din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
Deşi în ultimii ani ai dictaturii comuniste, persecutarea Bisericii Române Unite se transformase în toleranţă, nemaifiind urmărite ca înainte serviciile religioase clandestine, totuşi, oficial, cultul greco-catolic a fost menţinut în continuare în ilegalitate. Locuinţele preoţilor greco-catolici, în care se oficia zilnic Sfânta Liturghie, au ajuns adevărate capele în care mulţimi de credincioşi, de ordinul zecilor, uneori chiar şi al sutelor, şi-au găsit hrana sufletească, îndeosebi la oraşe. Aproape toţi participanţii se mărturiseau şi împărtăşeau. În aceste capele de circumstanţă, singurele „biserici”, mai aveau loc botezuri şi cununii şi, din când în când, hirotoniri de preoţi. Înmormântările în cimitirele publice nu mai întâmpinau nici o restricţie. Cuvântările preoţilor uniţi, cu deosebire la înmormântări, unde mulţimile erau întotdeauna prezente, erau strigăte revendicative pentru a i se reda Bisericii Române Unite dreptul la viaţă legală. Nu acelaşi lucru s-a petrecut la sate, precum nici acolo unde Biserica Ortodoxă Română pusese mâna pe cimitirele greco-catolice. Înhumarea în aceste cimitire a decedaţilor Bisericii Unite, dacă slujba înmormântării nu era oficiată de preotul ortodox, era interzisă. Sunt notorii cazurile de la Năsăud şi Bixad, ca şi din alte atâtea localităţi. Erau ultimele zvârcoliri ale Ortodoxiei româneşti împotriva „uniaţilor”, întrucât reclamaţiile Ortodoxiei la autorităţi nu mai erau luate în considerare.
Revoluţia din 22 decembrie 1989 a adus mari speranţe în sufletele credincioşilor uniţi. De altfel, primele măsuri luate de noile autorităţi ale Frontului Salvării Naţionale faţă de Biserica Română Unită, păreau o confirmare a speranţelor lor. Astfel, la 31 decembrie 1989 s-a emis o lege a cărui unic articol anula 21 de legi, printre care, în locul al 20-lea, se abroga Decretul Nr. 358 din 1 decembrie 1948, care scosese în afara legii Biserica Română Unită. La data anulării decretului, conducerea Bisericii Române Unite era următoarea:
1. Dr. Alexandru Todea, episcop titular de Cezaropolis, desemnat la 14 martie 1986 mitropolit de către Conferinţa episcopilor şi ordinarilor români-uniţi, deţinător al puterii ordinare de jurisdicţie în Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş, cu Vicariatul Arhidiecezan al Bucureştilor şi în Dieceza de Cluj-Gherla. Vicar general episcopal la Cluj, Pr. prof. Tertulian Langa.
2. Dr. Ioan Chertes, episcop titular de Cantano, hirotonit pentru Dieceza de Cluj-Gherla, retras din motive de sănătate la Năsăud.
3. Ioan Ploscaru, episcop titular de Trapezopolis, deţinător al puterii ordinare în Dieceza Lugojului.
4. Preot profesor Vasile Hossu, ordinarius în Dieceza Oradea.
5. Preot Lucian Mureşan, ordinarius al Diecezei Maramureşului, cu reşedinţa la Baia Mare.
6. Preot Dr. Aug. Ciungan, vicar arhidiecezan pentru Vechiul Regat, cu reşedinţa la Bucureşti.
Aceştia au fost conducătorii Bisericii Române Unite chemaţi să ducă o luptă aprigă pentru redobândirea drepturilor Bisericii, pe de o parte cu Guvernul Frontului Salvării Naţionale, prea puţin interesat de rezolvarea problemei în spirit de justiţie, iar pe de altă parte cu acelaşi duşman de totdeauna, format din structurile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv ierarhia, constituită în Sfântul Sinod.
