Între 4 şi 6 martie a avut loc la Institutul Teologic din Gaming (ITI), Nieder Österreich, Austria, conferinţa cu titlul “Misiunea Bisericilor Catolice Orientale în viaţa Bisericii Universale şi în lumea modernă”. Conferinţa, foarte bine organizată, a reunit 16 Episcopi, 40 de preoţi şi foarte mulţi participanţi. Din românia au participat episcopii greco-catolici: PS Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, PS dr. Virgil Bercea, Episcop de Oradea, PS dr. Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla. Mai multe detalii despre acest eveniment puteţi citi aici şi aici.
În cele ce urmează redăm materialul integral susţinut de Prea Sfinţia Sa Episcop Alexandru în cadrul acestei conferinţe.
Nr. 225/2009
Simpozionul
MISIUNEA BISERICILOR ORIENTALE CATOLICE
ÎN VIAŢA BISERICII UNIVERSALE ŞI PENTRU LUMEA MODERNĂ
Gaming, 4-6 martie 2009
Biserica Greco-Catolică din România şi contribuţia sa în viaţa Bisericii Universale şi a lumii moderne
După marea schismă din 1054, mereu s-au făcut încercări de refacere a unităţii creştine: la Lyon în 1247, când a fost recunoscută egalitatea tuturor riturilor şi la Florenţa, în 1439, unde toţi participanţii au semnat actul de unire. Din partea Bizanţului, la conciliul de la Florenţa a participat chiar împăratul Ioan al IV-lea Paleologul care simţea pericolul turcesc din Răsărit şi vedea în unire salvarea imperiului. Actul unirii a fost semnat şi de mitropolitul Damian al Moldovei. Dar aici s-a opus unirii episcopul Efesului Marcu, un exponent al turcilor, zicând că decât să fie supus Bisericii din Apus îi preferă pe turci. Megaducele bizantin Lucas Nottaras declara: „Mai bine să văd turban turcesc decât tiara papală”. Din nefericire, după 14 ani de la sinodul de la Florenţa, în anul 1453, turcii ocupă Constantinopolul.
Influenţa turcilor a făcut să slăbească Biserica din Răsărit. Acţiunile misionare au încetat, avântul spiritual a scăzut, Biserica s-a dezmembrat, ajungând să se formeze multe Biserici autocefale. Urmările schismei de la 1054 sunt imense. Poate alta ar fi fost întreaga istorie a Europei dacă în faţa puhoiului turcesc ar fi stat o Biserică unită şi o Europă unită în aceeaşi credinţă.
La Florenţa (1439) s-au pus bazele concrete ale unirii, în principal prin recunoaşterea Primatului papal, a lui Filioque, respectiv Purgatoriul şi validitatea pâinii azime. Delegaţii orientali de la conciliu, reveniţi acasă, au fost acuzaţi de trădare de către conaţionalii lor.
Pe parcursul istoriei, în baza hotărârilor acestui conciliu (sinod), au aderat la unire tot mai mulţi credincioşi, în frunte cu ierarhii lor, din aproape toate ţările separate de Roma prin schisma de la 1054. Aceştia s-au constituit în exarhate, mitropolii, arhiepiscopii sau dieceze, cu credincioşii lor, respectiv: albanezi, bieloruşi, bulgari, greci, maghiari, italo-albanezi, yugoslavi, români (prin Unriea de la 1700), ruşi, ruteni, slovaci, ucraineni (prin Unirea de la Brest, 1596), greci-melchiţi de rit bizantin. Limba liturgică a fost pentru slavi limba slavonă iar pentru ceilalţi limba naţională sau locală. Aceste Biserici orientale catolice sunt mai răspândite în Europa.
Biserica Catolică preţuieşte foarte mult Bisericile Orientale, căci în aceste Biserici ilustre, prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la apostoli prin Sfinţii Părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii Universale (cf. Orientalium Ecclesiarum).
