CALEA ÎNVIERII SPERANŢEI – MEMORIE, IDENTITATE ŞI MISIUNE CREŞTINĂ
SCRISOAREA PASTORALĂ
a Preasfinţiei Sale Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic român, Eparh de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi iubitor de Dumnezeu, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu,
«Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre speranţă vie, spre moştenire nestricată şi neîntinată şi nepieritoare, păstrată în ceruri pentru voi…» (1Pt 1,3.4).
Iubiţi credincioşi,
Viaţa noastră, pelerinajul nostru pământesc ar trebui să fie, în mod simbolic, un drum de reîntoarcere la rai, la acea comuniune pe care dintru începuturi Adam o avea cu Dumnezeu. Uneori însă dificultăţile vieţii, neglijenţa, uitarea şi păcatul ne fac să ne abatem de la drumul credinţei, şi treptat să pierdem din vedere importanţa acestui drum. Sărbătoarea Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos este pentru noi creştinii ocazia cea mai potrivită pentru a ne opri să medităm asupra drumului nostru spiritual şi a rememora identitatea noastră creştină pentru a putea înţelege mai bine rolul nostru în Planul divin, dar şi în societatea în care trăim. Sărbătoarea Învierii trebuie să fie pentru fiecare creştin sărbătoarea reînnoirii speranţei, a reînvierii la viaţa de credinţă şi a regenerării legăturii noastre de iubire cu Cel care prin moartea şi învierea Sa ne-a mântuit.
Vă invit să privim drumul nostru spiritual meditând asupra fragmentului evanghelic de la Luca 24,13-35, cu cei doi ucenici ai lui Isus în drum spre Emaus. Ei parcurg agale drumul de la Ierusalim spre Emaus, discutând despre cele întâmplate în zilele precedente. Un străin se apropie pe cale şi, după ce îi ascultă, parcurge împreună cu ei un drum. E un drum spiritual care schimbă cursul vieţii lor şi le oferă o nouă speranţă ce va lumina calea întregului lor pelerinaj pământesc. După acest drum cu Isus, cei doi se întorc imediat la Ierusalim, cu sufletele pline de bucuria speranţei, pentru a mărturisi şi celorlalţi că L-au văzut pe Domnul înviat.
Să parcurgem deci şi noi acest drum cu Isus şi ucenicii Săi, pentru ca pătrunşi de lumina Cuvântului să redescoperim identitatea noastră şi să înţelegem misiunea noastră. Astfel, să devenim şi noi martori ai speranţei învierii în lume şi să putem răspunde cu credinţă şi cu evlavie tuturor celor ce ne salută cu tradiţionalul salut creştinesc pascal: «Cu adevărat Domnul a înviat!» (cfr Lc 24,34).
Ne vom folosi în meditaţia noastră şi de scrierile Sf. Augustin, precum şi de ultima Scrisoare enciclică a Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, «Spe salvi», despre speranţa creştină.
1. Ascultarea Cuvântului trezeşte speranţa (aprinde sufletele). Memorie.
«Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?» (Lc 24,26).
A treia zi după răstignirea lui Isus, într-o zi de duminică (cfr Lc 24,1.13), doi călători se întorc de la Ierusalim şi se îndreaptă spre un sat aflat la circa două ore de mers distanţă. Cei doi făceau parte din grupul celor 70 de ucenici care au însoţit pe Domnul şi pe apostoli.
Textul precizează doar numele unuia dintre ei Cleopa. Celălalt ar putea să fie Luca (autorul textului evanghelic) sau Simon (nu Petru, ci unul dintre cei 70 – Sf. Chiril din Alexandria) sau Ammaus (după unele manuscrise – Sf. Ambrozie) sau tocmai pentru că nu poartă un nume, ar putea fi oricare dintre noi, cititorii acestui fragment.
Se spune că cei doi erau în drum spre un sat numit Emaus. Localizarea acestui sat rămâne şi astăzi încă mult controversată (Amwas, El Qubeibeh, Beit Misseh, Abu Gosh). Dar şi faptul acesta ne poate oferi o semnificaţie spirituală, căci oriunde în lume creştinii se află în pelerinaj, Isus este alături de ei în deznădejde pentru a le arăta calea învierii speranţei, spre a redescoperi prezenţa Sa, a Celui înviat, în viaţa lor.
