din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
Fiecare din părţi a căutat să-şi asigure roadele uinirii. Catolicii au pretins garanţii pentru păstrarea integrală a credinţei, iar preoţimea română, în frunte cu episcopul Atanasie, dorea să fie din nou confirmate drepturile, libertăţile şi privilegiile promise şi cuprinse în diplomele şi hotărîrile imperiale de până acum. Cardinalul Kolonich, deşi a fost sfătuit de sfetnicii săi că unirea nu poate fi întărită cu preoţi de rit latin, faţă de care românii, infestaţi după schismă de atâta ură antilatină, vedeau rău un paznic iezuit pe lângă episcopul lor, totuşi a cerut să i se impună lui Atanasie un astfel de teolog, pentru a avea garanţia păstrării curate a credinţei. Aceste garanţii, atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi, au fost cuprinse într-o diplomă a împăratului Leopold I, numită a II-a leopoldină din 19 martie 1701 şi în Jurământul şi reversalul semnat de Atanasie la 7 aprilie 1701. Diploma stabileşte drepturile şi îndatoririle episcopului, clerului şi Bisericii româneşti. Preoţii vor fi scutiţi de orice fel de sarcini publice, de dări, de vămi la treceri peste râuri, de dijme, ca şi nobilii ţării, iar mirenii devin şi ei fii ai patriei în loc de toleraţi până atunci, cu dreptul de a ocupa şi ei orice beneficiu public. Diploma sublinia mânia împăratului împotriva acelor ce nu vor respecta drepturile preoţimii unite şi-i vor pune, în continuare, la muncă, exploatându-i ca pe iobagi. După asigurarea, în trei articole, a privilegiilor, urmează articolele care stabilesc condiţiuni, printre altele:
– să se ia din mâinile clerului catehismul calvinesc;
– vlădica va primi pe lângă dânsul un teolog, causarum auditor generalis, care va supraveghea respectarea disciplinei, canoanelor şi poruncilor Bisericii;
– va depinde de arhiepiscopia din Strigoniu, aceasta fiind autoritatea bisericească imediat superioară;
– nu va ţine legături şi nu va coresponda în numele Bisericii cu nici un necatolic, mitropolit, patriarh, principe al Ţării Româneşti, iar dacă va avea de scris probleme personale, va arăta scrisoarea teologului înainte de a o trimete;
– nu va spori inutil numărul preoţilor pentru a nu păgubi pe stăpânii de pământ;
– nu va hirotoni preoţi bigami;
– cărţile ce se vor tipări vor fi supuse cenzurii teologului;
– înainte de a pretinde privilegii preoţii trebuie să facă mărturisirea credinţei înaintea teologului şi a episcopului;
– în caz de vacanţă a scaunului episcopal, Biserica unită va propune trei candidaţi dintre care împăratul îl va numi pe unul.
Rolul acestei diplome a fost foarte important pentru Biserica Română Unită, deşi a fost diminuat, dintr-un punct de vedere, prin impunerea teologului romano-catolic şi, mai ales, prin hirotonirea – sub conditione – la Viena, a doua oară, a lui Atanasie, la insistenţa teologilor vienezi, fără aprobarea Sfântului Scaun şi obligaţia impusă de cardinalul Kolonich să depună Jurământul şi să semneze reversalul. Istoricii bisericeşti convin, pe bună dreptate, că acestea au fost acte de umilinţă la care a trebuit să coboare episcopul şi care trebuiau evitate. Deşi obligaţia de a ţine lângă sine teologul latin, cu misiunea de a supraveghea toată activitatea episcopului, pare a fi actul cel mai umilitor, nu trebuie să uităm deficienţele care s-au strecurat în Biserica românească, rămasă cu un cler nepregătit, în atâtea veacuri de stăpânire străină. Se desfăceau foarte uşor căsătoriile, se hirotoneau preoţi bigami, se organizau petreceri zgomotoase în reşedinţele eparhiale, se înlocuiau şi se mutau preoţii dintr-o parohie într-alta, după bunul plac şi interesul protopopilor sau episcopului. Toate acestea trebuiau eliminate din Biserică. Garanţia neproliferării lor a constat în numirea teologului iezuit, fără de care nu se putea rezolva nici un act de administrare episcopală. Toată lumea ştia de acum că şeful real al Bisericii româneşti este teologul, care o va ţine cu mult mai bine în mână decât superintendentul calvin pe baza condiţiunilor impuse de principii Transilvaniei la numirea episcopilor. Legea românească se păstra însă, neatinsă, cu toate că sinodul devenise un element de simplă decoraţie. Situaţia acesta va dura puţin, fiindcă urmaşii lui Atanasie vor avea ceea ca i-a lipsit lui, pregătirea teologică, în baza căreia devin ei stăpânii eparhiei, nu teologul iezuit. Începând cu Ioan Giurgiu Patachi, episcopii români uniţi şi, mai târziu, mitropoliţii şi episcopii diecezani vor proveni din elementele clerului cu cea mai solidă pregătire teologică.
