din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
EPISCOPUL VASILE HOSSU AL EPARHIEI ORADEA. S-a născut la 17 mai 1919, în oraşul Carei, al cincilea copil în familia numeroasă a unui funcţionar poştal, originar din Pişcolţ, judeţul Satu Mare. Mama, pe nume Iuliana născută Buteanu, provenea dintr-o familie de oameni profund credincioşi din Şomcuta Mare, o localitate fruntaşă în Maramureşul compact greco-catolic.
A urmat liceul la Oradea, unde, după promovarea examenului de bacalaureat în 1939, a cerut şi a fost primit în clerul tânăr, şi student al Academiei de Teologie greco-catolică, pe care a urmat-o cu intenţie expresă de a deveni preot celib. Rezultatele obţinute la învăţătură au fost din cele mai frumoase. Fire blândă şi ponderată, a dat dovadă şi de o moralitate de excepţie. Urmându-şi chemarea, a primit tonsura şi lectoratul prin episcopul Valeriu Traian Frenţiu, subdiaconatul şi diaconatul prin Iuliu Hossu al Clujului, pe atunci Administrator Apostolic al eparhiei Oradea, iar Sfânta Preoţie la 4 februarie 1945, prin episcopul auxiliar Ioan Suciu. A servit un timp ca pedagog la Seminarul din Oradea, iar după ce a promovat examenul de licenţă în Teologie la Blaj, a urmat Seminarul Pedagogic Universitar din Bucureşti, devenind profesor cu specialitatea „religia greco-catolică”.
O perioadă de timp şi-a desfăşurat activitatea în cadrul domeniului episcopal din Beiuş şi apoi a funcţionat ca preot-profesor de religie la Oradea şi la Liceul „Simion Bărnuţiu” din Şimleul Silvaniei, unde l-a prins în 1948 scoaterea învăţământului religios din şcoală şi punerea în afara legii a Bisericii Române Unite. Vasile Hossu este numit la o şcoală generală pe Valea Drăganului, la Traniş, o localitate de munte, profesor de limba română şi alte materii, obligat, deci, să se reprofileze.
În 1952 a fost arestat şi condamnat la 10 ani temniţă, dar după doi ani de detenţie, este eliberat. Între timp, în 1956 a obţinut cea de a doua licenţă, de data aceasta în filologie. După eliberare a lucrat iarăşi în învăţământ, şi tot pe Valea Drăganului, până la împlinirea vârstei de pensionare.
Activitatea lui la Traniş nu s-a rezumat numai la catedră, ci a desfăşurat şi o activitate creştină, religioasă, catolică, un apostolat. Aşa se explică în fapt condamnarea suferită.
Chemat după pensionare la Oradea a desfăşurat şi aici o activitate pastorală şi cu deosebire catehetică, clandestină, insisitând cu predilecţie la educarea şi instruirea creştină a tineretului.
Urmare a vieţii sale exemplare, canonicul Coriolan Tămăian, care deţinea puterea ordinară de jurisdicţie în dieceza Oradea din 1978, de la moartea episcopului auxiliar Iuliu Hirţea, l-a desemnat pe preotul profesor Vasile Hossu, succesor al său, devenind astfel, după moartea lui Coriolan Tămăian, în 1989 ordinarius diecezan. În această calitate l-a găsit Revoluţia din Decemrbie 1989. La 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Vasile Hossu episcop titular de Oradea, iar la 27 mai, într-un cadru festiv extraordinar, care a avut loc la Baia Mare sub cerul liber, a fost consacrat episcop odată cu Lucian Mureşan al Maramureşului, prin punerea mâinilor mitropolitului dr. Alexandru Todea, asistat de delegatul Sfântului Scaun Guido del Mestre, şi de episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului. La consacrare au participat sute de preoţi, călugări şi călugăriţe din toată Provincia Mitropolitană şi mii de credincioşi din toate părţile Transilvaniei, cu deosebire din diecezele de Oradea şi Maramureş, ai căror arhipăstori luau sarcina apostoliei.279) O instalare în catedrala din Oradea nu a avut loc, lăcaşul fiind ocupat de răpitorii din 1948, iar Institutul Teologic şi-a început activitatea numai cu două zile de cursuri pe săptămână, sâmbăta şi duminica. Sub nefast augur şi-a început PSS episcop Vasile Hossu arhipăstorirea, dar speranţa rămâne deplină în ajutorul Celui de Sus şi în biruinţa adevărului.