Cei doi coboară de la Ierusalim abătuţi, trişti, deznădăjduiţi, descurajaţi. Un drum pe care îl parcurg lent întrebându-se şi discutând despre întâmplările ultimelor zile: patimile şi moartea lui Isus. Deşi totul pare că s-a încheiat, sufletele lor nu sunt încă împăcate cu acest gând al morţii, care a rămas adânc întipărit în «ochii minţii lor». Sunt atât de pătrunşi de subiectul conversaţiei încât nici nu observă cum pe drum li s-a alăturat un alt drumeţ. E chiar Isus, ne spune autorul Evangheliei, dar pentru ei e încă un străin. Nu-L pot recunoaşte pentru că «ochii lor erau ţinuţi» (Lc 24,16).
Paradoxal, Isus este alături de ucenicii Săi chiar şi atunci când aceştia întorc spatele Ierusalimului, oraş al suferinţei şi morţii. Isus este alături de ei chiar şi acum când îl văd, dar nu îl recunosc. Pare că se lasă condus de ei pe drum dar, de fapt, El îi conduce pe un itinerar spiritual. Spune Sf. Augustin (Discursuri 236A): «Cel care a acceptat să devină însoţitorul vostru pe cale, s-a făcut pentru voi Calea».
Străinul pare că vrea să intre în vorbă iar ei se opresc uimiţi şi întristaţi şi îi explică. Acela în care crezuseră Isus Nazarineanul, Proorocul puternic în faptă şi cuvânt, fusese osândit la moarte şi răstignit, de către arhierei şi mai-marii poporului (cfr Lc 24,19-20). În continuare, ei exprimă şi idealul, speranţa lor trecută: «nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel» (Lc 24,21). «O ucenicilor, – li se adresează retoric Sf. Augustin (Discursuri 235) – aţi nădăjduit, deci acum nu mai nădăjduiţi. Iată, Hristos e viu, dar în voi a murit speranţa. Într-adevăr Hristos e viu, dar acest Hristos viu găseşte sufletele ucenicilor moarte». Aceasta e problema celor doi ucenici: în sufletele lor e moartă speranţa învierii. Nu mai au fundamentul, motivaţia credinţei şi ca urmare vor să fugă, să se desprindă, de un trecut pe care nu îl înţeleg, să-l şteargă din memoria lor.
Sunt atât de fixaţi pe imaginea morţii, încât nu pot accepta nici măcar semnele învierii. Nu mai contează acum nici mormântul gol, nici mărturia apostolilor sau a femeilor mironosiţe, nici vestea îngerească, toate sunt pentru ei poveşti. Pe El nimeni nu L-a mai văzut viu, ca urmare înseamnă că nu mai există. Poate dacă ei L-ar fi văzut cu ochii lor ar fi crezut. Neîncrederea lor, criza credinţei, provine din moartea speranţei în sufletele lor. Murind speranţa, a murit şi credinţa care era motivată de această speranţă. Ca urmare ei caută acum noi orizonturi de speranţă, se întorc la casele lor la munca lor de mai înainte de a fi fost ucenici.
Din spusele lor, observăm că au reţinut doar aspectele umane ale vieţii Domnului. Pentru ei Isus este doar Nazarineanul, Profetul puternic prin fapte şi cuvânt, asemenea lui Moise (Fapte 7,22), Eliberatorul lui Israel, omul speranţelor, dar care acum murise răstignit. Dacă L-ar vedea în trup viu poate că ar crede. Gândesc şi judecă totul doar la nivel uman. Dar El merge chiar acum viu alături de ei. «Şi-au pierdut credinţa şi speranţa: chiar mergând alături de un om viu ei erau cei morţi. Mergeau morţi, însoţiţi de Viaţa însăşi!», explică Sf. Augustin (Discursuri 235).
Străinul îi ascultă cu răbdare, cu înţelegere, dar şi cu întristare. Le cere să se desprindă de judecata pur umană şi să-şi reamintească cuvintele Scripturii. Să treacă dincolo de aparenţe, să aibă curajul să spere dincolo de ceea ce văd sau aud, să creadă cuvântul Scripturilor. Pe plan spiritual, le cere să-şi deschidă inimile să primească Cuvântul şi astfel să trezească speranţa din sufletele lor. Aceasta presupune o schimbare de mentalitate.
Străinul devine acum Învăţător. După ce mai întâi i-a ascultat El va sădi în locul opiniilor personale Cuvântul sfintelor Scripturi. Cateheza Sa începe cu explicarea Scripturilor, astfel încât să-L recunoască pe Hristos chiar din punctul în care se îndepărtaseră de El (cfr Sf. Augustin, Discursuri 236). Isus îi învaţă să citească tocmai aceste fapte care îi scandalizează la lumina unei noi speranţe, întrebându-i: «Nu trebuia, oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?» (Lc 24,26).
