Cu ocazia aniversării centenarului ÎPS Ioan Ploscaru s-au primit mai multe mesaje de la diferite instituţii şi credincioşi. Redăm mai jos materialul primit de la d-na prof. dr. Elena Ştefănescu de la Reşiţa.
* * *
Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că a permis ca și noi să fim martorii acestui Jubileu, a 100 de ani de la nașterea Apostolului lui Cristos, Ioan Ploscaru, Arhiereu al Bisericii Sale care a fost învrednicit de a gusta bucuria sosirii ”ceasului Domnului ” pentru libertatea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.
Obișnuit cu clandestinitatea, cu hainele vărgate, greu a acceptat să îmbrace veșmintele oficiale arhierești. S-a îngrijit apoi, ca cineva vrednic să-l urmeze. Astfel, la vremea hotărâtă de Dumnezeu, Preasfințitul Alexandru Mesian devine episcopul nostru și astfel împreună reușim să transpunem în viață cuvintele sale testamentare.
A reușit în imitatio Christi. A trăit în viața sa exemplară Cuvintele și Voința Învățătorului. Testamentul pe care ni l-a lăsat ne îndeamnă tot prin Cuvintele lui Isus, la îndeplinirea voinței lui Dumnezeu, în vederea moștenirii Vieții Veșnice. Ne dezvăluie secretul acestei Moșteniri :
TESTAMENT
FIILOR MEI SUFLETESTI
Două lucruri sunt necesare pentru pacea sufletului:
1. IUBIREA de Dumnezeu și de aproapele
2. IERTAREA
«Dăruieşte iertarea şi vei afla pacea!»
-
Sunt cuvintele Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea cu care începe enciclica sa despre « pace ».
-
Dacă nu ești capabil de iertare înseamnă că nu mergi pe drumul lui Cristos. Nu-L urmezi pe Cristos și învățătura Sa.
Citim în Sfintele Evanghelii multe exemple despre iertare și pace:
– « De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. »(Mt.6, 14)
– « Cu judecata cu care judecați veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura »(Mt.7, 2)
– « Deci când va fi să-ți aduci darul tău la altar și acolo iți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi și împacă-te cu fratele tău și apoi venind să-ți aduci darul tău. »(Mt. 5, 23)
– « Eu vă spun vouă să nu stați împotriva celui rău, iar cui te lovește peste obrazul drept întoarce-l și pe celălalt. »(Mt. 5, 39)
– « Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă vatămă și vă ocărăsc : » Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce rasplată puteți avea ? Au nu fac așa și vameșii ? (Matei 5, 44)
– « Când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte greșelile voastre. Căci de nu veți ierta voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre.(Mc.11, 25)
Rugăciunea « Tatăl nostru » pe care o rostim zilnic arată clar : »și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri » (Mt. 6, 12) Deci atât suntem iertați, cât iertăm și noi.
– « Iubiți pe vrăjmașii voștri : nu judecați și nu veți fi judecați, nu osândiți și nu veți fi osândiți. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv. »(Lc. 6, 27-37)
Sufletul nu poate avea adevărata pace fără a ierta.
Cuvântul « pace » se rostește la Sfânta Liturghie de 25 de ori!
Având pacea sufletului vei putea ușor să practici iubirea, care este virtutea supremă și intrarea sigură în Paradis !
– « Aceasta este porunca Mea, să vă iubiți unul pe altul … »(In. 15, 17)
Repet și eu cuvintele Mântuitorului : Fiii mei iubiți, nu uitați, iubiți-vă unul pe altul…
Amin.
