Să suni și să ceri zece pizze e mai ușor decât să ceri șapte sau patru sau, poftim, nouă. E așa, ca și cum ai spune: ”Dă, mă, rotund, să fie: hai, zece!” Atâta doar că, dacă aș fi pizzar și cineva mi-ar cere zece pizze, poate nu l-aș crede și aș zice că e-o dumă. Dar acolo nu e-așa. Acolo pizzarul te-ntreabă, înainte să-i zici tu adresa: ”Pentru familia Codrea?” Pentru că ești în Cugir.
Mă ia Ioana, Ioana familiei aceleia mari, unde un singur oaspete face comanda de pizza să sară de la nouă la zece, voi fi oaspetele familiei Codrea într-o zi aparte, care a legat gordian dorința noastră de-a ne vedea cu cea mai apropiată aniversare a lor, cu hramul parohiei pe care capul familiei, părintele Viorel Codrea, preot greco-catolic o conduce: o zi a îmbrățișărilor, dintre sfinți, dintre oameni, dintre lucruri aflate în depărtări. Apropierea ce era să se-ntâmple cândva, la Roma, vine acum, după ani. Petru și Paul, sfinții, se iau de umeri undeva dincolo de noi, metafora strânsului aproape ne călăuzește. Începe micul drum dinspre calea mare spre locul mic. Dinspre traseul făcut de zeci de ori, unind puncte mari, spre locul mic, pitit printre dealuri domoale și legende ce duc spre bancuri, despre mașinile de cusut de așezat în rastel. Cugir – terra incognita. Ar trebui să iau o piatră în gură. Nu iau. Am multe de vorbit cu Ioana, preoteasa noastră, și vorba c-o piatră-n gură dăunează comunicării.
Pentru că, până la urmă, comunicarea e cuvântul zilei. Nu doar din cauza legăturii celor doi sfinți ce împărățesc lumina blândă a zilei de azi ci mai degrabă pentru că familia Codrea și-ar putea lipi poza-n dicționar, acolo un de se explică treaba cu comunicarea. Niște oameni ca o flotă unită, fremătând într-un port mic, intermediar, gata să țâșnească mereu spre altundeva, cu sonarele pregătite pe sub babord și tribord, cu antena spre satelit la prora și cu ocheanul montat ca lipit de pupa. Care semnalizează ca o baliză trecerile, întâmplările, dorințele, cauzele.
Nu știu dacă îmi vine repede un alt nume de comunicator de acest calibru, în Eparhia de Lugoj. În afară, poate, de Raimi, arhivarul și pozarul, care le suflă-n ceafă, în clasament, dar totuși mai are până să-i ajună din urmă. Cu mașina înscrisă pe buletin ca membru drag al familiei, într-o relație de amor și amoare cu aparatele de pozat, cu gențile foto, cu obiectivele, cu telefoanele, tabletele și laptopurile ascuțite-n teacă și amuniția pregătită pe zona wireless, cu o capacitate de ubicuitate ce ar face să pălească de invidie orice fizician – cam asta este familia Codrea, atunci când vine vorba de a ține legătura cu ceilalți – cu prietenii, enoriașii, ”stăpânul și împăratul lor” (adică episcopul), cu umanitatea și cu ce-o mai fi dincolo de stele – marțieni sau zei.
Pentru că ei fac și vorbesc. Merg acolo unde e de mers. Împart din ceea ce știu și pot. Văd și prelucrează informația. Și aduc ceva de dincolo de pereții Labirintului în acel Cugir în care prea puțini și-au îngăduit să viseze la aripi de fugit de Minotaur. Sau le-au croit după modelul neacreditat ISO, cu legături de ceară între pene, și s-au prăbușit. Și-atunci e important să ai pe cineva care umblă, care îți spune că înlănțuirea se poate sparge, care îți arată căi.