În urma investigaţiilor întreprinse în ţară de către trimişii Sfântului Scaun Apostolic, a Nunţiului cu sarcini speciale, Francisco Colassuonno, a Arhiepiscopului Guido del Mestre, fost secretar al Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti înainte de 1950 şi John Bukovski, actualul Nunţiu Apostolic la Bucureşti, Papa Ioan Paul al II-lea a stabilit şi definitivat, la 12 martie 1990, ierarhia Bisericii Catolice din România, atât de rit latin cât şi de rit bizantin român, greco-catolic.
Ierarhia Bisericii Greco-Catolice, Române Unite:
1. Dr. Alexandru Todea, episcop titular de Cezaropolis, consacrat clandestin la 19 noiembrie 1950, a fost numit Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş şi confirmat Mitropolit al Bisericii Române Unite.
2. Ioan Ploscaru, episcop titular de Trapezopolis, consacrat clandestin la 30 noiembrie 1948, a fost numit Episcop de Lugoj.
3. Vasile Hossu, preot-profesor, hirotonit preot, clandestin, la 4 februarie 1949, ordinarius al eparhiei Oradea, a fost numit Episcop de Oradea.
4. Lucian Mureşan, hirotonit preot, clandestin, la 19 decembrie 1964, ordinarius al eparhiei Maramureşului, a fost numit Episcop al Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare.
5. George Guţiu, hirotonit preot, clandestin, la 8 decembrie 1948, Vicar general al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, a fost numit Episcop de Cluj- Gherla.
6. Dr. Ioan Chertes, episcop titular de Cantano, consacrat clandestin în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani, retras din motive de sănătate la Năsăud a fost distins de Sfântul Părinte, în semn de stimă, cu titlul de Arhiepiscop.
Nu a fost completat cu ierarh Vicariatul Arhidiecezan al Vechiului Regat cu reşedinţa la Bucureşti, onorat până în 1948 de către episcopul martir dr. Vasile Aftenie.
– La 27 mai 1990, în cadrul unei Liturghii arhiereşti, celebrată sub cerul liber în municipiul Baia Mare, au fost consacraţi episcopi: Vasile Hossu şi Lucian Mureşan al Maramureşului.
– La 17 iunie 1990, la Liturghia celebrată pe stadionul municipal din Cluj, a fost consacrat Episcop George Guţiu al Cluj-Gherlei. Consacrările, atât la Baia Mare cât şi la Cluj, au fost oficiate prin punerea mâinilor Mitropolitului Alexandru Todea.
– La 7 octombrie 1990 a avut loc la Blaj instalarea Arhiepiscopului Alexandru Todea, Sfânta Liturghie prilejuită de instalare şi toată festivitatea cerută de această ocazie, catedrala mitropolitană fiind ocupată de către ortodocşi, a avut loc pe istoricul Câmp al Libertăţii. I-a fost predat Mitropolitului o parte din palatul-castel reşedinţă.
În continuare, dăm scurte biografii ale ierarhilor titulari ai Bisericii Române Unite, stabiliţi de Sfântul Scaun în luna martie 1990:
MITROPOLITUL Dr. ALEXANDRU TODEA (CARDINAL). S-a născut la 5 iunie 1912 în Teleac, jud. Mureş, dintr-o familie de ţărani cu mulţi copii. Studiile primare le-a urmat în satul natal şi la Căcuci, iar cele medii la Gimnaziul din Reghin şi la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. Primit în clerul tânăr al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, Mitropolitul Vasile Suciu l-a trimis pentru studii teologice superioare la Roma, unde a urmat Filosofia şi Teologia la Institutul de „Propaganda Fide” şi de unde, după studii strălucite şi promovarea titlului de doctor, în 1940 s-a întors în ţară.
Între 1940-1945 a fost utilizat în diferite funcţii în Centrul Mitropolitan. Pe timpul mitropolitului Alexandru Nicolescu (- 1941) a fost secretar mitropolitan şi apoi profesor de religie, de limba latină şi limba italiană la şcolile secundare din Blaj.