În mai 1701 Atanasie a venit acasă însoţit de teolog, călugărul iezuit Carol Neurauter. A fost instalat în 20 iunie, cu un fast şi o pompă nemaiîntâlnite până atunci, la care a participat şi oficialitatea reprezentată prin vistiernicul Ardeaului, Ştefan Apor. Însă unirea, care s-a crezut formal încheiată cu actele de la Viena şi instalarea fastuoasă de la Alba Iulia, a avut, atât în ţară cât şi în străinătate, duşmani foarte puternici. În Transilvania, cei dintâi şi cei mai puternici au fost cele trei Biserici protestante şi, în primul rând, calvinii şi unitarienii, care deţineau cele mai importante slujbe în stat şi erau proprietarii celor mai multe sate româneşti. Pentru ei, unirea românilor cu catolicii, a însemnat pierderea multor mii de braţe de muncă iobăgească, braţele preoţilor şi familiilor lor – soţie şi copii – pierderea dijmelor precum şi a contribuţiilor către stat, la care preoţii erau obligaţi până atunci. Nici proprietarii catolici n-au văzut bine unirea, fiindcă şi ei pierdeau aceleaşi contribuţii, în calitate de stăpâni ai satelor româneşti. Prin drepturile date mirenilor de a nu mai fi socotiţi ca toleraţi, devenind cetăţeni îndreptăţiţi a ocupa funcţiuni de stat, era ameninţat cu prăbuşirea însuşi sistemul constituţional al ţării. De aceea, când Inochentie Micu Clain a pus problema în dietă, a provocat izbucnirea revoltei nobiliare, gata-gata să-l arunce pe fereastră. O duşmănie neîmpăcată manifestau ierarhii din Principate, cu deosebire cei din Ţara Românească, de mitropolia căreia a depins, până la Unire, Biserica din Transilvania. Acolo petrecea, de multă vreme, patriarhul Dositei al Ierusalimului, autorul Instrucţiei dată lui Atanasie cu ocazia hirotonirii de la Bucureşti, din ianuarie 1698.
În comitatul Maramureşului, bucurându-se de sprijinul calvinilor, păstorea în 1690 episcopul Iosif Stoica, numit încă de ultimul principe calvin, Mihai Apafi. Aici îşi găseau refugiul mulţi dintre cei ce, din diferite principii nu primeau Unirea.