Cu alte cuvinte, dacă tocmai în moarte e cheia învierii? Dacă ceea ce părea un final, o încheiere, un faliment total, este de fapt un nou început? Oare nu aşa ar fi trebuit să se întâmple?
De aceea, Isus începe să le tâlcuiască Scripturile de la momentul ce va rămâne «alfa şi omega», începutul şi sfârşitul, evenimentul morţii şi Învierii Sale. «Şi-au pierdut speranţa pentru că L-au văzut mort. El dimpotrivă le explică Scripturile astfel încât să înţeleagă că dacă nu ar fi murit atunci nu ar fi putut să fie Hristos » (Sf. Augustin, Discursuri 236).
Astfel, Isus îi ajută să înţeleagă că dincolo de priceperea şi calculele raţiunii umane, există un alt plan care este mai presus de acestea. Este Planul divin ce nu poate fi înţeles decât cu „ochii credinţei” larg deschişi, la lumina harului speranţei.
Împotriva concepţiilor lumeşti care aşteaptă mereu schimbări spectaculoase ale societăţii exterioare, Isus arată că pentru a schimba lumea trebuie pornit de la schimbarea interioară a gândului (meta-noeo), schimbarea «lumii noastre» interioare, a propriei scări de valori (cfr. Spe salvi, n.4).
Imaginea tulburătoare a morţii Sale pe cruce a produs ucenicilor o amnezie, o pierdere a memoriei. Au uitat cuvintele profeţilor din vechile Scripturi şi chiar cuvântul prin care El Însuşi le dezvăluise lor cu exactitate planul divin: «Iată ne suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului. Căci va fi dat păgânilor şi va fi batjocorit şi va fi ocărât şi scuipat. Şi, după ce Îl vor biciui, Îl vor ucide; iar a treia zi va învia» (Lc 18,31-34).
Ne întrebăm dacă Isus le vorbeşte atât de limpede spunându-le ce va urma să se întâmple, de ce unii dintre ucenici s-au tulburat iar alţii s-au întors deznădăjduiţi spre casa sau munca lor de mai înainte? De ce nu au reţinut şi cuvântul despre Înviere? Ne explică evanghelistul Luca: «Ei nu au înţeles nimic din acestea căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse» (Lc 18,34). Deci ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L recunoască iar cuvântul lui Isus era ascuns pentru ei. Se pare că era o situaţie în care ar fi fost dificil pentru ucenici să poată percepe prezenţa divină, alături de ei.
Dar oare nu se întâmplă adeseori şi cu noi astăzi la fel? Oare obstacolul credinţei nu este chiar în noi? Este încă de la primul păcat al lui Adam semnul înclinării constante a omului spre rău, este orbirea şi amnezia cauzate de păcat.
De câte ori nu se adevereşte şi cu noi cuvântul proorocului Isaia: «Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita dar nu veţi vedea» (Mt 13,14). De câte ori Cuvântul scripturii pe care-l ascultăm sau îl citim, trece pe lângă noi dar nu ne atinge sufletele şi viaţa de credinţă… Cu toate că aceste este şi astăzi Cuvântul dătător de viaţă, Cuvântul prin care Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute, Cuvântul care pronunţat de preot face ca harul să devină lucrător în Sfintele taine, oriunde şi oricând, dar care pentru noi rămâne fără efect din cauza împietririi inimilor noastre.
Trebuie să ştim că există un univers spiritual interior în care, prin natura umană şi lucrarea Harului, sunt prezente în sufletele noastre credinţa şi speranţa, dar acestea trebuie doar «activate» (cfr Spe salvi, n.7).
Să ne propunem să ascultăm Cuvântul divin cu inimile larg deschise, pentru ca să poată pătrunde şi da o nouă suflare de speranţă sufletelor noastre. Precum natura sub razele mângâietoare ale soarelui primăvăratic se trezeşte şi primeşte o nouă suflare de viaţă, la fel Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne reamintească planul divin de mântuire pe care Domnul îl are cu fiecare dintre noi şi să ne dea un nou elan pe calea învierii speranţei în sufletele noastre.
Criza actuală a credinţei, explică Pontiful roman, este de fapt o criză a speranţei care trebuie să motiveze credinţa noastră (cfr. Spe salvi, n.17).