Alexandru Todea a făcut parte din grupul de preoţi tineri, apărut spre sfârşitul deceniului al patrulea, reprezentat de episcopul Ioan Suciu şi de preotul Nicolae Pura, care a adus un nou suflu în viaţa Bisericii, elemente „dedicate cu tot elanul lor tineresc idealului formării unei elite catolice. Puritatea vieţii lor, farmecul lor personal, dar mai ales zelul lor au trezit idealuri generoase în conştiinţele multor tineri… Apar lucrări importante, nu ca volum, dar novatoare în conţinut, atât din pana celor de mai sus, cât şi a celor din curentul născut odată cu începutul activităţii lor: Educaţia curăţeniei, Spre lumină, Acela pe care voi nu-l ştiţi, Meditaţii pentru preoţi, de Nicolae Pura; Eroism, Tinereţe şi o traducere a biografiei lui Pier-Giorgio Frassati de Cojazzi, de I. Suciu; Formarea morală şi intelectuală pentru viaţă, tradusă de Alexandru Nicula după Louis Riboulet; Înfruntă viaţa, tradusă de Tit Liviu Chinezu după Raoul Plus; Pentru tine apostolă învăţătoare, Cascada Tinereţii, Rugăciunea tineretului, de Alexandru Todea; precum şi o serie de articole scrise de autorii de mai sus, printre care trebuie amintit şi Iuliu Hirţea”.273)
Între 14 octombrie 1945-14 octombrie 1948, Alexandru Todea a funcţionat ca paroh şi protopop districtual la Reghin, judeţul Mureş. În această perioadă a fost arestat de mai multe ori. Trei din aceste arestări au fost de mai scurtă durată, pe motivul că a vorbit împotriva abuzurilor săvârşite de guvernanţii comunişti. A patra arestare a durat o lună, fiind dus la Ministerul de Interne. Motivul celei de a cincea a fost protestul public împotriva înlăturării regelui. A şasea arestare s-a produs la 14 octombrie 1948. Evadat de la securitatea din Reghin, a petrecut ascuns trei ani şi trei luni, în care timp, la 19 noiembrie 1950, a fost consacrat episcop titular de Cezaropolis, în fapt auxiliar al Episcopului Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Consacrarea a fost săvârşită clandestin prin punerea mâinilor episcopului romano-catolic Iosif Schubert din Bucureşti, în capela baptisteriu, a catedralei „Sfântul Iosif”, în asistenţa singurului prezent, preotul George Guţiu.
La 31 ianuarie 1951 a fost arestat din nou şi dus iarăşi la Ministerul de Interne, unde a fost anchetat timp de 13 luni, după care a urmat procesul din 1952, în care procurorul i-a cerut condamnarea la moarte, cu menţiunea „periculos pentru societate”. Tribunalul Militar din Bucureşti l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. În august 1964 a fost graţiat.
După eliberarea din închisoare, aşezat la Reghin, a păstorit clandestin miile de credincioşi din părţile locului şi a rezolvat problemele bisericeşti ale Arhidiecezei.274)
La 14 martie 1986 a fost ales de către Conferinţa Episcopilor şi Ordinarilor diecezelor mitropolitane, Mitropolit al Bisericii Române Unite (Greco-Catolice), alegere comunicată Sfântului Scaun Apostolic.
La 31 iulie 1987 a preluat, interimar, jurisdicţia eparhiei de Cluj-Gherla, pe care o va preda la 17 iunie 1991 noului episcop titular al acestei eparhii, George Guţiu, odată cu consacrarea acestuia.
După data de 22 decembrie 1989, data victoriei revoluţiei anticomuniste din România, Mitropolitul Al. Todea şi-a continuat laborioasa sa activitate, dar de acum în deplină libertate.