Evenimentele istorice şi politice de după cel de-al Doilea Război Mondial au făcut ca peste Europa Orientală să se aştearnă o nouă orânduire, aşa-numită ateo-comunistă. Toate popoarele din aşa-zisul lagăr comunist au avut de suferit. Acest sistem politic avea tendinţa de a educa oamenii în spirit ateist, de a diminua cât mai mult activitatea de evanghelizare. Acolo unde nu reuşeau prin dispoziţii verbale, se aplica forţa brută. Ca o primă măsură de ateizare a fost desfiinţarea prin decret de lege a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Acest calvar a început în decembrie 1948, când Biserica Greco-Catolică din România a fost desfiinţată prin Decretul 358. Întreg episcopatul a fost arestat, precum şi preoţi, profesori de teologie, călugări, călugăriţe, credincioşi şi toţi cei care nu au acceptat trecerea forţată la ortodoxie. Întregul patrimoniu al acestei Biserici a fost confiscat de Statul român şi împărţit între Stat şi Biserica Ortodoxă Română. În principal catedralele, bisericile, casele parohiale, mănăstirile, etc. au fost date Bisericii Ortodoxe.
Motivele persecuţiei sunt uşor de înţeles:
1. Ura noii puteri împotriva lui Dumnezeu.
2. Dorinţa de a include pe românii greco-catolici în Biserica Ortodoxă Română, autocefală, de a-i rupe de la Unirea cu Roma.
3. Neacceptarea religiei impusă de asupritori.
Timp de 41 de ani, Biserica Română Unită a fost scoasă înafara legii. Odată cu prăbuşirea sistemului ateo-comunist, aşa precum Isus Cristos a înviat din morţi, tot aşa a înviat şi Biserica noastră.
O nouă orientare a Bisericii dată de Conciliul Vatican al II-lea cu privire la Bisericile Orientale catolice
Acest conciliu (1962-1965) a dat un suflu nou în ceea ce priveşte Bisericile Orientale catolice, cu întreitul scop:
– de a reînnoi Biserica;
– de a-i uni pe creştini;
– de a intra în dialog cu lumea.
Cu privire la Bisericile Orientale Catolice, Conciliul Vatican II, prin Decretul Orientalium Ecclesiarum (OE) manifestă pregnant, solemn şi ferm, tradiţionala grijă a pontifilor romani faţă de Bisericile Orientale, faţă de tezaurul tradiţional, spiritual şi dogmatic al Orientului pe care îl declară ca fiindu-i propriu şi inseparabil de cel al Occidentului.
În sensul gândirii conciliare, ecumenismul nu trebuie să recurgă la suprimarea Bisericilor particulare, implicit nici la eliminarea Bisericilor Orientale, unite cu Roma, cum ar preconiza unii, atât în Orient cât şi în Occident. Atât occidentalii cât şi orientalii se aşteaptă să fie animaţi de dorinţa sinceră a revigorării Bisericilor particulare locale, întrucât acestea au fost şi la originea Bisericii primare în secolele de început.
Respectul faţă de Bisericile unite nu implică o necesară reiterare a formei de unire, elaborată în comun la Florenţa, corespunzătoare acelei epoci, şi nici condamnarea ei. Astăzi, în noile condiţii, pot fi elaborate noi modalităţi de realizare a unităţii, fără a face din lichidarea Bisericilor unite o condiţie „sine qua non”.
Câteva consideraţii cu privire la contribuţia Bisericii Române Unite cu Roma în viaţa Bisericii Universale şi a lumii moderne
Greco-catolicismul românesc a rămas fidel atât propriului patrimoniu liturgic, spiritual şi disciplinar cât şi deplinei comuniuni ecleziastice cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei.
Aşa cum sublinia şi Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Apostolică pentru al III-lea Centenar al Unirii Bisericii greco-catolice din Transilvania cu Biserica Romei, drumul Bisericii Greco-Catolice din România nu a fost niciodată uşor (…) În decursul veacurilor i s-a cerut o dureroasă şi grea mărturie de fidelitate faţă e exigenţa evanghelică a unităţii. Ea a devenit asfel în mod special Biserica martorilor unităţii, ai adevărului şi iubirii. (…) Biserica voastră a trebuit să îndure o crâncenă încercare, meritându-şi pe drept titlul de „Biserică a mărturisitorilor şi martirilor”.
Este arhicunoscut cazul unic în istoria Bisericii, când întregul episcopat greco-catolic din România (12 arhierei) a preferat să intre în închisoare decât să se rupă de comuniunea deplină cu Roma şi cu Sfântul Părinte Papa.