2. Celebrarea misterului confirma speranţa (dezvăluie prezenţa). Identitate.
«Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le dădea lor» (Lc 24,30).
Pe drum inimile ucenicilor vibrează la auzul Cuvântului-Viaţă, «focul Iubirii» se reaprinde în sufletele lor. Simt parcă o legătură nevăzută ce îi atrage spre acest Necunoscut. Străinul-Învăţător se face că merge mai departe, dar de fapt vrea doar ca ei să conştientizeze această legătura ce s-a restabilit prin forţa cuvântului primit. Chiar dacă ochii fizici încă nu l-au recunoscut, sufletele lor l-au recunoscut şi doresc să rămână cu El. Astfel dorinţa comuniunii izbucneşte de pe buzele lor: «Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua» (Lc 24,29). Cuvântul a reactivat memoria iar memoria reînvie dorinţa prezenţei în sufletele lor.
Acum după acest drum parcurs împreună, Isus îi conduce mai departe, de pe drum, înăuntrul casei. Pe plan spiritual este calea de la Cuvântul Scripturii spre Misterul revelaţiei prezenţei Sale. Cuvântul ascultat aprinde sufletele fără a dezvălui prezenţa, acum însă a sosit ceasul în care El va celebra Misterul cuvântului care devine prezenţă reală. Isus reînnoieşte gestul prin excelenţă, gestul Cinei de taină, gestul menit să rămână «izvor şi culme» (fons et culmen – LG 14) a harului prezenţei Sale chiar şi după Învierea şi Înălţarea sa.
«…luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-o dădea lor» (Lc 24,30). Imperfectul «o dădea» lor, subliniază faptul că este vorba de o acţiune începută în trecut dar care continuă şi în prezent. Este acţiunea de dăruire, de oferire a lui Isus începută atunci la Cina cea de taină şi care continuă până astăzi.
Este momentul central şi cel mai important al fragmentului. Isus ia pâinea, binecuvântează, frânge şi în timp ce le dădea lor ochii se deschid, îl recunosc, dar El se face nevăzut, dispare văzului lor. Cu alte cuvinte în timp ce El oferă pâinea frântă ucenicilor, gestul începe dar nu se mai încheie. În momentul în care Cuvântul consacrator a fost pronunţat şi ei primesc pâinea devenită Trup, Trupul fizic dispare.
Paradoxal, ochii se deschid în faţa absenţei…Este o absenţă plină de prezenţa reală dar sub o altă formă.
Ucenicii au o revelaţie fulgerătoare prin care înţeleg că de acum înainte, chiar dacă nu-L vor mai putea percepe fizic alături de ei, El va rămâne prezent spiritual în sufletele lor. Isus nu mai este cu ei pentru că acum este în ei. De-acum înainte misterul prezenţei a pătruns în sufletele lor.
«Domnul Isus (…), după ce a fost recunoscut, nu se mai lasă văzut se îndepărtează trupeşte de aceia care deja îl ştiau alături de ei prin credinţă» (cfr Sf. Augustin, Discursuri 235).
Isus nu a plecat, ci a rămas prezent dar sub o altă formă perceptibilă doar cu „ochii credinţei” larg deschişi. «Absenţa Domnului nu e absenţă. Trebuie să crezi şi Cel pe care nu-L vezi este cu tine» (Sf. Augustin, Discursuri 235).
Isus nu doreşte ca ei să se ataşeze în mod sensibil, fizic de El. De îndată ce „ochii credinţei” s-au deschis ei trebuie să urmeze drumul credinţei chiar în absenţa Lui fizică. «Acum ucenicii nu mai văd chipul Său de frate pentru că El a devenit chipul lor, transformându-i pe ei în fii ai Tatălui» (Silvano Fausti).
Cu ochii minţii larg deschişi, ei conştientizează abia acum inimile lor aprinse de iubirea Celui care le vorbea pe cale. Recapitulează acum trecutul şi îl recitesc într-o nouă lumină, în lumina credinţei în Cel înviat. Când te apropii de lumină, spune Mons. Vladimir Ghika, atunci mergi cu umbra în spate iar când te depărtezi de lumină mergi cu umbra în faţă.
După ce şi-au reamintit cuvintele scripturii, au primit o nouă speranţă iar acum celebrarea Misterului prezenţei, vederea Celui înviat a trezit în suflete certitudinea credinţei. Pentru ei Isus nu mai este doar Cel mort, ci este Cel mort şi înviat, Cel care a biruit moartea. Ucenicii au acum o nouă revelaţie la lumina acestui adevăr. Dacă Maestrul e viu înseamnă că ei sunt încă ucenicii Lui. Prezenţa euharistică a reînviat credinţa şi speranţa moartă din sufletele lor şi le-a reamintit identitatea lor: au fost şi au rămas ucenicii lui Isus.
