de purtat
să nu-mi ştie nimeni mormântul.
Mă vreau în sicriu
în zdrenţe ca Iob
să nu-mi daţi ornate-aurite
căci eu am fost viu

în carceri ca rob
al Inimii Năprihănite…

Deci când voi fi mort
sub pietrele reci
cu umbra-amintirii uitată
aşa vreau să port pe calea de veci,
tot haina robiei vărgată…
De chinuri când scap

de temniţa mea
să nu fie-un suflet ce plânge,
să-mi puneţi la cap tot lespedea grea
stropită cu lacrimi şi sânge.
Să-mi puneţi la gât
ca semn auster de serv al Stăpânului mare,

odorul iubit
din gratii de fier

o cruce tăiată din bare.
Şi orbi ochelari
din neagra curea
ce zbirii mi-i strâng pe pupile,
ca martori amari
de chinuri să-mi stea
şi-n zorii veşnicei zile.
Şi nu-mi daţi inel
de preţ, cizelat

cu pietre-n lumini jucăuşe,

ci greul oţel
pe braţe sudat-
să-mi macine osul – cătuşe.
Nu vreau omofor
odăjdii de fir
nici candela-aprinsă de veghe,
ci fie-mi odor

şi scump patrafir
zdrenţoasa şi putedra zeghe.
Iar scump giuvaier,
de preţ, nestemat
(ori cine-nţelege-va lesne)

e lanţul de fier
cu nit, ori sudat,
şi mort să-mi atârne la glesne.

Şi-mi puneţi pe piept
în larg caracter
ca pururi aşa să rămâie,
pe inimă drept
săpat mare-n fier
tot numărul meu de robie.
Să-l port ca trofeu
şi veşnic stigmat,
- osânda şi-ocara din lume

când sufletul meu
va fi-n cer chemat
tot număr să poarte, nu nume…
Iar fierul schimbat
în rai fericit
să ardă ca sori-n tărie,
pe Cel adorat
şi Nemărginit

etern să-L măresc prin robie.

Retragerea din activitate a PS Episcop Ioan Ploscaru

Datorită vârstei înaintate, Preasfinţitul Episcop Ioan Ploscaru a cerut Sfântului Scaun aprobarea retragerii din activitatea pastorală. Împlinise 84 de ani la 11 noiembrie 1995.

În conformitate cu canonul 210, paragraf 1 al Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, Sfântul Părinte a acceptat, cu data de 10 ianuarie 1996, renunţarea la conducerea Diecezei de Lugoj, prezentată de Preasfinţia Sa, Monseniorul Ioan Ploscaru. Dânsul este înlocuit la conducerea Diecezei de Episcopul Coadjutor, Preasfinţitul Alexandru Mesian.

Iată mesajul Sfântului Părinte către Preasfinţitul Ioan Ploscaru:

“Către Venerabilul Frate

Monsenior Ioan Ploscaru,
Episcop de Lugoj, România,
Care pentru motive de etate se pregăteşte să se retragă din conducerea Eparhiei încredinţată lui, îi trimitem mulţumirea cea mai vie pentru serviciul generos de Episcop, ca şi pentru mărturisirea de credinţă dată întotdeauna faţă de Biserică.
Ca dovadă a abundeţelor haruri cereşti, trimit Binecuvântarea Apostolică, dânsului şi întregii comunităţi diecezane de Lugoj”.
Semnat, Ioan Paul II

La 2 decembrie 1996, Episcopul Ioan Ploscaru a fost promovat Arhiepiscop de către Papa Ioan Paul II.

* * *

Informaţii preluate din cartea “Cei 12 Episcopi Martiri”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură “Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998.

Altă biografie: din “Catolicism şi ortodoxie”.