La 12 martie 1990, Sfântul Scaun l-a dezlegat de titlul formal de episcop de Cezaropolis şi, ţinând cont de preferinţele Conferinţei episcopatului din 14 martie 1986, l-a numit Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş şi l-a confirmat ca Mitropolit al Bisericii Române Unite. A fost recunoscut prin Decret al Preşedintelui României, Ion Iliescu. A fost instalat cu mare solemnitate la Blaj, printr-o Liturghie arhierească celebrată pe Câmpia Libertăţii, la 7 octombrie 1990 şi i s-a predat o parte din reşedinţa mitropolitană, dar nu şi catedrala înălţată de episcopul greco-catolic Inochentie Micu Clain, terminată şi împodobită de urmaşii săi în scaun.275)
Mitropolitul dr. Alexandru Todea (Cardinal) conduce, în continuare, Biserica Română Unită în lupta neviolentă pentru redobândirea lăcaşurilor de cult, caselor parohiale, instituţiilor monahale şi de binefacere, a întregului patrimoniu, acaparate în 1948 şi împărţite între stat şi Biserica Ortodoxă Română.
Activitatea fără răgaz în fruntea episcopatului român-unit, cu memorii, dialoguri purtate cu Puterea politică, cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, cuvântări ocazionate de diferite prilejuri, publicistică şi interviuri etc., sunt zbateri epuizante, o mare cruce pe care Înaltul ierarh s-a angajat să o poarte până la Golgota biruinţei. Posteritatea va consemna zbuciumul şi deplina dăruire, închinate unui legământ şi unui ideal, lui Hristos şi Bisericii Sale.
ARHIEPISCOPUL Dr. IOAN CHERTES. S-a născut la 10 septembrie 1911, în comuna Sărăţel, jud. Bistriţa-Năsăud, din părinţii Ioan, învăţător şi Maria născută Rusu, casnică. Tatăl a murit în primul război mondial, lăsând doi copii orfani, Ioan şi Ana. Şcoala primară a urmat-o la Sărăţel, iar studiile secundare la Liceul grăniceresc „George Coşbuc” din Năsăud, clasa I şi la Liceul „Petru Maior” din Gherla, cl. II-VII. În iunie 1929 a promovat cu succes examenul de bacalaureat. Element excepţional, în tot cursul liceului a fost premiant, fiind în fruntea promoţiei sale. După absolvirea liceului a rămas un an pedagog la Gherla, la Liceul „Petru Maior” şi student, la fără frecvenţă al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj, iar în 1930 a fost primit în clerul tânăr al diecezei de Gherla şi trimis de episcopul dr. Iuliu Hossu la studii teologice superioare, la Roma. A urmat Filosofia şi Teologia la Colegiul Propaganda Fide din Cetatea Eternă. La 21 decembrie 1935 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor Episcopului Polica, vicarul Romei.
După terminarea studiilor, promovat doctor în Filosofie şi Teologie, în anul 1938 revine în ţară şi se aşează la Cluj, unde, după plecarea sa la studii la Roma, episcopia îşi mutase reşedinţa de la Gherla. E numit secretar episcopesc, funcţie ce o ocupă până în anul 1940. Între 1940- 1948 a ocupat, concomitent, mai multe funcţii. Astfel a fost profesor de teologie la Academia de Teologie Română Unită, la catedrele de Istoria bisericească şi Drept bisericesc (1940-1948), director al internatului de băieţi începând din 1942, devenit în 1945 internatul Liceului român-unit de băieţi „Inochentie Micu Clain”. Un timp a predat la acest liceu, religia.
Cu ocazia sărbătoririi Sfintei Învieri a Domnului (Paştile), în anul 1947 a fost numit canonic, iar la 10 octombrie 1948 a fost promovat pro-vicar general al Diecezei de Cluj-Gherla. Dar la 28 octombrie, acelaşi an, a fost arestat de către securitatea comunistă şi închis la Mănăstirea Neamţ, împreună cu ceilalţi arestaţi provenind din clerul superior al Bisericii Române Unite, canonici, profesori de Teologie, protopopi etc. În februarie 1949, internaţii de la Mănăstirea Neamţ, ca şi episcopii de la Dragoslavele, au fost transferaţi cu toţii la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, transformată în lagăr de concentrare, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară. Aici, la Căldăruşani, la Crăciunul anului 1949, în noaptea de 24/25 decembrie, canonicul dr. Ioan Chertes a fost consacrat episcop auxiliar, titular de Cantano, prin punerea mâinilor episcopului dr.Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, asistat de dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, dr. Alexandru Rusu al Maramureşului şi dr. Ioan Bălan al Lugojului. În mai 1950 întregul grup de internaţi de la Căldăruşani a fost transferat la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei unde episcopul Ioan Chertes rămâne până în aprilie 1955, când e readus la securitatea din Cluj şi, de acolo, la 30 iulie 1955, eliberat.