Îl vor putea percepe fizic doar atunci când vor repeta gesturile şi cuvintele care de la Cina cea de taină au rămas ca sigiliu al prezenţei Sale în absenţă.
«Dacă tu, oricine ai fi, din rândul credincioşilor, nu porţi degeaba numele de creştin, dacă nu intri în Biserică fără motiv, dacă ai învăţat să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu cu frică şi speranţă, atunci frângerea pâinii va fi consolarea ta», ne spune Sf. Augustin (Discursuri 235).
Momentul revelaţiei prezenţei lui Isus se petrece la frângerea pâinii. Iată şi pentru noi, cei care de multe ori în pelerinajul nostru pământesc nu-L recunoaştem pe Cel care ne stă alături, cât este de important să participăm activ la Sf. Liturghie şi să ne cuminecăm cu vrednicie, pentru întărirea identităţii noastre creştine. Să ne întrebăm cum participăm la Sf. Liturghie? Este doar un act de prezenţă, o asistenţă, sau este o participare efectivă la reînnoirea misterelor vieţii publice a Mântuitorului. Prin ce rugăciuni şi acţiuni de pietate încercăm să-ne întărim identitatea creştină? Suntem cu adevărat «oameni euharistici» (Papa Ioan Paul al II-lea), adică persoane care pun în centrul vieţii de credinţă Taina euharistiei?
Rugăciunea personală, liturgică şi comunitară lărgeşte sufletul şi îl face să devină capabil de a primi mai mult, a se deschide mai mult spre iubirea divină şi implicit spre slujirea oamenilor, devenind astfel izvor de speranţă şi credinţă pentru ceilalţi (cfr. Spe salvi, n.34).
3. Trăirea prezenţei transformă în martori ai speranţei învierii (readuce la comunitate). Misiune.
«Şi în ceasul acela sculându-se s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece» (Lc 24,33).
Momentul frângerii pâinii deschide „ochii credinţei” şi cei doi conştientizează abia acum focul aprins de Isus cel înviat în inimile lor.
Ucenicii îşi dau seama că ochii lor au fost ţinuţi de forţa interioară, a nepriceperii inimilor lor, a neîncrederii în Cuvântul scripturilor şi a orbirii lor sufleteşti.
Cu inimile aprinse de Cuvântul scripturii, cu sufletele pline de prezenţa vie a Celui Înviat, ucenicii îşi redescoperă identitatea, refac legătura iubirii (Io 13,35) şi a carităţii fraterne care îi leagă de comunitatea pe care o părăsiseră.
După ce mai întâi Isus le-a reamintit cuvintele profetice ale Scripturilor despre El iar apoi a celebrat Misterul prezenţei Sale, ei au înţeles în primul rând că El este Isus Cel înviat şi apoi au conştientizat identitatea lor. Înţelegând că sunt ucenicii Celui înviat, ei se întreabă acum unde este locul lor şi ce au de făcut.
Memoria este reactivată, „ochii credinţei” văd prezenţa vie a lui Isus. Domnul lor, Maestrul, Învăţătorul e viu, e alături de ei, deci misiunea lor nu s-a încheiat, ci dimpotrivă, abia acum începe şi decurge firesc. Ei înţeleg că locul lor nu este acolo, la Emaus, ci este alături de ceilalţi, în comunitatea apostolică din Ierusalim. Credinţa în Cel înviat deschide un nou orizont al speranţei în sufletele lor: pot fi şi ei martori ai Învierii Domnului. Aceasta este noua lor misiune: trebuie să se întoarcă şi să vestească imediat şi celorlalţi bucuria ce înflăcărează inimile lor.
«Fiţi arzători, aprinşi de focul carităţii (…) acest foc vă va îndrepta spre înalt, vă va ridica spre cer» (Sf. Augustin, Discursuri 234).
Isus nu le-a cerut ucenicilor să se întoarcă la Ierusalim ci a sădit în sufletele lor o nouă speranţă ce se bazează pe credinţa Învierii. Este acum o convingere interioară care le reorientează viaţa spre comunitatea din Ierusalim.