EPISCOPUL LUCIAN MUREŞAN AL MARAMUREŞULUI. S-a născut la 23 mai 1931 în comuna Ferneziu, azi cartier al municipiului Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş, al zecelea din cei doisprezece copii ai familiei lui Petru Mureşan şi Maria, născută Breban, în casa cărora se trăia o intensă viaţă creştină, catolică.
Tânărul Lucian Mureşan a urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi clasele gimnaziale la Baia Mare şi a absolvit tot acolo o şcoală profesională de prelucrarea lemnului.
După satisfacerea serviciului militar şi-a completat studiile medii, urmând liceul tot la Baia Mare. Deşi visul lui era să devină preot greco-catolic, nu şi l-a putut realiza la timp, Biserica Română Unită fiind trecută din 1948 în afara legii. Aşteptând să se ivească o posibilitate de a urma Teologia, s-a angajat şi a lucrat în diverse servicii economice.
La sugestia Episcopului Iuliu Hossu şi la propunerea lui S. A. Prunduş, în anul 1955 au fost primiţi, în mod excepţional, cinci tineri greco-catolici, câte unul pentru fiecare dieceză a Bisericii Române Unite, în Institutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Alba Iulia, secţia română. Printre ei, şi Lucian Mureşan. Ceilalţi au fost: Pantelimon Aştelean şi Vasile Abrudan, ajunşi mai târziu preoţi celibi, Virgil Florian, preot căsătorit şi N. Sălăjan, plecat în străinătate. În anul şcolar universitar 1958/59, după ce au ajuns în anul IV de Teologie, aflând Departamentul cultelor de existenţa lor, a intervenit la Episcopia romano-catolică de Alba Iulia, sub egida căreia funcţiona institutul, cei cinci l-au părăsit, pentru a nu provoca dificultăţi binefăcătorilor lor, după care a urmat, desigur, exmatricularea.
Pentru Lucian Mureşan exmatricularea a coincis cu începutul persecuţiei împotriva lui şi urmăririi de către securitate. Timp de un an nu a fost angajat nicăieri, în nici o funcţie. I s-a refuzat chiar angajarea în mină ca vagonetar. Abia după un an a fost angajat muncitor necalificat la o carieră de piatră, şi mai târziu la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri Maramureş, întreprindere la care a lucrat până la pensionare. S-a pensionat abia în iunie 1990.
Cu toată prigoana împotriva lui, Lucian Mureşan a sfidat intimidarea şi ameninţarea şi, dorind a deveni preot, şi-a continuat studiile teologice şi şi-a susţinut examenele în clandestinitate cu profesori de la fostele academii teologice desfiinţate, care mai erau în libertate. În clandestinitate şi-a susţinut examenul de licenţă, după care a lucrat în continuare ca funcţionar, aşteptându-şi hirotonirea. După eliberarea episcopilor din închisori, prin decretul de graţiere din 1964, la 19 decembrie acelaşi an a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor episcopului auxiliar dr. Ioan Dragomir al Maramureşului.
După hirotonire a început pastoraţia clandestină, ocupându-se cu predilecţie de tineret şi cu deosebire de cei ce doreau să devină preoţi.
După încetarea din viaţă a episcopului Ioan Dragomir, la 25 aprilie 1985 şi după un an şi jumătate de provizorat în deţinerea puterii ordinare de jurisdicţie, în august 1986, mitropolitul Bisericii Române Unite, IPSS dr. Alexandru Todea, în urma consultării Capitulului diecezan, l-a numit şi instalat pe pr. Lucian Mureşan, ordinarius al diecezei Maramureşului.
