Duminica a 2-a a Paştilor, a Tomii, 30 aprilie 2006.
Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime” din Blaj.
Instalarea Înaltpreasfinţitului Lucian ca Arhiepiscop Major.
„În ziua cea dintâi a săptămânii, spre seară…
a venit Isus, a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi le-a zis:
Pace vouă!
Apoi le-a arătat mâinile şi coasta Sa.
Şi s-au bucurat ucenicii că au văzut pe Domnul”
(In 20,19-20).
Emineţele Voastre, Preafericiţi Patriarhi,
Înaltpreasfinţiile Voastre, Părinţi Arhiepiscopi,
Preasfinţiile Voastre, Părinţi Episcopi,
Stimaţi reprezentanţi ai altor confesiuni creştine,
Stimate oficialităţi de stat, centrale, judeţene şi locale,
Domnilor miniştri şi ambasadori,
Preacucernici fraţi preoţi,
Cuvioase Surori,
Iubiţi credincioşi,
Răsună puternic în inimile noastre imnul biruinţei Vieţii asupra morţi şi a iadului: Cristos a înviat! În aceste cereşti acorduri şi cu aceste voioase cuvinte Vă salut şi eu pe toţi, iluştri şi dragi oaspeţi din străinătate şi din ţară, pe voi toţi, iubiţi participanţi la această celebrare în istorica piaţă a cetăţii Blajului, la umbra Catedralei. Cât este de bine şi cât este de frumos să trăieşti intens tainele Bisericii, să te îndumnezeieşti participând la Liturghie, să guşti din strălucirea Împărăţiei, să simţi şi să constaţi universalitatea Ecclisiei, să întinzi mână frăţească tuturor celor care cred şi mărturisesc că Domnul Isus a înviat cu adevărat!
O săptămână luminată s-a scurs între prima apariţie a lui Isus în locul unde erau ucenicii Săi adunaţi, dar fără Toma, şi a doua apariţie a Lui, în acelaşi loc, dar de faţă fiind şi Toma. De fiecare dată, Înviatul îi salută cu: Pace vouă! Este darul de care apostolii şi mica comunitate a celor ce credeau în Isus aveau nevoie. Numai având pacea lui Isus cel înviat putem să ne dăm seama de preţul mântuirii noastre şi de marea Sa iubire jertfită pentru noi.
Nu este greu să observăm că salutul „Pace vouă”, în două dintre cele trei rostiri, introduce prezentarea rănilor deschise pe trupul lui Isus de piroanele crucificării şi de suliţa ostaşului roman, o dată celor zece apostoli, apoi special lui Toma, care dorea să le vadă şi să le pipăie.
Ce mai reprezintă rănile de pe trupul lui Isus glorificat prin înviere? Ele sunt, mai înainte de orice, dovada faptului că Cel care a fost răstignit şi a murit pe Cruce este Biruitorul morţii. Păstrarea lor după înviere şi înălţarea cu ele în gloria cerească vrea să însemne că preţul răscumpărării, care a fost atât de mare, trebuie arătat mereu Tatălui ceresc, precum şi tuturor păcătoşilor, pentru a exprima mai elocvent iubirea Sa pentru om şi pentru întreaga creaţie. În acest sens, Sfântul Pavel scrie romanilor: „Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Cristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (5,8).
Rănile lui Isus, rămase pe trupul Lui şi după învierea din morţi, pe lângă faptul că sunt dovada nemărginitei Sale iubiri faţă de noi, sunt şi expresia rănilor, durerilor, suferinţelor şi privaţiunilor tuturor acelora care, din dragoste pentru Cristos, depun mărturie pentru învăţătura Lui şi pentru Împărăţia Lui.
Dragii mei,
Biserica, în cursul celor două milenii de existenţă, fiind mereu „în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG,1), nu a fost lipsită de răni, răni care au sângerat şi mai sângerează şi astăzi în feluritele părţi ale pământului, unde ea doreşte să fie prezentă cu pacea şi iubirea lui Cristos.
Nici Biserica noastră Română Unită cu Roma nu a fost lipsită de străluciri de înviere, dar nici de răni care, sângerând abundent, apoi cicatrizându-se, la orice nemeritată atingere, sângerează din nou, exprimând aceeaşi iubire a Mântuitorului pentru fiii acestui neam, adesea preaîncercat pe parcursul bimilenarei sale istorii.
