Episcopul greco-catolic de Lugoj, Prea Sfinția Sa Alexandru Mesian, va sărbători, în 8 mai, 50 de ani de la hirotonirea sa întru preot. O activitate lungă și aparte, pentru un preot, ce, pentru cea mai mare parte a ei ar putea primi, într-o carte de muncă mai dreaptă decât cele pe care le ținem noi între noi, aici, jos, un spor de dificultate: 24 de ani și jumătate de preoție în clandestinitate și aproape 21 de ani ca episcop. Ani grei, unde nu poți sări trepte, arde etape, lua scurtături. Un adevărat jubileu, în accepția sa de bază: 50 de ani, ca la vechii evrei. Nu ”cincinalul în patru ani jumate”, nu alte cifre rotunde, prezentate ca jubileu. 50. Jumătate de secol.

L-am invitat pe Prea Sfințitul Mesian, puțin înainte de această aniversare importantă din viața sa, să vorbim despre lucruri și oameni trecuți, despre ”cum e acum”, despre ce și-ar dori să fie în viitor. Întâlnirea a avut loc în Palatul Episcopal din Lugoj, un loc al armoniei și înțelegerii între cultele din Banat dar și un spațiu constant cu sine însuși, de unde greco-catolicii cu busola oarecum năucită de vremuri au putut primi mereu povață că soarele încă răsare la Roma.

***

Prea Sfințite părinte, 50 de ani de preoție. E ca un aisberg cu simetrie ciudată – cam 25 – 25, jumătate de preoție în catacombe, jumătate la lumină. Sau ce ne place să numim, în zilele bune, lumină. În 8 mai 1965, episcopul Ioan Dragomir v-a oferit darul preoției. Cum a fost acea primă zi?

A sosit momentul hirotonirii, sâmbătă 8 mai 1965. Pe la ora 1800 a sosit P.S. Ep. Ioan Dragomir, însoţit de Pr. Silviu Augustin Prunduş OSBM. Pr. Lucian Mureșan ştia că evenimentul va avea loc duminică 9 mai, de aceea nu a fost prezent chiar de la începutul ceremoniei, a venit mai târziu.

Pentru ceremonia hirotonirii erau pregătite (într-o cameră) toate cele necesare: masa altarului frumos împodobită, odăjdii pentru episcop, odăjdii pentru preoţi, potir, patenă, cărţile liturgice, Arhieraticonul, cartea episcopală pentru hirotonire, etc.

Programul liturgic a fost pregătit de Pr. Silviu Augustin Prunduş, doctor în Liturgică, şi a constat în celebrarea a două Liturghii. La prima Sfântă Liturghie mi s-au acordat Treptele Minore şi Diaconatul. În cadrul celei de a doua Sfinte Liturghii mi-a fost conferit Sacramentul Sfintei Preoţii. S-a ajuns la această variantă întrucât ne aflam în condiţii speciale, de prigoană a Bisericii. Pentru a nu fi prea multe întâlniri cu episcopul, care era foarte urmărit, s-au celebrat cele două Sfinte Liturghii în aceeaşi zi. Cuvântarea la acest eveniment a avut loc în timpul mesei festive, tot din motive de prudenţă.

Pr. Lucian, aşa cum s-a văzut, ştia că evenimentul va avea loc duminică 9 mai, de aceea nu a fost prezent chiar de la începutul evenimentului. Schimbarea programului a fost, la fel ca altele, o tactică strategică de a induce în eroare pe cei care eventual ar fi aflat de programul de hirotonire de duminică, 9 mai. Pr. Lucian a sosit totuşi la Cluj în ziua de sâmbătă, 8 mai. Pe când toţi (cei cinci) eram la masă, după ce hirotonirea era terminată, Deo gratias, cineva bate la fereastră insistent. În sufletele celor din casă se creează emoţii, dar fără nicio frică, căci candidatul – laicul – fusese deja hirotonit preot! Era această bucurie pentru toţi căci Dumnezeu ne dăruise un preot gata de a da mărturie de credinţă, de a-L mărturisi pe Cristos şi Biserica Sa.