Dar, dincolo de toate acestea, generale, un lucru m-a impresionat mereu, aparte, când a fost vorba de comunicarea soților din casa Codrea: că au știut să fie alături, mereu, de fiecare dintre copiii lor, arătând urbi et orbi că ”ăsta micul a luat diplomă la școală, sau la fotbal, sau a început un drum nou din care va învăța ceva”. E mare lucru să ai așa un părinte în casă. Și e mare lucru ca părintele să fie cap a mai mult decât casa lui, să se transpună în a fi părintele comunității pe care o conduce.
Cel care își schimbă poza pe Facebook la aniversări sau la reușitele copiilor lui este și starostele unei comunități, pentru care s-a pus să ridice biserică de n-a mai văzut Cugirul, cu chip de catedrală și cu suflet cât pentru trei nunți. Spre toate acestea mergem, pentru a le vedea la ele acasă, acolo unde generatorul pentru toată această zdroabă își are acoperiș. La familia Codrea – casă și comunitate. La Cugirul pe care îl tot auzi menționat când e vorba de ei. Și-ncepe orașul.
Orașul trist
E ceva nesănătos în locul acela, ca un fel de boare de catran. Ca și cum toate izvoarele lumii ar fi numai fiere. Ca și cum n-ar fi existat niciodată cocori. Și singurul lucru ce mai scoate din apăsarea asta, ca o celestă radieră ce trece pe poza unui lagăr, cu capătul ei ce induce uitare și tihnă, e doar soarele – soarele ce arde, cauterizează și te face să speri că încă există sămânță de ceva bun în orice măr.
Ceva vorbește aici despre război, despre un cataclism cu ape mari și furtună și lupta zadarnică, și neputința celor ce-au încercat. Despre nopți în care stelele se văd mari pentru că nu e lumină de jos să le tulbure, despre resemnare, despre capul plecat spre pământ, despre pierdere-afară și interioară, despre vis frânt, despre descotorosit.
Mai este o șansă cu locul acesta. Dacă oamenii-s buni. Dar prima impresie, intrând în Cugir, e că nu prea mai sunt oameni în localitate, că valul Atlantidei a lăsat prea puțini vii în urma sa. Sunt blocuri ce se hlizesc în sus, spre soare, cu găvanele ochilor goale, de parcă un orb ar negocia cu soarele ca, la pachet cu căldura, să primească totuși și vederea unei raze. Și n-ai pentru cine: blocuri goale, sparte, descoperite la capul acoperișului, triste, fărâmițându-se, cu cel mult un sfert de câine ce locuiește câte o scară pe care nu mai urcă nimeni altcineva.
Cugirul are o latură apocaliptică, de decimare, ca a ”Germenului Andromeda”, de duminică fatală în care nimeni nu se odihnește după nimic, pentru că nu e nimica de făcut, de sperat, de așezat. Nu cred că e preconcepție – îmi impusesem să nu citesc nimic, înainte, despre rata de șomaj, despre populație, despre nimic. Aș putea continua cu tușa sumbră dar n-are rost. Simplu spus, Cugirul este un oraș trist, pe care istoria a decis să-l acopere cu o pâclă de ne-întâmplări din care este greu de ieșit. Sau, poate, puncte de aglutinare spre altceva există. Mă-ntreb cum și-o fi dus părintele Codrea parohia, dinspre nimic spre ceva, dinspre vecin al unor blocuri de nelocuit în vecine ale unei biserici cum și-ar dori orice oraș.
O predică fără acuze
Vine liturghia de Petru și Pavel, dar mai întâi vine cățeaua locului în ușa bisericii, lucru ce vorbește și el despre oameni buni. Subsolul acela de biserică, încăpător, în 2015, în lucru, ca atâtea alte subsoluri de biserici greco-catolice, încă în lucru, acum, la mai bine de un sfert de secol de democrație scremută, când oamenii aceștia încă nu au înapoi, ca al lor, ce le-a fost luat de către comuniști, în 1948.
Preotul vorbește atâta de cursiv la predică de parc-ar citi. Mi-aduc aminte de prima noastră întâlnire, la Roma, când el îi explica soției lui ceva într-o limbă pe care n-am ascultat-o, despre cum trebuia făcută acea poză anume, în Piața Sf Petru. I-am pozat, gândindu-mă: niște străini. M-au văzut, gândindu-se: o străină. Abia acasă, după ceva timp, ne-am cunoscut realizând că pierduserăm un prilej de întâlnire și de împărțire, date fiind prejudecățile noastre cum că cei din jur nu pot fi, în unele locuri, decât străini.