Speranţa vie conferă detaşarea libertăţii interioare şi zelul de a persevera în cele sfinte, cu bucurie. Un suflu nou care regenerează, susţine şi alimentează edificiul credinţei (cfr. Spe salvi n.10).
Ucenicii nu stau pe gânduri, ci «înviind» şi ei în speranţă, se întorc «în ceasul acela» în Ierusalim. Drumul întoarcerii spre Ierusalim reprezintă simbolic şi drumul convertirii sufleteşti. Ajunşi în comunitate ei primesc mărturia celorlalţi şi le istorisesc drumul pe care l-au parcurs cu Isus, cum El i-a condus pe cale şi cum l-au recunoscut la «frângerea pâinii». Mărturisesc cu toţii într-o inimă şi-un glas, în comuniunea bucuriei credinţei şi a speranţei reînnoite: «Domnul a înviat cu adevărat!» (cfr Lc 24, 34). Se pare că aceasta este una dintre cele mai vechi formule de mărturisire a credinţei utilizată de către primele comunităţi creştine. Este formula pe care şi noi creştinii de astăzi o reluăm atunci când răspundem salutului creştinesc: «Hristos a Înviat!».
Este importantă şi mărturia comunităţii apostolice: «s-a arătat lui Simon», ca şi argument al Învierii Domnului. Chiar dacă Evangheliile nu precizează explicit despre ce este vorba, rezultă limpede autoritatea pe care vocea lui Simon o are deja în cadrul comunităţii apostolice. Astfel se anticipează şi misiunea de «corifeu al Apostolilor» pe care Simon – Petru o va primi la timpul rânduit.
Cei doi ucenici reintră în comuniune cu ceilalţi şi mărturisesc şi ei învierea lui Hristos aşa cum au cunoscut-o la Cina din Emaus, la «frângerea pâinii». Acel scurt moment de adoraţie euharistică a produs deschiderea „ochilor credinţei” lor. După ce ascultarea Cuvântului lui Isus a aprins sufletele şi a reîmprospătat memoria lor, celebrarea Cuvântului a deschis „ochii credinţei” şi ei au recunoscut prezenţa Sa. Astfel, pornind de la Cel pe care acum L-au recunoscut ca fiind Domnul înviat, au urmat o serie de revelaţii: au înţeles identitatea lor de ucenici ai lui Isus, au înţeles unde este locul lor şi, ca urmare, care este misiunea lor.
Nucleul de forţă al întregului fragment este Cina din Emaus şi în mod concret acel moment fulgerător, revelator, al adoraţiei euharistice la «frângerea pâinii». Acesta este şi pentru noi, iubiţi credincioşi, momentul care poate să ne deschidă „ochii credinţei” şi să reînvie speranţa vieţii noastre spirituale chiar şi astăzi, aici şi acum, în Biserică, la Sf. Liturghie. Astfel, pornind de la acest moment, putem reînnoi identitatea noastră spirituală şi să ne reamintim cine suntem la lumina Misterului Învierii lui Hristos, noi creştinii care participăm astăzi la Masa euharistică, la «frângerea pâinii». După ce ne-am redescoperit identitatea creştină, să ne întrebăm care este locul nostru în Biserică şi în societate: unde ar dori Isus să fim? Ca urmare, ce avem de făcut la nivel concret pentru a ne reîntoarce pe drumul vieţii de credinţă aşa cum este el rânduit în Planul înţelepciunii divine.
Adevărata misiune a creştinului nu se poate opri la propria persoană, ci trebuie să se extindă asupra comunităţii. Existenţele noastre sunt în profundă comuniune. Nimeni nu trăieşte, nu păcătuieşte şi nu se mântuieşte singur, explică Pontiful roman Benedict al XVI-lea, există o interacţiune în rău ca şi în bine, de aceea speranţa noastră trebuie să fie speranţă pentru ceilalţi (cfr Spe salvi, n.48). In viaţa practică credinţa creştină ne învaţă şi trezeşte în noi capacitatea de a suferi pentru celălalt, pentru adevăr, dreptate şi iubire (cfr Spe salvi, n.39).