După multe insistenţe şi bătăi în geam, Sr. Aurelia, sora Pr. Pintea, desface perdeaua geamului de la bucătărie şi constată că nu este securitatea ci Pr. Lucian, care sosise de la Baia-Mare pentru evenimentul programat pentru 9 mai. Bucuria era imensă pentru toţi cei 6 prezenţi. Pr. Lucian a asistat la cuvântarea P.S. Ioan Dragomir, care a spus printre altele: „Părinte Alexandru, aţi venit în această casă ca un om oarecare, un laic, şi, prin acordarea Tainei Sfintei Preoţii, veţi merge acasă îmbrăcat în harul Sfintei Preoţii, ca preot”.

După ce P.S. Ioan Dragomir şi-a terminat cuvântarea, îndată după ce ne-am aşezat la masă, fericiţi că toate s-au săvârşit cu bine, Pr. Lucian, care fusese hirotonit preot tot în secret în decembrie 1964, scoate din buzunar un ziar şi se adresează P.S. Ep. Ioan Dragomir, zâmbind: „Cum de l-aţi hirotonit pe Alexandru de preot, de vreme ce are piedici? Priviţi în acest ziar, pe care-l aduc de la Baia-Mare, ziarul Pentru socialism în care scrie despre tovarăşul tehnician principal Alexandru Mesaroş (Mesian) care verifică calitatea rezistenţei metalelor într-un laborator de încercări mecanice şi de metalografie de la Uzina Mecanică şi Utilaj Minier din Baia-Mare (UMMUM)?” Într-adevăr, acel articol era laudativ şi era însoţit şi de o fotografie. Evident, bucuria a fost şi mai mare, era un compliment la adresa mea, din câmpul muncii, publicat în ziar.

Am putea să numim o coincidenţă faptul că, în zilele în care „regimul” mă lăuda, eu am devenit preot greco-catolic în clandestinitate, în secret. Acest lucru l-am aflat în seara zilei hirotonirii mele, la masa festivă. Acesta a fost un prim şoc de bucurie, un semn al Providenţei.

După ce ne-am ridicat de la masă, Ep. Ioan Dragomir, însoţit de Pr. Silviu Augustin Prunduş, s-a retras (era deja noapte), iar noi ceilalţi ne-am cazat în spaţiile amenajate la casa Pr. Pintea.

În ziua următoare, duminică 9 mai 1965, a avut loc prima Sfântă Liturghie (primiţia), în aceeaşi casă în care avusese loc hirotonirea cu o zi înainte, avându-i concelebranţi pe Pr. Lucian şi pe Pr. Pintea, iar în asistenţă pe Soara Aurelia (tanti Aurelia).

Întrucât acele zile au fost foarte încărcate cu emoţii şi evenimente, după 5 zile de izolare, dar cu mare bucurie sufletească, s-a convenit că în acea duminică după-masă să mergem să vizionăm un film oarecare, care rula atunci la Cluj. Am nimerit la un film muzical foarte frumos, intitulat Veselie la Acapulco cu Elvis Presley.

Cred că luni sau marţi (10-11 mai) ne-am întors la Baia-Mare, împreună cu Pr. Lucian aşa cum a spus episcopul Dragomir: „am sosit la Cluj ca laic şi m-am întors la Baia Mare ca preot”, fiind foarte fericit.

Un alt eveniment foarte important, un alt şoc a avut loc în duminica următoare, 16 mai 1965. Chiar dacă eram preot greco-catolic în secret, trebuia să mă comport în faţa lumii ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Îmi făceam programul spiritual, Sfânta Liturghie, în casă, cu geamurile camuflate, dar continuam să merg seara, la Baia Mare, la biserica romano-catolică, unde trebuia să fiu văzut de toată lumea, ca şi cum nu s-ar fi întâplat nimic.

Trăiam cu convingerea că, în afară de cele şase persoane care participaseră la hirotonire, nu mai ştia nimeni că sunt preot. Cei şase erau: Ep. Ioan Dragomir, Pr. Aştelean Pantelimon (Pintea), Pr. Lucian Mureşan, Pr. Silvestru Augustin Prunduş, Sr. Aurelia şi nou-hirotonitul Alexandru (Mesian).

