Parcurgând binecuvântatul timp pascal, preoți, călugări și călugărițe, credincioși laici s-au unit, sâmbătă 25 aprilie a.c, cu Păstorul Eparhiei de Maramureș în comuniune de rugăciune în jurul mormântului Preasfințitului Ioan Dragomir, situat în cimitirul din localitatea Ariniș (MM). Momentul de rugăciune a fost prilejuit de împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a „Episcopului totalei clandestinități” și a constat în Slujba Parastasului. Toți preoții Eparhiei care nu au putut fi prezenți, au fost invitați să celebreze în aceeași zi un parastas pentru sufletul adormitului în Domnul, Arhiereu Ioan.
În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa Vasile a evidențiat cum prezența osemintelor Preasfințitului Ioan și ale celor patru episcopi martiri de la Sighet în pământul Eparhiei de Maramureș sunt izvoare dătătoare de apă vie care adapă viața Bisericii. Mărturisitori tăcuți aceștia sunt repere morale pentru întreaga țară precum și exemple de rezistență interioară ce îl întăresc pe creștinul zilelor noastre în noile forme de prigoană: opoziția, neînțelegerea și respingerea din partea lumii, dincolo de orice aspect confesional. Azi o formă de rezistență este aceea de a lupta împotriva răului și în mod deosebit împotriva răului din noi (gânduri, vorbe, fapte). Se cuvine a aduce recunoștință față de înaintașii noștri, față de mărturia dată și față de lumina care ne însoțește și azi în drumul nostru.
Preasfințitul Ioan a văzut libertatea Bisericii în speranța ce a avut-o pentru ea și de aceea a continuat a face pastorație, a hirotoni preoți, a administra Sfintele Taine, a rămâne un mărturisitor în vremuri tulburi, marcate de răni. Isus se arată după Înviere tocmai în rănile sale apostolilor și femeilor mironosițe, iar viața îndumnezeită poartă în ea însăși semnele patimilor și ale suferințelor. Viața Bisericii, care este o viața de credință și de mărturisire a Învierii, merge înainte prin oameni dornici de a se identifica cu Hristos.
Născut la 11 octombrie 1905 în comuna Ariniş, judeţul Maramureş, a urmat studiile teologice la Gherla, după care a mai rămas câţiva ani tot acolo, ca profesor şi pedagog. Hirotonit preot celibatar, între anii 1932-1934 a funcţionat ca preot în parohiile Coştiui, Hoteni şi Ocna Şugatag. Oferindu-i-se posibilitatea de a fi trimis la studii teologice superioare, a plecat bucuros la Strasbourg, dar, din motive de sănătate, a fost nevoit să revină în ţară înainte de terminarea studiilor. Refăcut după boală, le-a continuat, fiind din nou trimis în străinătate, de data aceasta la Roma, de unde s-a întors doctor în Teologie. A fost numit protopop districtual şi paroh la Satu Mare, precum şi canonic al Capitulului eparhial din Baia Mare.
În anul 1950, a fost consacrat episcop de către Nunţiul Apostolic O’Hara. Dar n-a trecut mult timp şi, plecat de la Nunţiatură, care şi-a închis porţile în urma ruperii legăturilor diplomatice dintre România şi Vatican, Episcopul Ioan Dragomir a fost prins, arestat, condamnat, purtat dintr-o închisoare în alta şi supus anchetelor regimului de teroare comunistă şi corvezilor de tot felul. A scăpat abia în anul 1964, în baza decretului de graţiere a condamnaţilor politici, în care au fost încadraţi şi membrii clerului Bisericii Române Unite deţinuţi. Cu tot riscul, şi-a reluat activitatea dinainte de arestare, acum cu autoritatea ierarhului.
A încetat din viaţă la Bucureşti, la 25 aprilie 1985, după o lungă şi grea suferinţă, şi a fost înmormântat în cimitirul satului natal, lângă părinţii săi, aşa cum i-a fost dorinţa. La înmormântarea care a avut loc într-o perioadă de relativă relaxare, cu un început de toleranţă din partea autorităţilor comuniste, a participat un mare număr de preoţi, în frunte cu episcopii rămaşi în viaţă, Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru. Călugări, călugăriţe, credincioşi din toată eparhia Maramureşului, precum şi din celelalte părţi ale ţării, l-au condus la locul de veci. Caracterizarea făcută de IPSS Alexandru Todea episcopului Ioan Dragomir scoate în evidenţă meritele acestuia, spunând printre altele: „A fost un stâlp unde a trebuit să sprijinească, stâlp al credinţei, stâlp al răbdării, stâlp al naţiunii noastre, al iubirii faţă de toate neamurile, stâlp al împărăţiei lui Hristos, pe care-l doreşte Sfântul Părinte, urmaşul lui Petru în veacul nostru”.
Biroul Eparhial de Presă