Protestanţii împiedicau preoţimea de pe pământurile lor să adere la unire, printr-o persecuţie uneori chiar sângeroasă, eludând obligaţiile stabilite prin Diploma a II-a leopoldină, neacordând scutirile prescrise cuvenite uniţilor. Încă din octombrie 1700 episcopul Atanasie se plângea că preoţii trecuţi la unire sunt alungaţi din parohii, bătuţi, întemniţaţi, li se luau vitele, li se dărâmau bisericile.139)
Multă tulburare a produs Ion Ţârca din Gâmbuţ care, râvnind vlădicia, a trecut în Ţara Românească unde a cerut hirotonirea de episcop. Revenit în Ardeal, a refuzat să se prezinte la chemarea lui Atanasie. Prins şi întemniţat, a evadat cu ajutorul calvinilor. Cert este că acest Ţârca s-a unit cu calvinii, s-a ridicat împotriva unirii şi a slujit un timp, mai înainte, ca pastor într-o parohie româno-calvină, de unde şi-a pierdut urma. În 1706 sau la începutul anului 1707, în timpul răscoalei lui Rákoczi a revenit în Ardeal şi s-a aşezat la Alba Iulia, unde a ocupat scaunul episcopesc, părăsit de Atanasie care s-a retras la Sibiu unde era şi guvernul ţării. Din cauza teroarei desfăşurate de Ţârca cu ajutorul curuţilor răsculaţi, întreaga operă a unirii a fost ameninţată cu prăbuşirea, dar în curând trupele răsculate au fost învinse şi alungate şi cu ele a plecat şi Ţârca. La un sinod convocat de Atanasie în toamna anului 1707, la care au participat 33 de protopopi, reînnoindu-şi adeziunea de la 1700, au semnat cu toţii o nouă declaraţie de unire, l-au declarat pe Ţârca nedemn de episcopie şi şi-au mărturisit supunerea faţă de episcopul Atanasie.
În timpul răscoalei au încetat din viaţă împăratul Leopold I (1705) şi cardinalul Kolonich (1707). Răscoala a luat sfârşit abia în 1711, an în care, în împrejurări încă nelămurite, probabil sub influenţa ruşilor ajunşi în Moldova cu Petru cel Mare, s-a produs în Biserica Unită o încercare de revenire la Ortodoxie, la care, sub presiune, ar fi aderat însuşi episcopul Atanasie, revenind însă grabnic asupra ei. Aceste tulburări de tot felul au îngreunat foarte mult viaţa Bisericii unite. În Maramureş, episopul Iosif Stoica deşi ducea o viaţă destrăbălată şi a fost anchetat şi închis pentru fărădelegile sale, datorită intervenţiilor calvinilor, care aveau un mare interes ca Stoica să fie episcop, a fost eliberat. Aici s-a refugiat şi Ţârca. După atâtea aventuri, rămas neastâmpărat şi nestăpânit, şi-a continuat activitatea de destrămare, hirotonind bigami, jefuind mănăstirea Uglea, oprind sate de la slujbe (cu interdict) şi revenind asupra opreliştei numai pentru bani, supus unei aspre investigaţii în 1709 a dispărut pierzându-i-se urma pentru totdeauna. În 1711 a murit şi Iosif Stoica. Urmaşul său, Ştefan Serafim Petrovan, un om nedecis, a cochetat şi el cu catolicii, însă calvinii l-au împiedicat în acţiunile sale.
În Bihor, datorită puternicei influenţe a reformaţilor, 16 sate româneşti au trecut de la unire la calvini „pilda lor pare a fi urmată şi de românii din judeţul vecin al Sătmarului”.140) Tot în Bihor întreţine o propagandă neîntreruptă episcopul sârb al Aradului. La 19 august 1713 vlădica Atanasie a încetat din viată.
EPISCOPUL IOAN GIURGIU PATACHI (1723-1727). După moartea lui Atanasie a urmat o vacanţă de zece ani a scaunului episcopal, la care conducerea a avut-o teologul iezuit. Tulburările au continuat. Protopopii adunaţi la începutul lui noiembrie 1713, au oferit scaunul vlădicesc iezuitului Szunyog, fostul teolog al episcopului decedat, dar acesta, invocând statutele ordinului iezuit care opresc pe membrii săi să ocupe demnităţi în afara tagmei călugăreşti, a refuzat. După aceea l-au ales în unanimitate pe cehul Venceslav Franz, fost secretar al lui Atanasie. Dar împăratul a refuzat pe motivul că era laic şi sinodul trebuia să propună conform Diplomei a II-a Leopoldine, trei candidaţi dintre care împăratul trebuia să numească pe unul. Curtea din Vieana a dorit şi a cerut ca între candidaţi să fie şi Ioan Giurgiu Patachi, preot misionar român de rit latin în Făgăraş. După multe tratative cu protopopii, s-a ajuns la un consens în baza căruia la 23 decembrie 1715, împăratul Carol VI îl numi episcop pe Ioan Giurgu Patachi, născut în anul 1682 din părinţi români, în satul Strâmbu, comitatul Solnocului, în ungureşte Horgos Patak, de unde şi numele lui. Rămas orfan de ambii părinţi, a fost crescut de iezuiţi. A studiat la Cluj, Sabaria (Szambathely), Viena şi Roma. Din 1712 era preot misionar în Ţara Făgăraşului.
