S-a născut la 19 noiembrie 1911 în comuna Frata, judeţul Cluj, fiul lui Vasile şi Ana (Anica) născută Crişan. Mama originară din satul vecin, Vişinel. Părinţii au fost agricultori.
Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar cursul mediu la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. A promovat examenul de bacalaureat în sesiunea iulie 1929. În toamna aceluiaşi an a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi student în anul I al Academiei de Teologie Română Unită din Blaj, pe care a absolvit-o după patru ani de studii, în primăvara anului 1933.
La 17 septembrie 1933 a fost hirotonit preot celib, prin punerea mâinilor episcopului Valeriu Traian Frenţiu de Oradea.
În acelaşi an a fost numit profesor de religie şi preot II la Braşov, unde a funcţionat până în 1935, când a fost transferat preot la Crăciunel, judeţul Harghita (pe atunci în judeţul Odorhei), titular la parohia Bodogaia şi cu domiciliu stabil în Ocland. Între anii 1933-1936, concomitent cu pastoraţia, intenţionând să se titularizeze ca profesor de religie, a pregătit şi promovat examenul de licenţă în Teologie la Academia Teologică din Blaj, singura din instituţiile teologice greco-catolice din ţară autorizată să acorde titlul de licenţiat, în urma unor examene fundamentale şi speciale, inclusiv o teză scrisă , în plus de cel de curs, care după patru ani de studii dădeau numai titlul de „absolvent de Teologie”. Tot atunci a urmat şi practica pedagogică la Seminarul Pedagogic din Cluj, pentru specialitatea religie greco-catolică, în învăţământul mediu.
În anul 1936 Mitropolitul Alexandru Nicolescu l-a trimis pentru perfecţionarea studiilor teologice la Strassbourg, în Franţa. În 1938, pe când Ioan Ploscaru era student la Strassbourg, Dumitru Neda, care aparţinea clerului diecezei Lugojului, era profesor la Academia de Teologie din Blaj şi director al săptămânalului „Unirea”. Mitropolitul Alexandru Nicolescu i-a propus Episcopului Ioan Bălan al Lugojului să-i dea lui D. Neda dezlegare pentru transfer în clerul arhidiecezan. Episcopul a acceptat transferul, condiţionat să i se dea în schimb Ioan Ploscaru. Acesta, întrebat dacă acceptă schimbul, a declarat: „Am depus vot că mă voi duce întotdeauna acolo unde mă vor trimite superiorii”. Aşa a ajuns Ioan Ploscaru în dieceza Lugojului.
După o nouă licenţă în Teologie la Strassbourg a urmat anul de pregătire pentru doctorat cu teza Pedagogia divină în educarea neamului omenesc. Dar n-a apucat să o susţină, fiindcă, izbucnind cel de-al doilea Război Mondial, germanii au rupt frontul şi se apropiau de Paris, unde Ioan Ploscaru se refugiase. Pentru a nu fi luat în captivitate de trupele ocupante, a plecat spre casă cu ultimul tren care mai circula, prin Italia, prin Torino, Milano şi apoi prin Jugoslavia a ajuns la Lugoj, la 9 iunie 1940, ziua în care Parisul a căzut sub ocupaţie germană.
După sosirea la Lugoj a fost numit secretar episcopesc, în 1942 a fost ales canonic, iar în 1945 a fost numit vicar general episcopesc, calitate în care l-a găsit ilegalizarea Bisericii Române Unite, în 1948.
La 30 noiembrie 1948 a fost consacrat episcop titular de Trapezopolis, auxiliar al eparhiei Lugojului, prin punerea mâinilor nunţiului apostolic Patrik O’Hara la Bucureşti.
În august 1949 a fost arestat şi ţinut în arestul poliţiei din Lugoj până la 8 decembrie 1949, când a fost dus la Timişoara, iar în mai 1950 la Bucureşti, la Ministerul de Interne, şi de acolo, la Jilava.