Lugoj, iulie 1998 Arhiepiscop,
Ioan Ploscaru
Mulţumesc părintelui prof. univ. dr. Isidor Mărtincă, pentru faptul că a acceptat să coordoneze teza cu tema propusă de mine: „Pedagogia Divină – Pedagogia Iubirii, manifestată în Sfântul Conciliu Ecumenic Vatican II“. M-am apropiat de aceasta temă, pentru a lucra, cu fiorul sfânt (păstrând proporţiile), cu care Moise mergea la întâlnirea cu Dumnezeu, pe muntele Sinai, de pildă, respectul cu care vechiul popor ales abia îi rostea numele: Elohim, Eli, Iahve, Adonai… pentru că eu rostesc prin titlul tezei: Dumnezeu-Iubire. Şi am prins curaj pentru că adevărul acesta demn de crezut a fost revelat de Tatăl, a fost rostit prin Persoana lui „Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, prin întregul Său mister. Şi pentru că prin Întruparea, Patima, Moartea şi Învierea Lui am devenit fii în Fiul, putem să I ne adresăm „Abba, Tată!” De ce atâta emoţie plină de iubire? Pentru că titlul şi tema lucrării este Dumnezeu … şi mai ales în adevărata Sa natură – Iubirea, în manifestarea Sa cu scopul de a ne transforma şi pe noi, fiii Săi, în Iubire, scop pentru care descoperim că desfăşoară o întreagă Pedagogie şi, pentru că Îi aparţine, ea este Divină… Şi pentru că Dumnezeu este Iubire, Pedagogia Divină este Pedagogia Iubirii.
Mărturisesc faptul că am ales pentru teza de doctorat această temă, dintr-o nobilă datorie faţă de Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop de pie memorie Ioan Ploscaru, care, cu puţin înaintea marii conflagraţii mondiale, se înscrisese la doctorat, la Paris, cu tema Pedagogia Divină în educaţia neamului omenesc după autorii secolelor I, II şi III, o lucrare biblică şi de patristică în acelaşi timp.[1] Războiul şi apoi anii de persecuţie au oprit acest proiect. Dumnezeu a dorit de la el un doctorat de viaţă trăită în deplină ascultare. Fidelitatea bazată pe iubire, faţă de Domnul nostru, mărturisită prin cuvânt şi faptă de vrednicul ierarh, este teza de doctorat înscrisă cu litere veşnice în inimile noastre. În calitatea de fiică spirituală, am încercat să preiau ideea acelei teze nerealizate, pentru a îndeplini o datorie spirituală faţă de cel care, în anii catacombelor, la ceas de taină, pe ascuns, în cămăruţa sa din Lugoj ne povestea despre martiriul Bisericii Unite cu Roma, ne recita poezii compuse după „Cruci de gratii“ , uimindu-ne prin fidelitatea faţă de Cristos şi Biserica Sa, prin cuvânt şi faptă. „… Inima mea este plină de Iubirea şi Indurarea pe care le vreau cunoscute şi împărtăşite de toţi oamenii…“[2]
„Conştientă de nimicnicia mea“[3], folosind cuvintele Sfintei Faustina din Novena Divinei Indurări, ţinând cont de răspunsul de fidelitate şi iubire faţă de Cristos şi Biserica Sa, oferit de către Inalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan Ploscaru, de faptul că adierea Spiritului Sfânt, prezent în Conciliul Vatican II, a atins şi a deschis uşile încuiate ale închisorilor româneşti şi au fost eliberaţi mărturisitorii credinţei catolice, după dialog intens cu Domnul meu, despre aceasta, am pus în braţele Măicuţei Preacurate Proiectul tezei cu titlul: Pedagogia Divină – Pedagogia Iubirii.
Ii mulţumesc şi, cu convingerea că El duce la bun sfârşit tot ceea ce începe, am îndrăznit să susţin această teză care doresc să fie doar un semnal de „restart“ pentru reînnoirea spirituală[4] declanşată de Divinul Pedagog, prin Conciliul Vatican II, în inima cel puţin a unui teolog, după ce mărturisesc faptul că în inima mea a avut loc o conştientizare aparte. Reînnoirea spirituală[5] este un proces continuu necesar în primul rând în viaţa noastră, a educatorilor creştini, a teologilor, a celor aleşi şi chemaţi să fie Apostolii Cuvântului. Aceasta presupune reînnoirea Iubirii. „Alături de o teologie reînnoită, «nouă» (întemeiată pe viaţa trinitară trăită în Trupul mistic al lui Cristos), este nevoie şi de o nouă ştiinţă, de o nouă sociologie, de o nouă artă, de o nouă politică…: noi pentru că îi aparţin lui Cristos, înnoite fiind de Spiritul Său. Este nevoie să deschidem calea spre un nou umanism, unde omul să se afle într-adevăr în centru, acel om care este în primul rând Cristos, Cristos în oameni.“[6]
Scopul primar al acestei teze este preamărirea Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru, pentru acţiunile Sale, în care îşi dezvăluie adevărata natură, Iubirea. Lucrarea se doreşte a fi un Magnificat reînnoit[7].