După această primă eliberare, intervenită la 6 ani de la arestare şi detenţie în închisoare, fără judecată, s-a aşezat în comuna Chiraleş, judeţul Bistriţa-Năsăud, unde locuia sora sa Ana, căsătorită cu profesorul Vasile Ţărmure, fost şi el până în anul 1948 preot de enorie, reprofilat după ilegalizarea Bisericii.
La 12 august 1956 a avut loc la Cluj Liturghia săvârşită de cei doi preoţi, greco-catolici, Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco, în stradă, în faţa bisericii Piariştilor (Universităţii), în urma căreia au fost arestaţi mulţi preoţi. Între ei şi episcopii Alexandru Rusu al Maramureşului, ales mitropolit al Bisericii Române Unite, şi Ioan Chertes, auxiliar de Cluj-Gherla. Învinuit de instigare publică, Ioan Chertes, arestat la 15 august 1956 şi anchetat cu duritate la securitatea din Cluj, a fost condamnat de Tribunalul Militar din aceeaşi localitate prin sentinţa nr. 1202/1957 la 10 ani temniţă. După condamnare a fost purtat prin cele mai grele închisori şi prin lagărele de muncă forţată. Astfel a fost la penitenciarul din Gherla, 3 ani, apoi în Bărăgan şi Deltă: la Stoieneşti, Salcia, Grind-Periprava, din nou adus la Gherla, apoi la Luciu-Giurgeni, Strâmba, iarăşi la Salcia şi în sfârşit la Ostrov, de unde, în baza decretului de graţiere nr. 411/1964, la 30 iulie, acel an, a fost eliberat.
De data aceasta s-a aşezat la Sărăţel, satul natal. Însă, mereu urmărir şi hărţuit de organele securităţii şi fără serviciu, la 25 octombrie 1965 s-a mutat la Năsăud, unde între timp se mutase şi familia surorii sale cu slujba soţului ei, V. Ţărmure. Între anii 1965-1972 a funcţionat ca angajat la Întreprinderea Raională de Industrie Locală „Ineul”, în calitatea de contabil II la materiale. A dus şi aici o viaţă foarte grea, fiind fără întrerupere urmărit atât de securitate cât şi de organele de partid. Fără a avea oficial domiciliu obligatoriu, comandantul securităţii locale i-a pus în vedere să nu părăsească localitatea, iar în cazul că ar trebui să plece undeva, să-l anunţe.
La 30 iunie 1972 a fost pensionat.
Bătrâneţele şi îndeosebi reminiscenţele terorii anchetelor, a muncii forţate, a regimului de exterminare din închisori şi gulaguri, a frigului şi foamei şi a tuturor umilirilor şi privaţiunilor prin care a trecut şi le-a îndurat patrusprezece ani şi jumătate, toate acestea i-au zdruncinat sănătatea şi l-au determinat să renunţe la o viaţă activă cu sarcini de mare răspundere, cum e episcopatul, şi să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii retras, rămânând în continuare la Năsăud, în familia surorii sale.
La 12 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea, reglementând problema ierarhiei Bisericii Catolice din România, atât a celei de rit latin, cât şi a celei de rit bizantin (Greco-Catolică), nu l-a uitat nici pe episcopul titular de Cantano, dr. Ioan Chertes şi, deşi retras din activitate, în semn de stimă şi preţuire deosebită pentru suferinţele îndurate şi pentru credinţa dovedită Bisericii Catolice şi Sfântului Scaun Apostolic al Romei, l-a promovat şi distins Arhiepiscop al Bisericii Române Unite.