Începându-se zidirile noii cetăţi a Albei Iulii, căzând în perimetrul lucrărilor printre altele au fost demolate şi „Mitropolia Bălgradului cu Biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la 1600 făcută”.141) Terenul primit în cartierul Maieri al oraşului şi suma de 1300 florini necompensând paguba făcută, odată cu diploma din 23 decembrie 1715 prin care îl numise pe episcopul I.G.Patachi, împăratul a înzestrat episcopia cu moşiile, domeniile fiscale, de la Sâmbăta de Jos, districtul Făgăraşului şi de la Gherla. Reînfiinţând iarăşi la Alba Episcopia romano-catolică, scoasă de reformaţi la 1566 şi ţinând cont de hotărîrea conciliului Lateran din 1215, că în aceeaşi localitate nu pot rezida doi episcopi catolici, Episcopia română unită a fost mutată la Făgăraş, aproape de domeniul de la Sâmbăta de Jos. Abia la 1721 a fost aprobată numirea lui I. Giurgiu Patachi de Sfântul Scaun prin bula papală Rationi Congruit. Înainte de hirotonirea ca arhiereu, a trecut de la ritul latin la cel oriental, devenind călugăr bazilian în Agram, unde a fost sfinţit episcop. La 17 august 1723 a fost instalat festiv în catedrala „Sfântul Nicolae” din Făgăraş. După abia patru ani de episcopat, la 29 octombrie 1727, I.G.Patachi a încetat din viaţă în vârstă de abia 45 de ani.
Se cuvine să ne oprim în mod deosebit asupra importanţei bulei papale „Rationi Congruit”, prin care, pe de o parte se canonizează Episcopia Română Unită de Făgăraş, iar pe de altă parte este actul de naştere al şcolilor din Blaj.
În vremea când în Moldova la 6 octombrie 1711 şi în Ţara Românească la 5 ianuarie 1716 se instalase regimul fanariot, prin care ortodoxia filo-turcă şi antiromană îşi desfăşoară nestingherită activitatea sub protecţia otomană, în Transilvania, Biserica românească, intrată cum a putut în comuniune cu Biserica Romei a dat naştere unei instituţii româneşti, de cea mai mare importanţă pentru întregul neam, Episcopia Română Unită a Făgăraşului, în cadrul căreia, după stabilirea reşedinţei la Blaj, va lua fiinţă Mănăstirea cu seminarul „Sfintei Treimi”, „Mama şi învăţătoarea întregului neam românesc”, aşa cum a numit-o Petru Maior, instituţie care, pe lângă seminarul „Bunei Vestiri” a întemeiat şi „Fântânile Darului”, sau şcolile blăjene, izvor de apă vie pentru toţi românii, atât de o parte cât şi de cealaltă a Carpaţilor. Baza lor juridică a fost Bula papală, promulgată la 18 mai 1721 de către Papa Inocenţiu al XIII-lea (1721-1724), cunoscută – după cuvintele de început – „Rationi Congruit”. Aşa începe: ” Rationi Congruit et convenit honestari”… „Se cuvine şi se potriveşte raţiunii, judecăţii sănătoase să onoreze”… iniţiativa antecesorului său, Clemente al XI-lea (1700-1721), decedat cu două luni înainte (la 19 martie 1721).
