din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
MITROPOLITUL ALEXANDRU NICOLESCU (1935-1941). Sinodul electoral pentru alegerea noului mitropolit a fost convocat pentru data de 7 mai 1935. Rezultatul a fost următorul: Alexandru Nicolescu, episcopul Lugojului, a obţinut 48 de voturi; Iuliu Hossu, episcopul de Cluj-Gherla, 27 voturi; Valeriu Traian Frenţiu, episcopul de Oradea, 12 voturi şi Alexandru Rusu, episcopul Maramureşului, 10 voturi. După numirea şi confirmarea, la 6 septembrie 1935, Alexandru Nicolescu a fost înscăunat la Blaj.
Noul mitropolit s-a născut la 8 iulie 1882. A fost dotat de timpuriu cu alese calităţi pentru chemarea preoţească. Între anii 1898-1904 a urmat Filosofia şi Teologia la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma, unde a fost promovat doctor în Filosofie şi Teologie. Revenit la Blaj, a fost trimis preot misionar în America de Nord. Reîntors în ţară, a fost numit profesor de Teologie Morală la Seminarul Teologic din Blaj şi apoi ales canonic în Capitulul arhidiecezan.
Episcop de Lugoj (1922-1935). După transferul episcopului Valeriu Traian Frenţiu de la Lugoj la Oradea, în anul 1922, episcop de Lugoj a fost numit canonicul Alexandru Nicolescu. În această calitate a înfrumuseţat catedrala din Lugoj cu o pictură aleasă, realizată de pictorul-profesor Simionescu. Pictura s-a făcut după indicaţiile şi cu cheltuiala episcopului Alexandru Nicolescu.178)
Ca mitropolit la Blaj e surprins de zbuciumul evenimentelor care au precedat şi au dus la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Multe din planurile arhipăstorului vor rămâne nerealizate. Între ele şi dotarea catedralei blăjene cu o pictură asemănătoare celei din Lugoj. Pe de o parte, boala care i-a ros fizicul atât de delicat, iar pe de alta, conflagraţia mondială începută în 1939 şi pierderea Transilvaniei de Nord în vara anului 1940, i-au grăbit sfârşitul.
Două sunt caracteristicile care au definit personalitatea mitropolitului Alexandru Nicolescu: deosebita evlavie determinată de marele imperativ al Sacerdoţiului Catolic şi o cultură deosebită, exprimată atât în scris cât şi oral, prin lucrări proprii şi prin traduceri – fiind un adevărat poliglot – prin pastorale scrise sau prin predici ce le ascultau credincioşii ca provenind din gura unui sfânt.
Pentru Alexandru Nicolescu, adevăratul sacerdoţiu era cel al preotului pururea în harul sfinţilor, în legătură neîntreruptă cu Dumnezeu, fapt pentru care, asemeni antecesorului său în scaun, Vasile Suciu, a promovat, cu tot atâta râvnă, exerciţiile spirituale pentru cler. „Sufletul meu de arhiereu, spune mitropolitul, tresaltă de bucurie împreună cu îngerii Domnului, văzând râvna cu care se ţin aceste exerciţii în Provincia mitropolitană… pentru o renaştere spirituală a acestui cler. Stâlpul Bisericii noastre şi cununa capului nostru”.179) Ca profesor, ne-a lăsat un Curs de Teologie Morală. Ca publicist a colaborat la „Unirea” şi „Cultura creştină” cu articole de fond, editoriale de înaltă ţinută culturală şi religioasă. A tradus din autori catolici meditaţii şi predici. În multele publicaţii „Despre natură” scrutează tainele Universului, descoperind cauza existenţei sale, pe Dumnezeu.