Ca profesor de Teologie, dr. Ioan Chertes a scris lucrarea Creşteţi şi vă înmulţiţi, apărută în editura „Sfântul Nichita” din Cluj.
EPISCOPUL IOAN PLOSCARU AL LUGOJULUI. S-a născut la 11 noiembrie 1911 în comuna Frata, judeţul Cluj, fiul lui Vasile şi Ana (Anica) născută Crişan. Mama originară din satul vecin, Vişinel. Părinţii au fost agricultori.
Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar cursul mediu la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. A promovat examenul de bacalaureat în sesiunea iulie 1929. În toamna aceluiaşi an a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi student în anul I al Academiei de Teologie Română Unită din Blaj, pe care a absolvit-o după patru ani de studii, în primăvara anului 1933.
La 17 septembrie 1933 a fost hirotonit preot celib, prin punerea mâinilor episcopului Valeriu Traian Frenţiu de Oradea.
În acelaşi an a fost numit profesor de religie şi preot II la Braşov, unde a funcţionat până în 1935, când a fost transferat preot la Crăciunel, judeţul Harghita (pe atunci în judeţul Odorhei), titular la parohia Bodogaia şi cu domiciliu stabil în Ocland. Între anii 1933-1936, concomitent cu pastoraţia, intenţionând să se titularizeze ca profesor de religie, a pregătit şi promovat examenul de licenţă în Teologie la Academia Teologică din Blaj, singura din instituţiile teologice greco-catolice din ţară autorizată să acorde titlul de licenţiat, în urma unor examene fundamentale şi speciale, inclusiv o teză scrisă , în plus de cel de curs, care după patru ani de studii dădeau numai titlul de „absolvent de Teologie”. Tot atunci a urmat şi practica pedagogică la Seminarul Pedagogic din Cluj, pentru specialitatea religie greco-catolică, în învăţământul mediu.
În anul 1936 Mitropolitul Alexandru Nicolescu l-a trimis pentru perfecţionarea studiilor teologice la Strassbourg, în Franţa. În 1938, pe când Ioan Ploscaru era student la Strassbourg, Dumitru Neda, care aparţinea clerului diecezei Lugojului, era profesor la Academia de Teologie din Blaj şi director al săptămânalului „Unirea”. Mitropolitul Alexandru Nicolescu i-a propus Episcopului Ioan Bălan al Lugojului să-i dea lui D. Neda dezlegare pentru transfer în clerul arhidiecezan. Episcopul a acceptat transferul, condiţionat să i se dea în schimb Ioan Ploscaru. Acesta, întrebat dacă acceptă schimbul, a declarat: „Am depus vot că mă voi duce întotdeauna acolo unde mă vor trimite superiorii”. Aşa a ajuns Ioan Ploscaru în dieceza Lugojului.
După o nouă licenţă în Teologie la Strassbourg a urmat anul de pregătire pentru doctorat cu teza Pedagogia divină în educarea neamului omenesc. Dar n-a apucat să o susţină, fiindcă, izbucnind cel de-al doilea Război Mondial, germanii au rupt frontul şi se apropiau de Paris, unde Ioan Ploscaru se refugiase. Pentru a nu fi luat în captivitate de trupele ocupante, a plecat spre casă cu ultimul tren care mai circula, prin Italia, prin Torino, Milano şi apoi prin Jugoslavia a ajuns la Lugoj, la 9 iunie 1940, ziua în care Parisul a căzut sub ocupaţie germană.
După sosirea la Lugoj a fost numit secretar episcopesc, în 1942 a fost ales canonic, iar în 1945 a fost numit vicar general episcopesc, calitate în care l-a găsit ilegalizarea Bisericii Române Unite, în 1948.
La 30 noiembrie 1948 a fost consacrat episcop titular de Trapezopolis, auxiliar al eparhiei Lugojului, prin punerea mâinilor nunţiului apostolic Patrik O’Hara la Bucureşti.
În august 1949 a fost arestat şi ţinut în arestul poliţiei din Lugoj până la 8 decembrie 1949, când a fost dus la Timişoara, iar în mai 1950 la Bucureşti, la Ministerul de Interne, şi de acolo, la Jilava.