Nimeni nu ştia ce comoară port în suflet iar acest lucru, în acea perioadă, era foarte convenabil.

Şi totuşi!

La sfârșitul Sfintei Liturghii de la Baia Mare, de la biserica romano-catolică Sfânta Treime (pe care o frecventau foarte mulţi români greco-catolici din rezistenţă, căci cultul nostru era interzis), când am ieşit din biserică, eram aşteptat în faţa bisericii de foarte mulţi credincioşi care m-au înconjurat să mă felicite. Pentru moment am fost complet nedumerit : de unde au aflat că sunt preot, cine a divulgat acest secret de mare importanţă pentru Biserica Greco-Catolică? Acesta a fost un al doilea şoc legat de hirotonirea mea.

Am întrebat pe unul dintre cei care erau cu zâmbetul pe buze, să-mi spună ce ştie şi de unde ştie? Răspunsul era foarte simplu: din ziarul Pentru socialism care publicase un articol despre mine, cu o fotografie de la serviciu, în timpul când eu eram pe drumurile preoţiei. Să fiu sincer, nu mă aşteptam la acest răspuns, dar mi-au ridicat o piatră de pe inimă.

Să fi fost şi aceasta o coincidenţă, sau un semn al Providenţei? Toate se întâmplă după planul lui Dumnezeu. Prima mea apariţie ca preot (în secret) în mijlocul comunităţii greco-catolice a fost recompensată cu aplauze, cu zâmbete şi bucurie. Aceşti credincioşi au avut ca reper al bucuriei articolul din ziar, iar noi am înţeles bucuria pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o prin acordarea Sfintei Preoţii.

Ce concluzionez (consider) eu din aceste evenimente, care s-au succedat de la masa festivă de după hirotonire, cu acel articol, şi până la felicitările credincioşilor de la Baia Mare? Consider că şi aceste momente au fost dăruite de Dumnezeu, date gratuit. Nu am niciun motiv să gândesc altfel. Sunt daruri pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii Sale în acele vremuri. „Neumblate sunt căile Domnului”. De-a lungul vieţii am constatat nenumărate harurile pe care le-am primit din partea Bunului Dumnezeu.

Consider că şi eu trebuie să exclam, împreună cu Prea Curata Fecioară Maria acel imn: „Magnificat anima mea Dominum … ”

„Măreşte suflete al meu pe Domnul,
Şi s-a bucurat spiritul meu de Dumnezeu mântuitorul meu,
Că a căutat spre umilinţa servei sale…”

(Lc 1,46-47)

Cum erau prieteniile în clandestinitate, comunicarea, încrederea? Ce vă lipsește de atunci?

Toţi au murit. A rămas doar P.F. Lucian…

Când v-a fost cel mai greu?

Eu nu pot să zic că a fost greu. După hirotonire toate le suportam, bune, rele, cum veneau.

Au venit vremurile noi, ați ajuns episcop. La rândul dumneavoastră, sunteți cel care pune mâinile pe capul candidaților la preoție. Apoi, uneori, se cântă: ”preot în veac ești tu”. Cum simțiți aceste cuvinte și cum vă străduiți să le dați mai departe celor care, peste ani, peste decenii, vor spune ”pe mine m-a hirotonit preot PSS Mesian”?

Nu pot să zic că sunt un sentimentalist. În tot ansamblul, când știu că am de hirotonit un preot, știu că preotul este luat dintre oameni și pus pentru oameni, o persoană ce este chemată la o activitate preoțească, de apostol al lui Cristos. E un sentiment de bucurie că știu că a studiat, a făcut o pregătire, și de viață, că e un om încercat, pe care îl vrea Dumnezeu. Totdeauna există și bucuria altor persoane, a familiei, a profesorilor, care retrăiesc bucuria că ei au oferit lui Dumnezeu o persoană care a fost pregătită pentru așa ceva.