În 8 decembrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, unde a rămas până în anul 1955, când, în luna aprilie, a fost readus la Jilava, apoi la Timişoara, de unde, în baza unui decret guvernamental, a fost eliberat.
În 15 august 1956, în iureşul unei noi campanii de arestări, a fost arestat şi episcopul Ioan Ploscaru, depus la securitatea din Timişoara, de acolo la Cluj şi apoi iarăşi la Bucureşti, unde, în februarie 1957, a fost judecat şi condamnat, în total, la 45 de ani de închisoare. Aplicându-i-se pedeapsa cea mai mare, condamnarea s-a rezumat la 15 ani de temniţă. A executat-o în închisorile Malmaison, Jilava, Piteşti, Timişoara, Dej şi Gherla, de unde, în urma decretului de graţiere din 1964, a fost pus în libertate.
Revenit la Lugoj şi-a continuat, clandestin, activitatea episcopală, în urma căreia, în 1972 i s-a întocmit din nou dosar de trimitere în judecată, dar intervenind un ordin guvernamental, cauza a fost scoasă de pe rol.
Deşi se începuse o slăbire tolerantă a persecuţiei împotriva Bisericii Române Unite, episcopul Ioan Ploscaru abia în anul 1975 a putut descifra o destindere, în urma unei vizite ce i-a făcut la Lugoj un ofiţer superior de securitate, despre care am amintit mai sus, care s-a purtat foarte curtenitor, vizitele făcute până atunci nefiind decât anchete, percheziţii şi arestări. În urma acestei vizite i-a încunoştinţat şi pe ceilalţi episcopi în viaţă de discuţiile purtate. O asemenea scrisoare, despre vizita ce a avut loc sâmbătă 12 iulie 1975, i-a adresat şi părintelui dr. S.A. Prunduş – Cluj: „… a fost la mine dl. Colonel Vasilescu de la Ministerul de Interne, un om deosebit de fin, diplomat şi binevoitor. Chiar de la început mi-a dat să înţeleg că n-a venit pentru anchete, ba mai mult, chiar dânsul mi-a declarat că vechile metode au fost abolite şi că felul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică, se recunoaşte, a fost o greşeală”. Cu toate aceste asigurări date de omul securităţii, în urma atâtor suferinţe, episcopul nu a fost pe deplin convins de sinceritatea lui: „Eu am ascultat cu un optimism prudent. Nu pot să nu recunosc că în mine, datorită multor persecuţii de tot felul, a rămas un fel de reflex condiţionat când e vorba de securitate”. Totuşi, în concluzie, delegatul Ministerului de Interne a reuşit să-l convingă că „persecuţia s-a terminat şi urmează faza dialogului”. Deci, Puterea politică a trecut la o relativă toleranţă, rămânând, în schimb, în continuare, atitudinea duşmănoasă a Bisericii Ortodoxe Române, care nu a iniţiat dialogul. Abia Revoluţia din Decembrie 1989 i-a adus episcopului deplina siguranţă a libertăţii.
„În urma Decretului Nr. 9/31 decembrie 1989, pct. 20, Biserica Greco-Catolică din România a fost eliberată. Drept aceea IPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române din Timişoara, conştient de importanţa acestui decret şi, în acelaşi timp, binevoitor, în spirit creştinesc, a dispus preotului paroh ortodox Daneş, de la fosta catedrală română unită din Lugoj, să o predea posesorului de drept, Bisericii Unite”.
„La 29 ianuarie 1990, orele 10,30 s-a intrat triumfal în catedrală şi s-a oficiat prima Liturghie arhierească greco-catolică după 41 de ani, de către un sobor în frunte cu Episcopul Ioan Ploscaru”.
La 12 martie 1990, odată cu restabilirea Ierarhiei Catolice în România, episcopul Ioan Ploscaru a fost dezlegat de titlul eparhiei de Trapezopolis şi numit titular al eparhiei Lugojului.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.