După Revoluţie şi relegalizarea Bisericii Române Unite, la 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop de Maramureş, fiind în ordinea cronologică al treilea episcop al acestei dieceze, după dr. Alexandru Rusu (ţ1963 la Gherla) şi dr. Ioan Dragomir, acesta fiind numai episcop auxiliar de Maramureş.
La 27 mai 1990 a fost consacrat episcop, odată cu Vasile Hossu de Oradea, în cadrul Liturghiei arhiereşti festive, sub cerul liber, în Baia Mare, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Todea, asistat de delegatul Papei Ioan Paul al II-lea, Arhiepiscopul Guido del Mestri din diplomaţia Vaticanului, şi de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului.
În loc să fie instalat în catedrala greco-catolică din Baia Mare, episcopul titular diecezan Lucian Mureşan, la 11 noiembrie 1990 aici a fost instalat episcopul ortodox Iustinian Chira, după ce o ceată de bătăuşi ortodocşi, organizaţi şi înarmaţi cu bâte şi răngi de fier învelite în tricolor au înlăturat, printr-o ruşinoasă bătaie, pe credincioşii greco-catolici, veniţi să apere biserica din care, înainte cu 42 de ani a fost scos, de către securitate şi Ortodoxia Românească, episcopul legitim dr. Alexandru Rusu şi trimis la puşcărie, de unde nu s-a mai întors.280)
Prin grija noului episcop s-a deschis la Baia Mare un Institut de Teologie de grad universitar, care a început anul şcolar universitar 1990/91 cu 70 de studenţi la cursurile de zi şi 20 la fără frecvenţă. Tot aici, la cursurile de 3 ani ale Facultăţii de Cateheză, au început 89 de tineri şi tinere, care vor preda copiilor şi elevilor educaţie moral-religioasă în orele de religie.281)
EPISCOPUL GEORGE GUŢIU DE CLUJ-GHERLA. S-a născut la 30 martie 1924, în satul Vaidei, comuna Ogra, judeţul Mureş.
A urmat în satul natal cinci clase elementare şi apoi patru gimnaziale la Liceul „Papiu Ilarian”, din Târgu-Mureş. Intervenind ocupaţia horthystă a Transilvaniei de Nord, ultimele patru clase de liceu le-a urmat, între anii 1940-1944, la Liceul „Titu Maiorescu” din Aiud. Promovând examenul de bacalaureat, a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi student în anul I al Academiei de Teologie Română Unită „Sfânta Treime” din Blaj. După absolvirea celor patru ani de studii teologice, în iunie 1948 a promovat şi examenul de licenţă, la care se supuneau abia vârfurile clericilor absolvenţi, majoritatea rezumându-se la titlul ce-l acorda promovarea examenelor obligatorii de „absolvent de Teologie” sau „teolog absolvent”, suficient pentru a deveni preot de enorie. Licenţa acorda dreptul de a deveni profesor de religie în învăţământul mediu şi era titlul superior ce se putea obţine în învăţământul teologic greco-catolic din ţară. Am arătat mai sus, licenţa în Teologie o acorda singură Academia de Teologie Română Unită din Blaj. Celelalte academii teologice din ţară eliberau un simplu certificat de absolvire, numit „Absolutoriu”.
Când mulţi dintre cei din generaţia sa au ales o cale de viaţă comodă, străină de chemarea de care au fost învredniciţi, tânărul George Guţiu, deşi abia se publicase Decretul Nr. 358 din 1 decembrie 1948, de trecere a Bisericii Române Unite în ilegalitate, a cerut şi, la 8 decembrie acelaşi an (1948), a fost hirotonit preot de către Arhiepiscopul şi Mitropolitul romano-catolic al Bucureştilor, Alexandru Cisar, episcopii greco-catolici fiind arestaţi cu toţii încă de la sfârşitul lunii octombrie şi încarceraţi la Dragoslavele, în vila de vară a patriarhului, transformată în lagăr de concentrare. A rămas în continuare încadrat în clerul Arhidiecezei române unite de Alba iulia şi Făgăraş.