S-a stins din viaţă în 5 iunie 1941, joi înaintea Rusaliilor, cu puţin înainte de declanşarea războiului din Răsărit. Deplângându-i sfârşitul într-un necrolog succint, publicat în „Curierul Creştin”, ziarul oficial al Episcopiei de Cluj-Gherla, Episcopul Iuliu Hossu, reţinut la Cluj de graniţa impusă pe Feleac la 30 august 1940, îl numeşte: „Vrednic urmaş al marilor luceferi care au luminat cărarea strămoşilor în cursul veacurilor, s-a dovedit mare arhiereu al Domnului în episcopie şi mitropolie, stâlp de lumină şi de viaţă pentru credincioşii grijei şi păstoririi lui încredinţaţi şi departe peste hotarele eparhiei şi mitropoliei, suflet sacerdotal, suflet mare a cuprins în dragostea sa pe toţi, fără deosebire, plinind legea supremă a Domnului Isus întru care toţi una sunt”.180)
EPISCOPUL AUXILIAR VASILE AFTENIE, vicar al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pentru vechiul Regat, cu reşedinţa în Bucureşti (1940-1950). S-a născut la 14 iunie 1899 în satul Lodroman, nu departe de Blaj, unde a urmat liceul. Primele 6 clase l-a cursuri de zi, iar cls. VII-VIII (azi XI-XII), la fără frecvenţă în scurtele permisii primite de pe fronturile din Galiţia şi Italia unde a fost mobilizat din 1917, la împlinirea vârstei de 18 ani. A urmat un an Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. În 1919 s-a hotărît să o părăsească pentru Teologie care a urmat-o la Roma, la Institutul „Angelicum”, ca bursier al Colegiului „Sf. Atanasie”.Reîntors de la studii a fost hitoronit preot în 1 ianuarie 1926. A funcţionat ca profesor al Academiei de teologie din Blaj, între anii 1926-1934. În 1934 a fost numit protopop la Bucureşti, în 1937 canonic la Blaj şi din 1939 rector al Academiei de Teologie, iar în 1940 a fost numit episcop auxiliar,titular de Ulpiana, hirotonit şi trimis la Bucureşti în calitate de vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş pentru Vechiul Regat, unde erau 17 parohii române unite: 4 parohii în Bucureşti, apoi la Brăila, Brezoi, Câmpina, Constanţa, Craiova, Ferdinand (jud. Constanţa), Galaţi, Iaşi, Moreni, Ploieşti, Târgovişte, Tg. Jiu şi Turnu-Severin, plus parohiile româneşti din districtul Bucovinei, rămase, după diktatul de la Viena, rupte de eparhia Maramureşului: Bicaz-Neamţ, Boian, Gura Humorului, Iacobeni şi Vatra Dornei.181)
În anul 1941, după moartea mitropolitului Alexandru Nicolescu, episcopul Vasile Aftenie a fost numit se Sfântul Scaun Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, ceea ce e egal cu o locotenenţă arhiepiscopală până la posibilitatea convocării sinodului electoral mitropolitan pentru alegerea noului mitropolit, lucru ce nu s-a putut realiza decât după război, în 1946, Provincia Mitropolitană fiind ruptă în două prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940. Însă, episcopul Aftenie nu a obţinut acordul Capitulului arhidiecezan, în frunte cu prepozitul Victor Macavei şi astfel a fost nevoit să rămână în continuare la Bucureşti.
Suflet deschis şi comunicativ, episcopul Aftenie a cucerit grabnic la Bucureşti stima şi respectul celor mulţi. Deosebitele sale calităţi cu uşurinţa cu care se apropia de oameni i-a determinat pe uneltitorii distrugerii Bisericii Române Unite, în 1948, să-l creadă o pradă uşoară de încorporat în Ortodoxie. Ca urmare, au conceput un atac perfid împotriva lui, pentru a câştiga cu orice preţ cel puţin unul dintre episcopii uniţi. Folosind cele mai josnice mijloace au încercat să-l ademenească şi să-l corupă, invitându-l la Sinaia la orgii organizate pentru a-l compromite. Dar ierarhul şi-a păstrat cu măreţie demnitatea. Când grupul celor 36 de preoţi, care au „hotărît” la Cluj „revenirea”, au încercat să-l convingă, le-a răspuns: „Dragii mei fraţi, credinţa noastră nu e o cămaşă pe care s-o iei noaptea şi să o dai jos dimineaţa. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întregă”.182) Neacceptând compromisul, a trebuit să urmeze calea martiriului. Arestat la 28 octombrie 1948 a fost închis, împreună cu ceilalţi ierarhi, mai întâi la Dargoslavele şi apoi la Mănăstirea Căldăruşani, de unde a fost ridicat la 10 mai 1949 şi, izolat de ceilalţi episcopi, a fost depus în beciurile Ministerului de Interne. Acolo a fost supus unor torturi care reclamau o rezistenţă supraomenească. Transferat în închisoarea Văcăreşti, zdrobit şi schilodit, din bărbatul falnic ce a fost, deşi a rămas numai o epavă, a rămas neclintit în credinţă până ce a încetat din viaţă la 10 mai 1950. Unii susţin că a fost împuşcat de un ofiţer de securitate.183) A fost înmormântat în cimitirul Bellu-catolic. Mormântul lui a devenit un loc de pelerinaj.