Câteva antecedente lămuritoare:
Iniţiatorul acestei bule, promulgată de Papa Inocenţiu al XIII-lea, a fost antecesorul său în scaunul Sfântului Apostol Petru, Papa Clemente al XI-lea care anterior alegerii, s-a numit Giovanni Francesco Albani şi se pare că era de origine aromân. În orice caz este sigur că a fost în bune relaţii cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cu boierii Cantacuzini din Ţara Românească, îndeosebi prin Răducanu (Radu sau Rodolfo), fiul lui Constantin Stolnicul Cantacuzino, cunoscutul protector al catolicilor, el însuşi greco-unit (ortodox unit). Răducanu, studiind la Padova, a fost omul de legătură între Brâncoveanu şi Papă, încă înainte de urcarea acestuia în Scaunul Pontifical.
Radu Dudescu, Mihail Cantacuzino, fratele Stolnicului şi soţia lui Păuna, cu fiii Radu şi Constantin, părăsind Ţara Românească după martiriul lui Brâncoveanu şi al fiilor săi la Constantinopol, ajung pe furiş, prin Messina, Napoli, Bologna, Ferrara şi Veneţia la Viena, pentru a cere protecţie împărătească. Păuna merge la Papa Clemente XI personal, pentru protecţia fiului ei Radu. Legăturile Cantacuzinilor cu papalitatea vor continua şi după aceea. Aşa se explică fixarea episcopului Ioan Giurgiu Patachi şi a reşedinţei episcopiei Române unite la Făgăraş, fiindcă Ţara Făgăraşului era o feudă a Ţării Româneşti.
Alt motiv al mutării episcopiei româneşti, de la Alba Iulia la Făgăraş, a fost pretenţia episcopului romano-catolic Martonffi, instalat cu mare fast creat de protopopii români greco-catolici, la 17 februarie 1716, după restaurarea episcopiei catolice a Transilvaniei, din care a fost alungat episcopul pe la jumătatea secolului al XVI-lea de către calvini, potrivit hotărîrii Conciliului Lateran II din 1215, în virtutea căreia nu pot avea reşedinţă două episcopii catolice în aceeaşi localitate, a cerut ca el să fie unicul episcop cu jurisdicţie peste toţi catolicii din Transilvania, de ambele rituri, iar Ioan Giurgiu Patachi să fie vicatrul său. Or, acum erau cu totul schimbate lucrurile faţă de 1215, când papii cereau într-una protecţia românilor catolici de rit bizantin, prin numirea unui episcop vicar pentru ei, ceea ce episcopii maghiari n-au făcut. Acum Biserica Română Unită îşi avea deja cristalizată fiinţa încă de la unirea din 1700.
Diplomaţia papală ajunse astfel într-o gravă încurcătură. Numai dragostea Papei Clemente XI faţă de români pe care-i cunoştea prin Cantacuzini, inscusinţa şi vizuinea lui superioară, a salvat cauza printr-o acţiune diplomatică. Papa ar fi dorit pentru români o arhiepiscopie autonomă, dar opoziţia maghiaro-vieneză era foarte greu de învins. Cel ce nu putea canoniza Diploma a II-a Leopoldină, nu putea aproba nici cererea lui Martonffi, dar nu putea anula nici diploma cu condiţiile ei umilitoare, cu dependenţa românilor de Esztergom. În situaţia aceasta a găsit totuşi, o ieşire fericită. Prin bula „Rationi Congruit”, pregătită de el şi publicată de urmaşul său, Inocenţie al XIII-lea trece peste prevederile Conciliului Lateran, şi nu-i supune pe românii greco-catolici episcopului romano-catolic de Alba Iulia, creând pentru ei Episcopia greco-catolică de Făgăraş. Atât alegerea persoanei episcopului cât şi a reşedinţei episcopale, Papa le-a făcut la sugestia Cantacuzinilor (Nilles, Symbolae, P.408/409).
