La începutul Postului Mare, între 5 şi 7 martie, credincioşii din Bucureşti au avut ocazia să se roage şi să mediteze împreună la Biserica Polonă, alături de P.S. Mihai şi de preoţii care îi păstoresc. Tema exerciţiilor spirituale a fost „Trecere prin pustiu cu Dumnezeu – model şi simbol al vieţii creştine. A predicat părintele Claudiu Pop, doctor în teologie, Rectorul Colegiului Pontifical Pio Romeno de la Roma.
Aceste trei zile au fost un bun prilej de a ne analiza relaţia cu noi înşine şi cu Dumnezeu, de a recunoaşte pustiul din sufletele noastre şi de a conştientiza că acesta nu poate fi străbătut, decât cu ajutorul Celui care ne-a creat.
Sunt câteva momente încărcate de semnificaţie în istoria mântuirii, care, interpretate cum trebuie, reprezintă adevărate repere în călătoria noastră prin pustiu. Călăuziţi de părintele am reuşit să le pătrundem sensul, iar felul în care ni le-a zugrăvit, a făcut ca ele să se imprime în mintea şi sufletele noastre.
Momentul ispitirii lui Isus în pustiu. Asistăm la demascarea ispitei, care, stă la baza înstrăinării omului de Dumnezeu. Aceasta a îmbrăcat şi continuă să îmbrace hainele puterii, bogăţiei şi aparenţei.
Momentul ispitirii Evei, în care, sub aparenţa binelui, şarpele intră în planul lui Dumnezeu. Acesta reuşeşte să afle secretul dintre om şi Dumnezeu, dar, numai cu ajutorul omului.
Momentul în care Sfânta Fecioară, în vizită la vara sa Elisabeta, îl preamăreşte pe Dumnezeu, care zdrobeşte ispita:
„Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în inimile lor. (Luca 1, 51) – aparenţa
Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi.(Luca 1, 52) – puterea
Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară, deşerţi” (Luca 1, 53) – bogăţia.
Meditând asupra acestor imagini, putem să recunoaştem răul, indiferent de forma amăgitoarea sub care ne iese nouă în cale. În drumul nostru, apariţia diavolului ne este semnalată de absenţa darurilor Spiritului Sfânt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu sau a virtuţilor teologale: credinţa, speranţa şi dragostea.
Am învăţat apoi că în lupta noastră contra răului suntem sprijiniţi de Sfânta Fecioară, căreia i-am fost încredinţaţi la picioarele crucii. În încercările noastre trebuie să păstram vie în inimi imaginea Sfintei Fecioare, care chiar şi în faţa morţii Fiului, continuă să creadă în Dumnezeu. Cu ajutorul ei, continuăm să sperăm, aşa cum ea a făcut-o, atunci când nimeni n-a mai putut să o facă. Şi chiar şi atunci când sufletul nostru pustiit nu mai poate să creadă, să spere şi nici măcar să mai iubească, tot ne mai rămâne Credinţa Bisericii, Speranţa Bisericii şi Iubirea Bisericii.
La sfârşit P. S. Mihai i-a mulţumit părintelui Claudiu în numele tuturor pentru darul pe care ni l-a făcut.
Din partea Secretariatului Vicariatului de Bucureşti
Miuca Oţoiu