EPISCOPUL DE ORADEA VALERIU TRAIAN FRENŢIU, Administrator Apostolic (1941-1947). Nefiind acceptat episcopul Vasile Aftenie, pe motivul că nu a fost consultat Capitulul arhidiecezan înainte de a se face numirea, deşi Sfântul Scaun l-a numit pe baza recomandării făcute de Mitropolitul Alexandru Nicolescu cu puţin înainte de moarte, decretul pontifical de numire al episcopului Vasile Aftenie a fost depus la Nunţiatura Apostolică şi restituit Romei. În urma restituirii, Papa Pius XII l-a numit, motu proprio, administrator apostolic pe episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, care avea reşedinţa provizorie la Beiuş, fiind împiedicat în 1940 de către autorităţile horthyste de ocupaţie din Transilvania de Nord să se întoarcă la Oradea şi, în acelaşi timp, era şi seniorul episcopatului român unit, de astă dată numirea Sfântului Scaun fiind conformă cu prevederile conciliare ale Provinciei Mitropolitane. Numirea episcopului Valeriu Traian Frenţiu a pus capăt acestui litigiu. Aşadar, Valeriu Traian Frenţiu nu a fost mitropolit, cum în mod greşit susţin unii. A fost exclusiv locţiitor temporar până la ocuparea canonică a scaunului mitropolitan.184)
În 1946 a fost convocat şi a avut loc la Blaj sinodul electoral mitropolitan pentru alegerea noului mitropolit. Pe locul întâi a fost desemnat episcopul Maramureşului, dr. Alexandru Rusu. Însă guvernul comunist al dr. Petre Groza care urmărea desfiinţarea Bisericii Române Unite nu şi-a dat acordul la numire, împiedicând normalizarea situaţiei.
În cursul anului 1947, episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a reântors la Oradea, unde era titular, iar la Blaj a fost adus de la Oradea episcopul auxiliar Ioan Suciu.
EPISCOPUL AUXILIAR IOAN SUCIU, Administrator Apostolic al Arhidiecezei (1947-1953). Născut la Blaj la 4 decembrie 1907 dintr-o familie de preoţi. După mamă era nepotul vestitului orator, Ioan Coltor,185) canonic arhidiecezan. Tatăl său, Vasile Suciu, a fost prefectul Tipografiei şi Librăriei Seminarului teologic. Episcopul a fost al patrulea din cei nouă copii – cinci băieţi şi patru fete – câţi i-a avut această binecuvântată familie.
A urmat cursurile primare la Blaj, la fel şi cele medii, la Liceul de băieţi „Sf. Vasile cel Mare”. În 1925 a promovat cu mare succes examenul de bacalaureat, examen introdus pentru întâia dată cu comisie formată din profesori străini, în locul examenului de maturitate ţinut cu profesorii propriei şcoli. Ca elev a dovedit mari înclinaţii pentru ştiinţele naturii, botanică şi zoologie, colindând văile şi dealurile după plante rare şi insecte. „Într-o perioadă creştea chiar pui de şerpi, stârnind curiozitatea tuturor”.186) Vacanţele şi le petrecea toate în excursii, cu sacul în spinare şi cu bâta în mână, savurând frumuseţile naturii.
A fost prieten bun, încă din liceu, cu colegul său de clasă, bunul şi blândul Liviu Chinezu, ajuns şi el mai târziu episcop, prietenia lor durând până la sfârşitul vieţii. După absolvirea liceului au fost trimişi împreună la studii la Roma.
Cu ocazia promovării doctoratului în Teologie, celebrul dominican Reginald Garrigou-Lagrange, l-a felicitat pe Ioan Suciu şi i-a pus în deget inelul universităţii, lucru foarte rar şi un semn de deosebită apreciere. După şase ani de studii la Institutul „Angelicum” a fost hirotonit preot, în Roma, la 29 noiembrie 1931.