Într-un volum de Predici, arhiepiscopul de pie memorie Ioan Ploscaru susţine că predica are, în general, două scopuri :
„1. Să mişte sufletele prin meditarea şi interpretarea justă pe care o face preotul la subiectul Evangheliei care s-a citit la Sfânta Liturghie. Poate unele lucruri le-am uitat sau alte lucruri nu ne place să fie amintite, iar preotul ni le reaminteşte.
2. Să instruiască pe credincioşi pentru a cunoaşte bine problemele de credinţă şi exemplele date în predici să fie un îndemn la predicarea virtuţilor necesare pentru mântuire.“[8]
A permis Divinul Pedagog, ca din cei 100 de ani, de la nașterea sa, cu 10 ani înainte de Revoluție, și apoi, în total, tot atât cât el a stat în închisoare, să ne bucurăm de prezența sa în viața noastră personală, dar și a Bisericii noastre. Roadele a ceea ce a semănat în predici, le-a cules la scaunul de spovedanie. Rămâne pentru noi Episcopul Mărturisitor. Mărturisitor prin mărturia vieții sale trăită în fidelitate față de Cristos și Biserica Sa, dar și mărturisitor- nedezlipit de scaunul spovedaniei în biserici romano-catolice în perioada persecuției oficiale, dar și în Catedrala retrocedată de către Înalt Preasfinția Sa, Mitropolit Dr.Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului. De atâtea ori ne-a spovedit în cămăruța sa de la locuința de pe Str. Ioan Popovici Bănățeanul, din Lugoj. Pentru că a accentuat, în vederea mântuirii Sacramentul Spovedaniei, pentru noi, Înalt Prea sfințitul Ioan Ploscaru este Doctor Penitentiae.
Cum aș putea să uit că a fost mereu un Simon din Cirene, pentru mine, în purtarea Crucii?!
Rămâne pedagogul care ne-a orientat spre sfințenia cerută pentru Împărăția Veșnică.
Noi putem mulțumi că am avut acest Model al dăruirii totale lui Dumnezeu. Nu putem uita că avea aversiune față de păcat și iubire față de om. Amintirea momentelor de taină și comuniune, în care ne învăța să ne ferim de sacrilegii, ne va ridica mereu pe drumul mântuirii. Mulțumim lui Dumnezeu pentru asemenea părinți spirituali.
Cu fiiască recunoștință plină de iubire,
Elena Ștefănescu
[1] Ioan Ploscaru, Bucurii şi speranţe, Timişoara, Helicon, 1998, p. 238.
[2] Sf. Faustina, Novena Divinei Indurări .
[3] Sf. Faustina, Novena Divinei Indurări.
[4] Conferinţa Episcopală Italiană a publicat în 1970, după încheierea în 1965 a CVII, documentul de bază pentru cateheză- Reînnoirea catehezei, pe care l-a încredinţat comunităţii ecleziale în 1988. O cateheză reînnoită conduce implicit la reînnoirea spirituală cerută imperios de către evenimentul conciliar.