Iubiţi credincioşi,
Am meditat asupra drumului ucenicilor de la Ierusalim spre Emaus şi-apoi din nou la Ierusalim. Este un drum pe care ei îl parcurg de două ori în aceeaşi zi, dar cu atitudini spirituale total diferite. Drumul de la Ierusalim la Emaus este drumul tristeţii şi al deznădejdii, o fugă de Ierusalimul răstignirii, un drum parcurs agale cu imaginea morţii în faţă. Drumul de la Emaus la Ierusalim este, dimpotrivă, un drum al bucuriei, al speranţei reînnoite, care dă aripi, o fugă cu suflete aprinse spre comunitate, un drum parcurs în grabă cu prezenţa Celui înviat în suflete şi mesajul învierii speranţei pe buze. Cum s-a produs această convertire? Întâlnirea cu Isus, Străinul care-i însoţise de-a lungul întregului drum, îi conduce de la deznădejdea din Vinerea mare, prin cuvântul Scripturilor şi a gestului Cinei euharistice, spre bucuria speranţei regăsite în Duminica Învierii.
Acest drum reprezintă simbolic calea convertirii de la păcat la viaţa de har, drumul spiritual pe care şi noi suntem chemaţi să-l parcurgem în timpul Postului Mare şi ori de câte ori în drumul pelerinajului nostru pământesc suntem întristaţi sau deznădăjduiţi. Este şi drumul pe care zilnic ne conduce Sf. Liturghie: de la ascultarea Cuvântului, pentru reactivarea memoriei (ce trebuia să ştim?), prin celebrarea Misterului Cuvântului, pentru reînnoirea identităţii creştine (cine suntem?), la trăirea Cuvântului, pentru împlinirea misiunii creştine faţă de aproapele (ce trebuie să facem?).
Este drumul catehetic şi liturgic pe care Isus doreşte să-l facă acum împreună cu noi. Am parcurs drumul Postului, am ascultat lecturile proorocilor Vechiului Testament, am ascultat lecturile Evangheliilor patimilor, ne-am reactivat în suflete memoria Cuvântului scripturii şi ne-am mirat cât de mult am uitat aceste cuvinte! Apoi treptat ne-am apropiat de Masa euharistică a sărbătorii, L-am redescoperit pe Hristos prezent în sufletele noastre şi am conştientizat identitatea noastră. Ne-am reamintit că suntem creştini botezaţi şi purtăm numele Celui care pentru noi a murit şi a înviat. Astfel cu sufletele aprinse şi cu dorinţa de a fi de folos comunităţii, nu ne mai rămâne decât să răspundem la ultima întrebare pe care ucenicii şi-au pus-o: ce trebuie să facem? Iar răspunsul trebuie să-l ofere fiecare dintre noi practic prin propria viaţă!
«Credinţa noastră este viaţa noastră», spunea eminentul Cardinal Iuliu Hossu de pie memorie.
Dar oare credinţa noastră se reflectă în viaţa noastră?
Să ne deschidem sufletele, ne invită Papa Benedict al XVI-lea, şi astfel lumea se va deschide pentru a permite intrarea lui Dumnezeu în istoria umană. Ne întrebăm cum? Eliberând viaţa noastră de rău, de mediocritate, lumea devine mai bună cu o persoană (noi-înşine), astfel devenim izvor de speranţă pentru noi şi pentru alţii (cfr. Spe salvi, n.35).
Aici trebuie subliniată şi importanţa misiunii persoanelor consacrate pentru Biserică şi pentru întreaga lume, ei sunt «cei puţini care pot schimba lumea din interior» (cfr. Spe salvi, n.15 – Sf. Bernard).
Iubiţi credincioşi,
Să reînviem cât mai des prezenţa lui Hristos în memoria sufletelor noastre, prin citirea, ascultarea şi meditarea Cuvântului, pentru a ne aduce aminte că suntem creştini botezaţi iar prin celebrarea liturgică a Cuvântului, mărturisire (spovadă) şi împărtăşirea şi adoraţia euharistică să reînnoim identitatea noastră creştină şi apoi să ducem şi altora speranţa reînnoirii sufleteşti. Astfel vom deveni martori ai reînvierii speranţei în lume şi vom putem invita şi pe ceilalţi creştini să urmeze această Cale a învierii speranţei, împreună cu Isus.
Să-L rugăm deci pe Domnul Înviat cu adevărat să ne însoţească pe drumul pelerinajului vieţii noastre, ca să devină un drum de întoarcere spre Ierusalimul ceresc şi să-i spunem ca şi ucenicii în drum spre Emaus: «Rămâi cu noi Doamne că timpul este spre seară şi luminează, prin Cuvântul şi Prezenţa Ta, calea spre învierea speranţei în sufletele noastre! Amin».
«Iar Dumnezeul speranţei să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească speranţa voastră, prin puterea Spiritului Sfânt» (Rom 15,13).