Reîntors la Blaj a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie, la catedra de Morală şi Pastorală, pe care, odinioară, a ţinut-o şi unchiul său Ioan Coltor. Totodată, i s-a încredinţat şi funcţia de rector al Institutului Vancean, ale cărui ziduri au fost prelungite ca să fie mai încăpător. Era inima şi sufletul tineretului, căutând întotdeauna să-l atragă spre virtute. Mereu în mijlocul tinerilor, lua parte la jocurile lor, după pilda Sf. Don Giovanni Bosco. Aşa i-a încolţit ideea să dea acestui tineret o lectură plăcută şi a înfiinţat revista „Marianistul”, închinată exclusiv copiilor. Prin grija preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit la toate şcolile din Ardeal. Locul ei l-a luat mai târziu „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii universitare. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuşi, mai târziu creându-şi colaboratori dintre tinerii apropiaţi şi dotaţi în acest scop. Aşa a început Apostolatul Tinerimii, în mijlocul căruia apostolul tineretului sporea în stăruinţă şi har. Din această văpaie de dragoste suprafirească s-au născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor ci şi ale celor vârstnici: Eroism, Mama, Ranele Domnului, Pier Giorgio Frassati, Fecioara de la Fatima, Viaţa Nouă, Inginerul Nicoară etc. Ca profesor de religie ne-a lăsat mai multe manuale, atât pentru învăţământul primar cât şi pentru cel mediu – liceal. În scurtă vreme a devenit unul dintre marii educatori pe care i-a avut Biserica Română Unită în existenţa ei. Faima lui a început să facă ocolul ţării. Era solicitat peste tot. Predicile, conferinţele, exerciţiile sale spirituale, până şi cursurile îi erau ascultate de mari mulţimi, care umpleau până la refuz sălile în care erau organizate, oameni din toate straturile sociale, de toate neamurile şi de toate credinţele. Era solicitat din oraş în oraş, în instituţii, în biserici, în şcoli. Peste tot „sfaturile înţelepte ale lui Ioan Suciu … i-au inspirat pe mulţi tineri, în special dintre studenţii din Bucureşti şi Cluj. El a reuşit să adapteze mesajul creştin la nevoile lor, elaborând totul într-un stil foarte captivant cu antiteze, comparaţii şi o mare căldură sufletească în spatele cuvintelor”.187)
În 6 mai 1940 a fost numit episcop auxiliar de Oradea, titular de Moglena-Slatina (Bulgaria) – coadjutor al episcopului Valeriu Traian Frenţiu. A fost hirotonit în catedrala din Oradea la 22 iulie 1940 prin punerea mâinilor episcopilor Iuliu Hossu de la Cluj, Ioan Bălan de la Lugoj şi V. T. Frenţiu de la Oradea. După 30 august 1940, ocupanţii horthyşti neadmiţând întoarcerea de la Beiuş a episcopului titular V. T. Frenţiu, Ioan Suciu a rămas singurul conducător al eparhiei Oradea până la 29 august 1941, când a fost introdus Iuliu Hossu, episcopul de Cluj-Gherla, ca Administrator Apostolic al eparhiei Oradea, numit de Sfântul Scaun pe timpul absenţei titularului, Ioan Suciu rămânând în continuare coadjutor.
Revenind în 1947 Valeriu Traian Frenţiu de la Blaj la Oradea, Sfântul Scaun l-a numit pe Ioan Suciu Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, confirmării şi instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul (de altfel recunoaşterea de mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată).
Episcopul Ioan Suciu a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său. „astăzi şi-n zilele care vor urma, spunea el, există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci – să fii trădător. Există un singur drum în viaţa care te îndepărtează de trădare – cel eroic. Numai pe această cale poţi răscumpăra lumea” (Eroism). El obişnuia să le spună credincioşilor: „Bisericii greco-catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuţia ne va putea oferi coroana martiriului şi va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: fiii şi apostolii adevăratei Biserici”. El a urmat această cale a martiriului. Cu el a început prigoana împotriva Bisericii noastre. La 15 mai 1948, cu ocazia centenarului Adunării de la 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a vorbit mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan, care a făcut un apel la „revenire la ortodoxie”. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească şi a părăsit adunarea de pe Câmpia Libertăţii. La 3 septembrie 1948 a fost depus din funcţiune prin decret guvernamental. Între 27-28 octombrie 1948 toţi episcopii Bisericii Române Unite, inclusiv Ioan Suciu, sunt arestaţi şi depuşi sub pază la Dragoslavele, reşedinţa de vară a patriarhului. La 27 februarie 1949 au fost transferaţi la mănăstirea Căldăruşani, transformată în lagăr. De aici Ioan Suciu a fost dus în beciurile Ministerului de Interne şi supus unor groaznice torturi. În septembrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei unde au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Aici, în urma tratamentului inuman, la 27 iunie 1953 s-a stins din viaţă în celula nr. 44. A trăit şi a murit ca un sfânt. A fost îngropat în groapa comună în cimitirul săracilor de pe malul Izei. Cu adevărat a fost „Om trimis de la Dumnezeu şi numele lui a fost Ioan”.