Despre trecerea de prejudecăți, de tipare, vorbește preotul, frumos, și nu le spune enoriașilor lui că ortodocșii trebuie condamnați pentru ticăloșiile pe care le fac fraților vitregi catolici – preotul nu judecă în termenii ăștia, chiar dacă toți îi știm. Vorbește, dimpotrivă, despre îmbrățișarea dintre Orient și Occident, dintre principii diferite, dintre ce ar părea, în aparență, opus. Despre a se face ca lucrurile să nu fie opuse. Despre a fi frați.
Au trecut ani de atunci, de la Roma, l-am cunoscut pe Viorel ca tată de familie, jovial, ca om interesat de comunicare, ca prieten al fiilor săi cu aparatele foto la gât, ne-am întâlnit în diverse locuri, a fost la lansări ale mele de carte, chiar am făcut o echipă deosebită, zic eu, cu prietenul nostru din Orăștie, protopopul Silviu Bindea, încercând să explicăm istoria și clipa prezentă celor ce păreau a nu înțelege prea mult, din altă biserică, din acel oraș.
Și totuși, realizez că nu l-am mai auzit niciodată vorbind la o predică, și mă simt oarecum uimită, oarecum contrariată concurențial de cât de ușor strânge laolaltă cuvintele, de câtă doză de coerent pune în a desena forma ideilor pe care ni le oferă în predică.Mereu mai rămâne puțin loc să-i cunoști pe oameni, bunăvoință să ai și răbdare să ai.
Cum este hramul acestui loc care aduce schimbare cugirenilor, ne strângem după slujbă la o poveste, la o plăcintă și la un surâs. Oamenii povestesc despre începuturile noi ale bisericii lor, au adus poze, au venit cu amintirile lor care se lipesc alături de alte amintiri din atâtea alte colțuri ale Bisericii mari a greco-catolicilor. Mereu, biserica pierdută, speranțele oamenilor, hârâielile, efortul deosebit pentru construirea unei biserici noi. De ce a trebuit să fie așa?… De ce e istoria pentru unii mumă și pentru alții ciumă?…
Mă bucur de povestirile celor mai în vârstă ce sunt aici, despre episcopul Suciu, despre canonicul Brânzeu. Oameni care, dintr-o anumită normalitate, ce implica și ecumenismul, au fost aruncați într-un vârtej de neînțeles al timpurilor. Povești ale unei lumi trecute…
Mai sunt lucruri pe care le-am pus în plan să le facem în această zi condensată. Mergem și la cimitir să trecem pe la un anume mormânt dar și pentru a vedea biserica veche, care a fost a greco-catolicilor și nu le-a mai fost dată înapoi. O biserică ce avea vitralii – aflu – până de curând. Dar care acum nu le mai are. Și nimeni nu-i va trage de urechi pe ”frați” că strică un lucru care nu ar trebui să fie al lor… Citesc istoricul bisericii de pe hârtia plasată pe unul dintre pereți. Nimic despre greco-catolici, de parcă acea clădire ar fi fost generație spontanee, ieșită din iarbă, din nimic… Câtă frică trebuie că mai au ortodocșii dacă nici măcar fondatorii unei biserici nu pot fi menționați… Până la urmă furtul rămâne furt iar creștinii spun că lucrurile acestea cândva tot se pedepsesc.
A urmat timpul unui curs practic pe care l-am oferit – ”Imagine și identitate în BRU”, care a strâns laolaltă o mână de tineri interesați de felul în care fotografiile și textele, din unghi jurnalistic, contribuie și ele la construirea noii identități a Bisericii Greco Catolice. Și preotul Viorel Codrea și soția sa au participat la discuțiile pe care le-am avut pe acest subiect, mai ales că ei sunt printre cei mai avizi și eficienți comunicatori din Eparhia de Lugoj și, pe de altă parte, pentru că fotografiile prezentate spre demonstrație erau din cadrul unor evenimente la care participaseră sau la care chiar deveniseră personaje. O mână de oameni dornică să afle, să proceseze, să își aducă obolul lor la felia de istorie care se așează acum, peste tot lângă noi, sub ochii noștri, și pe care avem datoria să o consemnăm.