Suntem la solemnă oră de sărbătoare! Păstrând vie memoria părinţilor noştri de acum mai bine de 300 de ani, îi cinstim ca pe nişte aducători de noutate şi de lumină, din care secolele următoare au luat cu dragoste şi măiestrie, ducând în toate ţinuturile locuite de români simţul demnităţii originilor, dar şi cel al credinţei celei întemeiate pe piatra unităţii şi a slujirii.
Pentru slujire rodnică, la 26 noiembrie 1853, la aproximativ 150 de ani de la Sfânta Unire, Papa Pius al IX-lea, prin Bula „Ecclesiam Christi”, ridică episcopia românilor uniţi la demnitatea de Mitropolie, iar pe episcopul de atunci, Alexandru Şterca Şuluţiu, la demnitatea de mitropolit.
Iată că, după alţi 150 de ani, Sfântul Părinte Papa Benedict, prin Bula „Ad totius dominici gregis”, din 14 decembrie 2005, ridică Mitropolia noastră la demnitatea de Arhiepiscopie Majoră, iar pe nevrednicia mea la cea de Arhiepiscop Major. O bunăvestire pentru noi; iar Bunavestire însemnând „începutul mântuirii noastre”, este fericit momentul să declarăm în faţa întregii ţări că Biserica Greco-Catolică din România, acum ridicată la demnitatea de Arhiepiscopie Majoră, se va strădui să sporească în roade spirituale, să rămână în sânul Bisericii Catolice o mlădiţă viguroasă, în frumoasele rânduieli ale Bisericii Răsăritului, dând credincioşilor ei, dar şi întregului nostru Neam, de acasă sau răzleţit prin ţări străine, speranţa de care are nevoie, pentru ca să fie mereu întărit în credinţă şi lucrător în iubire, să merite, într-adevăr, numele de „Grădină a Maicii Domnului”, nume pe care Bunul nostru Părinte Papa Ioan Paul II i l-a consfinţit solemn.
Mulţumesc, în numele întregului cor episcopal, al preoţilor, al călugărilor şi al călugăriţelor, al bunilor noştri credincioşi, precum şi în numele meu personal, Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, pentru acest dar făcut Bisericii noastre, recunoscându-i în felul acesta meritele roditoare nu numai în timpuri fireşti, de linişte şi libertate, cât şi pentru meritele roditoare de mărturie autentică dusă până la dimensiunea martiriului.
Transmiteţi Sfântului Părinte Papa, Preafericirea Voastră Cardinal Mousa Daoud, Prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale din Roma şi Excelenţa Voastră Jean-Claude Périsset, Nunţiu Apostolic în România şi Republica Moldova, pururi înnoitul ataşament şi fidelitatea statornică faţă de Urmaşul lui Petru, faţă de Biserica Romei, cu care părinţii noştri s-au unit „mânaţi de Spiritul Sfânt”, Sfântă Unire pe care dorim să o cultivăm spre a rodi îmbelşugat numai şi numai spre binele sufletesc şi trupesc al credincioşilor noştri, dar şi spre binele şi folosul tuturor fraţilor noştri, de diferite confesiuni, cu care Stăpânul popoarelor ne-a binecuvântat ca să trăim împreună pe aceste meleaguri.
Vă mulţumesc tuturor, Preafericiţi Cardinali, Înaltpreasfinţiţi Arhiepiscopi, Preasfinţiţi Episcopi, din ţară sau de peste hotare, Onorate autorităţi centrale şi locale, alţi dragi oaspeţi, tuturor celor de faţă sau care au urmărit Sfânta noastră celebrare la televiziune sau radio.
Spun tuturor, din faţa străbunei Catedrale a Cetăţii Blajului lui Inocenţiu şi al urmaşilor lui: Nu vă temeţi de Cristos cel mort şi înviat pentru noi! Nu vă temeţi de Biserica Română Unită cu Roma şi nici de misiunea ei în sânul acestui popor!
Luminează-te, luminează-te Biserică a Blajului – Mica Romă, că slava Domnului a strălucit peste tine! Saltă acum şi te bucură că braţul Preasfintei şi de viaţă Făcătoarei Treimi te ocroteşte!
Cristos a înviat! Bucuraţi-vă! Amin!
[DOC-BLAJ]