[5] Aprofundând Documentele conciliare şi înţelegând necesitatea reînnoirii începând cu mine, mi-am propus în primul rând ca fiecare cuvânt, fiecare tradiţie, fiecare gest să primească viaţă. Astfel, am publicat lucrarea Maranatha- Domnul nostru vine, o culegere de colinde meditate. Am pornit de la îndemnul cardinalului Hans Urs von Baltasar, cuprins în cuvintele: „există un singur risc… acela de a trece pe lângă”…şi am descoperit profunde mesaje conţinute şi de minunatele noastre colinde tradiţionale, care ne cheamă să ne transforme în vestitori ai Prezenţei lui Dumnezeu … ai Naşterii minunate. Mesajele autorului anonim al colindelor ne îmbie să redevenim copii, condiţie necesară pentru a deveni cetăţeni ai Împărăției Cerurilor. Izvorâtă din aceeaşi dorinţă de a reînnoi şi de a trezi din obişnuinţă, pasivitate sau indiferenţă sau rutină, am publicat lucrarea Primatul Iubirii. Am prezentat o Cale a Crucii în cadrul căreia, alături de Isus eram doar noi, Mama şi răstignitorii. Noi eram şi Veronica şi Simon din Cirene… şi Nicodim şi Iosif din Arimateea… şi L-am îmbrăţişat pe Domnul răstignit, comoara noastră, în momentul culminant al Iubirii Sale totale. Altfel trăim noi, dar şi comunitatea parohială, Calea Crucii, prin implicarea directă în scena răstignirii… Ce s-ar fi întâmplat dacă Milostivul Samaritean ar fi spus, lasă că mă voi ocupa mâine de cel căzut între tâlhari?! A nu trece pe lângă, înseamnă a asculta şi accepta voinţa neprevăzută a lui Dumnezeu, pentru aici şi acum… a deveni mâinile Sale,…a-L îmbrăţişa pe El, prezent. Următoarele lucrări care au văzut lumina tiparului în această reînnoită viziune personală, întotdeauna izvorâtă din „întâlnirea cu Cristos” sunt: „Vino cu mine în Noaptea primului Crăciun”(întâlnirea cu Pruncul), „Rabuni- Învăţătorule!”(întâlnirea Mariei din Magdala…şi a mea, cu Domnul înviat) şi „Conciliul Vatican II – Izvor de reînnoire spirituală” apărută ca omagiu la 40 de ani de la încheierea lucrărilor conciliare. Sub acelaşi semn se aşează lucrarea „Ca toţi să fie una”- studiu liturgic comparativ, rit latin şi rit bizantin, iniţial, teza de licenţă în teologie. Menţionez că în vederea elaborării lucrărilor citate mai înainte, dar mai ales pentru redactarea tezei de doctorat am apelat la câteva biblioteci importante ale Bisericii. O mulţumire specială se cuvine Prea Sfinţitului Alexandru Mesian, pentru accesul în Biblioteca Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj, părintelui rector Cristian Barta, al Institutului Teologic Greco-Catolic din Blaj, care mi-a pus la dispoziţie cele 40 de volume referitoare la Conciliul Vatican II; de asemenea părintelui rector Cristian Sabău, al Institutului Teologic Greco-Catolic din Oradea.
[6] In “Omenirea Nouă”, XVII (1995), n.102, nota p.8
[7] Magnificat reînnoit, pentru că Magnificatul Sfintei Fecioare Maria a izbucnit din constatarea imensităţii Iubirii lui Dumnezeu, rezultată tocmai din intervenţiile Sale cu scopul îndeplinirii Planului Său de Iubire. In principiu, sufletul reacţionează astfel, la întâlnirea cu Iubirea şi în faţa dovezilor acestei Iubiri. In cazul nostru acest « magnificat » are un dublu scop, atât lauda adusa lui Dumnezeu cât şi , ca şi alţii să preamărească împreună cu noi pe Tatăl nostru, pentru pentru faptele Sale de Iubire din viaţa noastră. Aşadar de la un « magnificat » personal să se ajungă la un « magnificat » comunitar.
[8] Ioan Ploscaru, Predici, Cluj-Napoca, Editura Viaţa Creştină, 2003, p. 3. În paginile acestui volum găsim multe referinţe la comportamentul în biserică şi în societate, atitudini, îmbrăcămintea cu care se vine la biserică, felul în care se ia Sfânta Cuminecare etc., toate vădind o atitudine părintească, apropiată, care conduce cu siguranţă la transformarea vieţii celui care ascultă. Ioan Ploscaru ar putea fi numit Doctor Penitentiae, având în vedere timpul cât a stat în confesional şi accentul pus în predicile sale pe pocăinţă. [DOC-LUGOJ]