În 8 decembrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, unde a rămas până în anul 1955, când, în luna aprilie, a fost readus la Jilava, apoi la Timişoara, de unde, în baza unui decret guvernamental, a fost eliberat.
În 15 august 1956, în iureşul unei noi campanii de arestări, a fost arestat şi episcopul Ioan Ploscaru, depus la securitatea din Timişoara, de acolo la Cluj şi apoi iarăşi la Bucureşti, unde, în februarie 1957, a fost judecat şi condamnat, în total, la 45 de ani de închisoare. Aplicându-i-se pedeapsa cea mai mare, condamnarea s-a rezumat la 15 ani de temniţă. A executat-o în închisorile Malmaison, Jilava, Piteşti, Timişoara, Dej şi Gherla, de unde, în urma decretului de graţiere din 1964, a fost pus în libertate.
Revenit la Lugoj şi-a continuat, clandestin, activitatea episcopală, în urma căreia, în 1972 i s-a întocmit din nou dosar de trimitere în judecată, dar intervenind un ordin guvernamental, cauza a fost scoasă de pe rol.
Deşi se începuse o slăbire tolerantă a persecuţiei împotriva Bisericii Române Unite, episcopul Ioan Ploscaru abia în anul 1975 a putut descifra o destindere, în urma unei vizite ce i-a făcut la Lugoj un ofiţer superior de securitate, despre care am amintit mai sus, care s-a purtat foarte curtenitor, vizitele făcute până atunci nefiind decât anchete, percheziţii şi arestări. În urma acestei vizite i-a încunoştinţat şi pe ceilalţi episcopi în viaţă de discuţiile purtate. O asemenea scrisoare, despre vizita ce a avut loc sâmbătă 12 iulie 1975, i-a adresat şi părintelui dr. S.A. Prunduş – Cluj: „… a fost la mine dl. Colonel Vasilescu de la Ministerul de Interne, un om deosebit de fin, diplomat şi binevoitor. Chiar de la început mi-a dat să înţeleg că n-a venit pentru anchete, ba mai mult, chiar dânsul mi-a declarat că vechile metode au fost abolite şi că felul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică, se recunoaşte, a fost o greşeală”. Cu toate aceste asigurări date de omul securităţii, în urma atâtor suferinţe, episcopul nu a fost pe deplin convins de sinceritatea lui: „Eu am ascultat cu un optimism prudent. Nu pot să nu recunosc că în mine, datorită multor persecuţii de tot felul, a rămas un fel de reflex condiţionat când e vorba de securitate”. Totuşi, în concluzie, delegatul Ministerului de Interne a reuşit să-l convingă că „persecuţia s-a terminat şi urmează faza dialogului”.276) Deci, Puterea politică a trecut la o relativă toleranţă, rămânând, în schimb, în continuare, atitudinea duşmănoasă a Bisericii Ortodoxe Române, care nu a iniţiat dialogul. Abia Revoluţia din Decembrie 1989 i-a adus episcopului deplina siguranţă a libertăţii.
„În urma Decretului Nr. 9/31 decembrie 1989, pct. 20, Biserica Greco-Catolică din România a fost eliberată. Drept aceea IPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române din Timişoara, conştient de importanţa acestui decret şi, în acelaşi timp, binevoitor, în spirit creştinesc, a dispus preotului paroh ortodox Daneş, de la fosta catedrală română unită din Lugoj, să o predea posesorului de drept, Bisericii Unite”.277)
„La 29 ianuarie 1990, orele 10,30 s-a intrat triumfal în catedrală şi s-a oficiat prima Liturghie arhierească greco-catolică după 41 de ani, de către un sobor în frunte cu Episcopul Ioan Ploscaru”.278)
La 12 martie 1990, odată cu restabilirea Ierarhiei Catolice în România, episcopul Ioan Ploscaru a fost dezlegat de titlul eparhiei de Trapezopolis şi numit titular al eparhiei Lugojului.