Vă doresc o reînviere a memoriei creştine, o reînnoire a speranţei, credinţei şi identităţii euharistice în suflete, astfel încât să întărim comuniunea în iubire cu El şi cu fraţii noştri în credinţă iar la timpul rânduit să ne-nvrednicim a participa cu bucurie la Cina ospăţului veşnic de-a dreapta gloriei cereşti a Tatălui împreună cu Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos Înviat, în iubirea Spiritul Sfânt. Amin!
Hristos a Înviat!
† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla
Dată în Cluj-Napoca, din noua reşedinţă episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2008, la 307 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al IV-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XII-lea an al episcopatului şi al VI-lea an în tronul acestei eparhii, anul împlinirii a 155 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.
EMAUS
de Ioan Andrei (PS Ioan Ploscaru)
Doi din ucenicii martori răstignirii,
în culmea-ntristării şi-a desamăgirii,
se duc după ziua de vechiul repaus
vreo şaizeci de stadii de drum, la Emaus.
…
„- Aici se sfârşeşte pe piatra sihastră –
Dădu glas Cleopa – istoria noastră.
Frate Luca, şi eu, ca tine, – am fost avid
să văd strălucitul imperiu-al lui David,
să văd pe Mesia cum strânge sub flamuri
pământul şi marea, domnind peste neamuri.
…
Dar stinsă-i nădejdea-n durerea adâncă
pe crucea din mijloc, de-aici de pe stâncă.
Trădat mişeleşte l-au dat cărturarii
Pe lemnul de-osândă, la rând cu tâlharii…”
…
Adânciţi, cu fruntea plecată de jale,
n-au văzut că-un om e alăturea pe cale:
„- Ce-ntâmplări vă spuneţi, triste, din viaţă
De-aveţi glasu-n lacrimi şi lacrimi pe faţă?”
„- Eşti străin de ţară, ori întrebi ca stimul?
Doar ştie-ntâmplarea-ntreg Ierusalimul!”
…
„- Dar care-ntâmplare?” întrebă străinul,
ca să prindă vorbă, să le afle chimul.
Reluând Cleopa îşi vărsă aleanul:
„- Ceea cu Mesia, cu Nazarineanul!
Numai amintindu-l şi inima-mi sânger
căci n-a fost pe lume nici profet, nici înger
în minuni, ca dânsul, şi-n învăţătură,
tâlcui nu poate-o omenească gură.
…
„- O, ne-nţelepte judecarăţi bieţii!
Şi cu greu pricepeţi câte-au zis profeţii:
Nu strivit în chinuri vede Isaia
Pe Omul Durerii, Robul şi Mesia?
Ce-şi dă schingiuirii trupul şi viaţa
De bătăi şi şi-insulte nu-şi întoarce faţa?
Din creştet în talpă-I o rană de groază,
Se-ntoarce profetul, nu poate să-L vază!
…
S-uimeau pelerinii cum le-a dat credinţa,
cum în foc de haruri le topea fiinţa,
dogorea iubirea cu văpăi de pară,
le scria cuvântu-n suflete ca-n ceară.
Fiecare vorbă-i graţie cerească
dar le ţinea ochii să nu-L recunoască!
…
„- Rămâi cu noi Doamne, cei doi îl rugară,
căci s-a plecat ziua şi se face seară!”…
Din vorbe şi gesturi, înaintea cinii,
Recunosc pe Domnul la Frângerea Pâinii!
Surprinşi de miracol, cad în adorare,
Dar El în lumină cerească dispare.
Zguduiţi în suflet, alergând îşi lasă
şi grija de-avere şi dorul de casă,
se-ntreabă prin noapte, -alergând spre Cetate
să spună minunea cu cele-ntâmplate:
„- Cum ne-nseta mintea de vorbele sale!”
„- Ce potop de haruri ne vărsa pe cale!”
„- Foc ne-a pus în suflet, cum deschidea gura,
tâlcuind profeţii, tălmăcind Scriptura!”
…
În Cenaclu află fraţii-n rugăciune
preamărind cu lacrimi cereasca minune.
Femeile sfinte nu-n vis, nici deliruri
au vorbit cu Domnul când mergeau cu miruri…
Ascultau cu lacrimi cum descrie scena
Ce-a vorbit cu însuşi Domnul, Magdalena…
Atunci spun minunea şi ei, pelerinii,
Cum îl cunoscură la frângerea Pâinii.
Toţi ştiu Învierea, toţi îi dau crezare,
L-a văzut chiar Petru, Păstorul cel Mare.[DOC-CLUJ]