După hirotonire a ajutat pe Ordinarius-ul arhidiecezan, mai întâi Pr. George Dănilă, fostul său rector la Academia de Teologie şi apoi pe dr. Alexandru Todea, protopopul Reghinului – devenit din noiembrie 1950 episcop – la reorganizarea după pseudo „revenirea” la Ortodoxie a Arhiepiscopiei Blajului şi pregătirea ei pentru trecerea prin prigoană. În acest timp a cercetat arhidieceza şi a cules date din parohii şi protopopiate, despre preoţii, călugării, călugăriţele şi credincioşii rămaşi pe baricada rezistenţei, netrecuţi la Ortodoxie, şi despre cei întemniţaţi, reuşind să comunice aceste date Sfântului Scaun, Papei Pius al XII-lea.
În aceeaşi perioadă, de libertate, a fost şi îndrumătorul spiritual al Congregaţiei de surori-călugăriţe din Blaj, până la ridicarea acestora şi fixarea lor la Obreja, în fosta mănăstire baziliană de acolo. Pr. Guţiu a scăpat îmbrăcat într-un halat alb, prin grădina Institutului Recunoştinţei. Era în anul 1949. La 30 ianuarie 1951 a fost arestat la Reghin şi anchetat la Ministerul de Interne din Bucureşti, până la 15 februarie 1952, când, trimis în judecată, a fost condamnat de către Tribunalul Militar, secţia a II-a Bucureşti, prin sentinţa numărul 104 din 20 februarie 1952, la muncă silnică pe viaţă. Detenţia a executat-o în închisorile cu cel mai greu regim din ţară: Jilava, Aiud, Piteşti, Dej şi Gherla. A fost eliberat la 4 august 1964, în virtutea Decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politici, emis de regimul comunist la aniversarea a 20 de ani de la eliberarea de sub fascism.
După eliberare s-a aşezat la Târnăveni, unde la început a fost angajat ca muncitor la Întreprinderea de Gospodărie Comunală şi Locativă. Comportarea excepţională la locul de muncă i-a determinat pe superiorii săi să-i ceară recunoaşterea studiilor teologice ca studii superioare şi, asfel, a fost promovat economist şi avansat mai târziu economist principal, calitate din care a fost pensionat în 1986, la împlinirea vârstei de 62 de ani, de la aceeaşi întreprindere.282)
În activitatea bisericească s-a distins în mod deosebit în calitate de colaborator al Mitropolitului dr. Alexandru Todea, lucrând un timp în calitate de vicar general arhidiecezan, numit de IPS Sa.
La 3 martie 1990 a fost numit de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, episcop titular al eparhiei de Cluj-Gherla, iar la 17 iunie 1990 a fost consacrat arhiereu, prin punerea mâinilor Mitropolitului dr. Alexandru Todea, asistat de episcopii sufragani, Vasile Hossu de Oradea şi Lucian Mureşan al Maramureşului. Hirotonirea a avut loc în cadrul unei Liturghii arhiereşti festive, celebrată pe Stadionul Municipal din Cluj, în prezenţa a peste 15 mii de participanţi, din care sute de preoţi îmbrăcaţi în odăjdii, călugări, călugăriţe. Odată cu consacrarea, Mitropolitul i-a trecut noului consacrat puterea ordinară de jurisdicţie, cu toate drepturile şi îndatoririle ei, deţinută până atunci provizoriu de IPS Sa. Ca şi în eparhiile de Oradea şi Maramureş, n-a avut nici la Cluj loc instalarea canonică a episcopului în catedrala eparhială, aceasta fiind ocupată din 1948 de Biserica Ortodoxă Română şi încă nerestituită de răpitori.