Acum este momentul să aratăm cum bula papală este certificatul de naştere al şcolilor din Blaj: „predecesorul nostru – spune Papa Inocenţiu în bulă – acelaşi Clemente al XI-lea, a voit ca atunci şi cât mai curând să se cumpere reşedinţă episcopală, pentru care se află destinată suma de 4.000 de florini. De asemenea, după rânduielile ritului grec, în aceeaşi Biserică a Făgăraşului trebuie să fie aşezaţi călugări şi preoţi, de cumva nu sunt de rit bizantin, aşa cum s-a menţionat, care să ţină locul canonicilor şi capitulului. Ba şi mai mult, la numita Biserică a Făgăraşului să fie promovaţi şi aduşi numai episcopi care ţin ritul răsăritean şi care să aibă şi să poată exercita jurisdicţie asupra acestora”. Separarea de episcopia de Alba Iulia şi dreptul de a avea mănăstire şi călugări după regula Sfântului Vasile cel Mare, îmbrăţişată de Episcopul Ioan Giurgiu Patachi, n-a putut fi dusă la bun sfârşit din cauza morţii atât de timpurii a acestuia, dar urmaşul său în episcopat Inochentie Micu Clain, pe temeiul bulei „Rationi Congruit” va stărui la Roma şi la Viena pentru obţinerea fondurilor necesare pentru mănăstire. În această mănăstire se vor aşeza călugării Atanasie Rednic, Grigore Maior, Gherontie Cotorea ş.a., primii dascăli ai şcolilor româneşti din Blaj.
Pastoraţia Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost extrem de grea. A urmat după 10 ani încheiaţi de vacanţă episcopală, timp în care episcopia a fost condusă de teologul iezuit, n-a avut cine să sfinţească mirul, antimise, biserici şi mai ales să hirotonească preoţi. Candidaţii la preoţie treceau munţii în principate ori în Maramureş unde erau hirotoniţi. I-a fost foarte greu episcopului să lucreze cu cei peste 400 de preoţi hirotoniţi în afară. Aceştia erau răspândiţi în toate părţile eparhiei şi nu ţineau nici o legătură cu vlădica. Sinodul convocat la 27 februarie 1725, cere protopopilor să stabilească exact numărul preoţilor şi să-i socotească scoşi din tagma preoţească dacă nu vor veni să ia binecuvântarea episcopului. În acelaşi timp, s-au strecurat în ţară o mulţime de călugări străini, care atrăgeau credincioşii satelor, cărora li se adresau pentru diferite slujbe, deşi nu se ştia despre ei dacă au sau nu darul preoţiei, cu toate că îndemnau pe credincioşi să-şi părăsească propriii lor preoţi. Sinodul din februarie 1725 a luat măsuri şi asupra acestora şi a credincioşilor care-i oploşesc.
După moartea Episcopului Patachi, conducerea eparhiei a trecut în mâinile celor doi vicari episcopali: protopopii din Daia şi Juc şi a teologului iezuit Regai, sub supravegherea lui Adam Fitter, rectorul colegiului iezuit din Cluj. Din actele sinodului ţinut la 15 noiembrie 1728, convocat de Adam Fitter la Cluj, aflăm că tulburările au reînceput. Popa Mailat din Şona s-a ridicat ca un mare prigonitor al uniţilor, fiind nevoie de intervenţia forţei publice pentru a-l prinde şi pedepsi. Mai aflăm că preoţii schismatici au luat de la uniţi bisericile cu forţa, săvârşind şi alte acte violente, pentru care au fost puşi sub anchetă, incitând împotriva preoţilor uniţi, iar călugării străini (sârbi) cutreierau satele sub pretextul strângerii de milă, în realitate fiind răspânditori ai schismei. Pentru a ne putea da seama de amploarea rezistenţei împotriva unirii, lămurirea ne-o dă analiza conscripţiei făcută de Inochentie Micu Clain în 1733, la puţin timp, deci, după instalarea lui în scaunul episcopesc:
– preoţi români se găseau în. …… 1432 sate
– preoţi numai uniţi în …………….. 1065 sate
– preoţi numai neuniţi în ………….. 176 sate
– preoţi uniţi şi neuniţi în ………… 191 sate
– fără preoţi români ……………….. 645 sate
– total preoţi uniţi în ………………. 2255 sate
– total preoţi neuniţi în………………. 486 sate