Și abia după ce și acest moment, precum și cele zece pizze care nu-i nedumeresc pe pizzarii din Cuguir au devenit parte din istoria noastră personală, am trecut la a depăna, împreună cu preotul greco-catolic al locului, istoria de până acum, de la reluarea firului, de aici.
Se mișcă lucruri
Viorel Codrea este al doilea preot greco-catolic de aici, pe stil nou. Au fost câțiva oameni care s-au strâns, în 1993, greco-catolici fiind cândva. Și au vrut preot. Dar nu era de unde. A venit părintele Puni, uneori, și făcea slujbă prin case private. Apoi, în 1997, a fost trimis aici preotul Rafiliu Aurel David. Era pe atunci un protopop ortodox, Gheorghe Donu, cu care se mai putea discuta. Spitalul oferise ortodocșilor o capelă, greco-catolicii au trimis la protopop o delegație care a cerut slujire alternativă, cum ei avuseseră biserică faină în Cugir, ce era bine-mersi în picioare, și e și acum. Nu au primit asta dar protopopul i-a lăsat să țină slujbe în capelă. Ceea ce, să recunoaștem, era mai mult decât în multe alte locuri. Și mult mai puțin decât în alte locuri păstorite de Înalt Prea Sfinția Sa Nicolae Corneanu. Dar el nu le-a putut impune episcopilor săi să-i urmeze calea… În capela de la spital intrau 40 de oameni în picioare. În definitiv, Isus se spune că a avut mai puțini apostoli când a pornit pe cucerit inimile oamenilor…
În 2000, preotul a cerut să plece. Și a venit cel nou. Viorel Codrea e din Sighet, văzuse vreo șase parohii și-și dorea ceva mai mic, dar aproape de un oraș mai mare. N-a fost să fie așa. A fost trimis aici, la Cugir.
”42 la sută era șomajul, pe atunci. Episcopul m-a trimis aici iar oamenii se bucurau că aveau preot maramureșean” – spune părintele. În 2000 toamna a deschis procesul pentru biserica veche dar a făcut și primele demersuri pentru construirea unei biserici noi. În 2001 era sfințirea pietrei de temelie iar în 2004 deja era terminat demisolul. Era fără încălzire, desigur – două ierni au stat acolo fără încălzire. Dar au avut unde ține slujbă. În 28 noiembrie 2004 au avut aici prima slujbă cu episcop – cu intrare festivă și toate cele. Iar preotul știe data din cap – nu trebuie să caute în vreun calendar. Pentru că a rămas ca moment de căpătâi în istoria parohiei sale.
Construcția a continuat în salturi cum și floarea soarelui își întoarce capul după soare – aici era vorba de bani. Dar se speră că deja toamna aceasta se va intra în felia de mai sus. La demisol se mai află capela, birourile. Și, cândva, biserica se va muta acolo unde se cuvine să fie: sus.
Din 2005 a început munca împreună cu tinerii – și unele relații cu parohii din Italia. Anul acesta e al zecelea pentru tabăra pentru tineri, organizată aici. Părintele vorbește de ”cateheza jocului, de felul în care tinerii pot să crească într-o atmosferă creștină”. Povestește despre celelalte din jur – din 2001 au început aici concerte de colinde. ”De regulă vin studenții de la Blaj, corul, apoi și ceilalți artiști. În rest nu există nici o activitate culturală în Cugir…” Ne întoarcem la tabără, îmi spune că în 2014 au fost 361 copii, fără animatori, din Cugir și împrejurimi – fiind o tabără de zi și la munte.Și că anul acesta vor fi și mai mulți.