VICARUL GENERAL TERTUALIAN LANGA al Diecezei de Cluj-Gherla. Nu putem încheia acest capitol fără a-l aminti pe vicarul Tertulian Langa, numit în această calitate la 31 iulie 1987, dată la care fostul ordinarius şi vicar general capitular, Dr. S. Aug. Prunduş, a predat puterea ordinară de jurisdicţie a Diecezei de Cluj-Gherla Mitropolitului Bisericii Române Unite, IPSS dr. Alexandru Todea. Întrucât arhipăstorul locuia la Reghin, în afara eparhiei de Cluj-Gherla, administraţia acesteia a încredinţat-o preotului profesor Tertulian Langa, fost provicar general episcopesc II, numindu-l şi constituindu-l vicar general episcopesc al diecezei.
Tertulian Langa s-a născut la 26 octombrie 1922 în Târgu-Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul, la Universitatea din Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial, după absolvire, a funcţionat ca asistent la catedra de Pedagogie a aceleiaşi Universităţi. Ilegalizarea Bisericii Române Unite i-a adus şi lui ani grei de temniţă. Între timp a studiat clandestin Teologia, începută încă de pe vremea când era student în Capitală, cu Mons. Vl. Ghica şi canonicul dr. Titus Malai, iar la 20 decembrie 1964 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului.
Ca om de aleasă cultură, Tertulian Langa a scris pe linie sociologică 15 monografii profesionale şi a tradus Noul Testament şi Psaltirea, manuscrisele aşteptând să vadă lumina tiparului.
Peste tot unde a fost prezent a susţinut cu tărie şi putere de convingere dreptul la viaţă a Bisericii Române Unite. În calitate de conducător al clerului din dieceză, l-a reprezentat întotdeauna cu demnitate, îndeosebi în relaţiile cu autorităţile de stat, atât înainte de eliberare, cât mai ales după Revoluţia din 1989, participând activ la toate acţiunile şi demersurile întreprinse de chiriarhii Bisericii Române Unite, la memoriile, întâlnirile şi dialogurile cu Puterea de Stat, ori cu Biserica Ortodoxă Română, pentru restituirea lăcaşurilor de cult şi a celorlalte bunuri patrimoniale, răpite în 1948. Mereu prezent în publicistică, prin articole şi inteviuri în ziare şi reviste, la posturile de radio naţionale sau străine – „Europa Liberă”, „BBC”, „Vocea Americii”, „Vocea Germaniei” -, prin predici bine documentate, expuse convingător şi cu căldură miilor de credincioşi, adunaţi în fiecare duminică ori sărbătoare, fie în Cluj la Liturghiile din Piaţa Libertăţii ori din capela episcopiei, fie din alte localităţi, a dus o luptă temerară în înţelesul cel mai bun al cuvântului, atât cu Puterea politică, dar mai ales cu Biserica Ortodoxă Română, pentru redobândirea bunurilor pierdute şi regruparea credincioşilor în Biserică. Dacă regruparea credincioşilor greco-catolici la sânul Bisericii Române Unite, după atâţia ani de prigoană, a fost una dintre marile reuşite, la care contribuţia vicarului Tertulian Langa a fost dintre cele mai importante, în materie de redobândire a bunurilor pierdute rezultatele nu sunt pe măsura zbaterii şi insistenţelor. Obţinând parţial localul reşedinţei episcopale din Cluj, exclusiv în baza tratativelor purtate de vicarul T. Langa cu direcţiunea Şcolii Ajutătoare, ocupanta clădirii, a aşezat acolo conducerea eparhiei, Capitulul diecezan, un serviciu permanent de pastoraţie a credincioşilor de pe raza municipiului Cluj, redacţia şi serviciul de difuzare al revistei „Viaţa Creştină”. Dintr-o sală festivă obţinută, prin funcţiunile multiple ce i le-a dat, a făcut o sală polivalentă, multifuncţională, fiind utilizată pentru întâlnirile preoţeşti, şedinţe ale AGRU-lui, sală de curs pentru Institutul Teologic de grad universitar, pentru cursurile de cateheză, capelă pentru 2-3 liturghii pe zi ş. a.
După preluarea eparhiei de către episcopul titular nou-hirotonit, PSS George Guţiu, vicarul Tertulian Langa i-a fost de cel mai mare ajutor.