Aşa cum este cunoscut şi recunoscut, Bisericile orientale catolice (care se găsesc de multe ori în ţări majoritar ortodoxe) sunt o punte de legătură între Orient şi Occident, sunt un model de unitate creştină în diversitate.
Din Scrisoarea Apostolică amintită mai sus mai rezultă şi recunoaşterea serviciilor preţioase aduse de Biserica Greco-Catolică întregului popor român din Transilvania. Un merit însemnat al Bisericii voastre a fost, îndeosebi, acela de a fi mediat între Orient şi Occident, asumând, pe de-o parte valorile promovate în Transilvania de Sfântul Scaun şi comunicând, pe de alta, întregii catolicităţi valorile Orientului creştin, care, din cauza divizării existente erau puţin accesibile. Biserica Greco-Catolică a devenit astfel o mărturie grăitoare a unităţii întregii Biserici, arătând că ea include în sine valorile instituţiilor, rituri liturgice şi tradiţii ecleziastice provenind pe căi diferite din aceeaşi tradiţie apostolică (cf. Orientalium Ecclesiarum, 1), mai spune Sfântul Părinte.
Datorită situaţiei specifice din Transilvania (regiunea istorică în care trăiesc şi astăzi majoritatea greco-catolicilor) a existat de multe secole atât Biserica latină cât şi cea greco-catolică; acestea au încercat de-a lungul ultimelor secole să promoveze împreună valorile catolice chiar dacă se adresau unor grupuri etnice diferite.
*
* *
Biserica Greco-Catolică din România este un semn vizibil al comuniunii depline cu Biserica Romei. În România, Episcopii catolici de ambele rituri fac parte din o singură Conferinţă Episcopală; dintre cei circa 780 de preoţi greco-catolici, mulţi îşi desfăşoară activitatea în străinătate, fiind birituali; Episcopii greco-catolici români fac parte din diferite structuri ale Bisericii Universale (Catolice): Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine, Comisia Internaţională de Dialog Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, etc.
Biserica Greco-Catolică din România a luptat şi luptă continuu pentru unitatea Bisericii lui Cristos.
Ea a fost un liant puternic, pe plan spiritual şi cultural, între Răsărit şi Apus, aşa cum afirma şi Eminenţa Sa Cardinalul Lustiger într-o discuţie privată; înaltul prelat mai spunea tot atunci că această Biserică nu este o piedică în realizarea unităţii creştine!
Biserica noastră şi-a adus constant contribuţia la formarea unei comunităţi europene.
Un alt rol important de-a lungul istoriei acestei Biserici este slujirea cu abnegaţie a comunităţii naţionale în care s-a născut, identificându-se cu necazurile, bucuriile şi aspiraţiile sale şi contribuind substanţial la propăşirea ei spirituală, culturală, politică şi socială.
O atenţie deosebită a fost acordată menţinerii în popor a dreptei credinţe şi apărarea ei de duşmani, indiferent sub ce formă se prezintă aceştia.
Biserica Română Unită a refuzat, în anul 1948, să fie înglobată în Biserica Ortodoxă Română.
Ea a luptat constant pentru salvarea fiinţei şi identităţii naţionale.
Fiind în deplină comuniune cu Biserica Romei, Biserica Greco-Catolică din România militează pentru aceleaşi idealuri ale Bisericii lui Cristos şi este în deplină ascultare faţă de magisteriul Bisericii Catolice, faţă de Sfântul Părinte Papa.
Aş încheia tot cu un citat în Scrisoarea Apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea pentru al III-lea Centenar al Unirii Bisericii greco-catolice din Transilvania cu Biserica Romei: Şi Biserica Greco-Catolică din România îşi înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi în tradiţia bizantină, dar găseşte, în afară de aceasta, o expresie a sa specifică în unirea cu Scaunul Apostolic şi în rănile persecuţiilor din secolul XX, pe lângă latinitatea poporului său. Din toate aceste elemente rezultă identitatea Bisericii voastre, a cărei rădăcină ultimă este Preasfânta Treime. Aceasta este originea primară, izvorul „de apă vie” (In 7, 38), la care e de trebuinţă a recurge necontenit.
Lugoj, 01 martie 2009
Alexandru MESIAN
Episcop de Lugoj
[DOC-LUGOJ]