Ca episcop, ați umblat mult, ați vizitat multe țări, ați cunoscut oameni de pe toate continentele, oameni simpli, președinți, papi. Înaintea Papei Francisc, ce-și purta singur servieta în Roma, mergeați cu metroul, cu însemnele de episcop pe dumneavoastră…

Da, când mergeam la Congresul Euharistic din anul 2000. Mergeam din Vatican până la bazilica San Giovanni în Lateran și de multe ori am auzit pe cei din jur spunând că pentru prima dată văd un episcop în metrou.

…la San Egidio, alături de alți colegi, i-ați servit pe cei săraci. În Joia Mare, conform ritualului, spălați și sărutați picioarele enoriașilor. O multitudine de fapte, de gesturi, de trăiri. Care e locul cel mai drag, din lumea mare, pentru dumneavoastră, care e cel din România și care sunt amintirile cele mai frumoase din munca de episcop?

Locul cel mai drag pentru mine este sfânta biserică. Cel mai frumos loc pentru mine e acolo unde mă întâlnesc cu Isus Cristos, la Sfânta Liturghie. Din alt punct de vedere, ca de obicei, e locul unde m-am născut, în Baia Mare, Ferneziu. Iar din lume, la Roma mă simt bine – mai ales la celebrările acestea solemne din Vatican, cu Sfântul Părinte, fie la Roma, Bulgaria, Viena, Lourdes, Ucraina, unde l-am însoțit. Deviza mea ca episcop și totodată pentru toată viața este: ”Iată Dumnezeule vin să fac voia ta” (Evrei 10.9) Ca și episcop eu sunt la datorie, eu răspund ”prezent” peste tot unde e nevoie.

Într-un alt 8 mai vă sărbătoreați anii de la hirotonire la București, la masă cu Papa Ioan Paul al II-lea, sfântul inimilor noastre. Anul acesta, de 8 mai, veți ”împărți” liturghia cu colegii ierarhi catolici, de ambele rituri, din România, în cadrul Conferinței Episcopilor Catoolici, la Satu Mare. Vă considerați un răsfățat al coincidențelor?

Nu al coincidenţelor, ci al harurilor divine.

De multe ori… În 8 mai 2000, am concelebrat cu Sf Papă Ioan Paul al II-lea în cadrul Sfintei Liturghii Jubiliare în limba română oficiată în Bazilica „Sfântul Petru” din Roma și au participat și în jur de 3000 de români iar în 7 mai a avut loc comemorarea Martirilor Secolului XX, la Colosseum.

Prea Sfințite Mesian, s-au strâns anii. Cu asta vin și sfaturile oferite celor din jur, constatările, diagnosticele. Uitându-vă la Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, ce vedeți? Dacă ați fi întrebat, acum, după acești 50 de ani de preoție, ”voi sunteți urmașii Romei?”, cum ați justifica răspunsul, indiferent care ar fi el?

Biserica Română Unită cu Roma a devenit Arhiepiscopie Majoră. În fruntea ei este Prea Fericirea Sa Cardinalul Lucian Mureşan. Biserica noastră are propriul Sinod. La Bucureşti avem o nouă Eparhie păstorită de P.S. Părinte Episcop Mihai Frăţilă.

Văd o reînviere a Bisericii Române Unite, după 40 de ani, cât a stat înmormântată.

La 8 mai 1965, data la care am fost hirotonit preot, B.R.U. era încă scoasă înafara legii, priveam cu speranţă la Biserica de mâine. Iar azi, după 50 de ani, privind în urmă cu credinţă vedem cum Biserica întemeiată de Cristos nu a fost zdrobită de puterile infernului.

Cum sunt dorințele de azi ale unui episcop catolic din România care a fost preot ascuns un sfert de veac și la lumină alt sfert de veac?

Aş dori ca această Biserică să-şi continue drumul început la 1700 în sânul poporului român, ca un for de credinţă, cultură şi civilizaţie.

Acestei Biserici Române Unită cu Roma, Greco-Catolică i se atribuie cu adevărat titlul de Biserică a martirilor şi mărturisitorilor credinţei.

„Ce voi răsplăti Domnului
pentru toate câte mi-a dat mie?
Paharul mântuirii voi lua
şi numele Domnului voi chema.”

Ps 115, 3-4

A consemnat: Ramona Băluțescu