”Vin și ortodocși, vin de orice fel, inclusiv romi. M-a oprit preotul ortodox de la catedrală, m-a întrebat cum facem de-i atragem, zice ”că știți că vin și de la noi – ce acțiuni faceți?” – zice părintele. A răspuns simplu colegului: ”Veniți și vedeți!” N-a venit niciodată…
S-a redeschis ASTRU Cugir. ASCOR-ul a încercat să-i facă oarecum concurență. Foarte bine – s-a bucurat părintele – e loc pentru toată lumea sub soare! Și și-a continuat activitatea în biserica sa ce îmbobocește. Și nu numai acolo.
”La început nu ne-am gândit la o biserică așa de mare. Am primit proiectul gratis. Biserica n-o faci doar pentru acum. Mai demult erau trei parohii greco-catolice aici. La sărbătorile mari se umple biserica” – mai explică părintele Codrea. E, într-adevăr, de dimensiunile unei catedrale. Într-un Cugir cu 25.000 de locuitori. Dar măcar în jurul acestei biserici au loc și acțiunile culturale ce lipsesc orașului.
Revenim cu discuția la acțiunile parohiei. Preotul vorbește de o activitate pastorală modernă: ”Parohul nu face doar liturghie duminica, trebuie să te ocupi de oameni, de tineri. De ești la Roma, poartă-te ca romanii. Trebuie să joci fotbal, să ai activități. Să vorbești copiilor și tinerilor pe limba lor. Tânărul trebuie să vină din satisfacție la biserică”.
Ajungem cu discuția la cele ce au loc sub semnul Caritasului – în 2005 au cumpărat o clădire pentru azilul de bătrâni. Care, pe viitor, va ajunge și el dincolo de ușa ce desparte realitatea de vis. Preotul explică, despre implicarea în zona socială: ”Noi funcționăm sub tutela Caritasului Blaj. A revenit în actualitate gândul cu căminul de bătrâni. Primim ajutoare – mâncare, încălțăminte, dotări pentru spital, haine – am luat credincioșii și am mers la familii. Avem și trei tineri de etnie romă cu potențial. Am făcut sondaje la familiile cu nevoi și am sortat haine pentru cei care urmau a le primi, să fie după nevoile lor. Unii au o masă amenajată deasupra WC-ului. Când le-ai dus trei cutii cu haine, copiii te priveau ca pe un mic Dumnezeu…”
Mergem mai departe pe latura Caritas, ASTRU și AGRU. AGRU avea în trecut cor mixt cu peste 50 de persoane, renumit național, iar preotul vrea să reînnoade tradiția. E asistent spiritual la nivel eparhial la ASTRU.
O parohie care a renăscut din atâta de puțin, cu cei care și-au adus aminte că au fost greco-catolici și care nu s-au mulțumit să plângă lângă biserica lor furată. O parohie care, în frunte cu preotul ei, dă unui oraș aproape fantomă evenimente și puncte de forță într-ale culturii și moralei. Un loc de unde pleacă ajutor pentru cei necăjiți și sfat pentru cei în cumpănă. Și o mulțime de momente care unesc cugirenii de ceilalți credincioși greco-catolici ai Eparhiei de Lugoj, atât grație participării efective la evenimente cât și avidității față de comunicare pe care o are părintele Viorel Codrea.
Uite că ceva merge, totuși, în Cugirul acesta ce părea în somn de moarte la soare. Plec fără s-o fur pe mezina familiei, Irinuca, și să fug cu ea, deși e o dulceață de copil care te face să te gândești la asta, dar nu e frumos să furi copiii oamenilor. Negociez mai bine de o lună ca Viorel să-mi trimită o mână de poze de la evenimentele lor de peste ani. N-apucă. E prins între drumuri, tabără, întâmplările copiilor – despre care scrie în foaia parohiei, pe care le pozează, pe care le anunță pe Facebook. Se-ntâmplă lucruri la Cugir. Știu că e banal să închei așa, dar să ne uităm dincolo de cuvinte – până la urmă omul sfințește locul, nu-i așa?
Ramona Băluțescu
