din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
IRONIM MARŢIAN, doctor inginer, conferenţiar universitar: „Ce erau, de fapt, acele schituri şi mănăstiri după care plâng astăzi, cu lacrimi mari, pe care le-a distrus generalul comandant (Buccow, n.n.)?… cuiburi şi adăposturi pentru tot felul de călugări vagabonzi, aderenţi de ai sârbilor, care făceau excursii prin ţinuturile vecine şi tulburau poporul (vezi Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751-1764, Blaj, 1902, pg. 225, de A. Bunea). Am deplânge însă distrugerea bisericilor şi mănăstirilor din vremuri mai apropiate de noi, sub privirile binevoitoare ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu dispariţia acelor focare de deznaţionalizare a poporului român. Dar, coborînd treptele istoriei, vom constata că şi Ţările Române îşi aveau „calvinii” şi „sârbii” lor, nu numai Transilvania. Mai întâi au fost bulgarii care, în sec. IX, din creştini daco-romani ne aruncă în ghiara slavo-bizantină, „miracolul” introducerii în Statul şi Biserica românească a limbii şi liturghiei slavone va separa trunchiul de altoi, va seca izvorul conştiinţei latinităţii noastre, va rupe legăturile de continuitate cu centrul unic şi universal al Bisericii Mântuitorului, mult înainte de Marea schismă din 16 iulie 1054. „De atunci – scria Istoricul A.D. Xenopol – şi până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, forma superioară, adică scrisă a gândirii româneşti, se rosti în limba slavonă; ca un munte zăcu această limbă străină pe întreaga comoară intelectuală a poporului român timp de aproape opt veacuri, înăbuşind orice manifestare mai înaltă a cugetării care, chiar dacă s-ar fi putut ivi, nu putea să se desfăşoare” (Istoria românilor din Dacia Traiană, III, Bucureşti 1988, pag. 441). La sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, tot mai mulţi greci se refugiază aici dinaintea semilunei în ofensivă. Unii dintre ei devin mari boieri la curţile domneşti, iar alţii sunt arhierei. Aceştia din urmă, exploatând buna credinţă şi dărnicia voievozilor, prin linguşiri rafinate, câştigă moşii întinse, dăruite cu generozitate în numele Ortodoxiei. Un inventar sumar ne arată că patriarhiile din Constantinopol şi Antiohia deţineau în Muntenia şi Moldova câte 6 moşii, cea din Alexandria 11, Patriarhia din Ierusalim 177; bisericile de la Muntele Sinai 54 moşii, cele din Macedonia, Epir,Tesalia şi Albania – 120, iar bisericile de la Muntele Athos – 186. Erau astfel închinate, înstrăinate, peste 75 de mănăstiri cu 561 moşii, reprezentând 20% din suprafaţa Ţărilor Române. Ele se constituiau în puternice fortăreţe ale grecismului, de unde viaţa monahală a egumenilor şi călugărilor se revărsa sub formă de jaf şi destrăbălare, contrar canoanelor şi în afara lor… În aceste împrejurări, nici nu e de mirare instaurarea domniilor greco-turco-fanariote… şi nici izbucnirea mişcării social-politice a lui Tudor Vladimirescu… Nu înţelegem egoismul exacerbat al B.O.R. de a acapara orice sentiment naţional românesc. Din frică de concurenţă sau pentru a-şi spăla păcatele aservirii străine? Căci, deschizând adevărata istorie vom constata că el există din abundenţă. Când vom ajunge la un anumit nivel de cultură nu ne va fi greu să recunoaştem odată cu Poetul Naţional: „Toate popoarele care posedă înaltă civilizaţiune, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice” (M. Eminescu, Articole politice, Bucureşti, 1910, pag. 69). Şi poporul român a trebuit să fie ortodox!
(Extras din articolul „Am urechi, deci am auzit”, pregătit pentru publicare, pus de autor la dispoziţia noastră în manuscris).
IOAN MIHĂLCESCU, publicist: „Puterea politică comunistă nu numai că nu a stopat corupţia, dar într-o anumită măsură a şi încurajat-o în propriul ei beneficiu. Procesul de decădere socială şi morală nu a putut fi împiedicat de către nici o instituţie sau grupare socială. Dacă în alte ţări europene Biserica a acţionat ca o puternică forţă morală, în ţara noastră instituţiile religioase au avut un slab impact asupra moralităţii publice şi asupra orientării relaţiilor sociale. În cadrul ortodoxismului educaţia morală şi religioasă făcută de către Biserică este aproape neglijabilă. Cunoştinţele privind religia creştină sunt rudimentare la majoritatea celor care se declară credincioşi, fiind transmise mai mult pe cale folclorică. Concepţia religioasă a ortodocşilor este un bizar amestec de creştinism, elemente precreştine şi folclor. Ceremonialele religioase ocazionate de principalele momente ale vieţii omului (botez, căsătorie, deces) au ajuns simple ritualuri fără o semnificaţie spirituală deosebită pentru participanţi. Situaţia e mai diferită în cazul cultelor neoprotestante care şi-au concentrat activitatea asupra moralităţii individuale şi colective şi asupra raporturilor sociale. Acest lucru a atras reacţii putenice din partea statului care, în mod regretabil, a fost substanţial sprijinit de către Biserica Ortodoxă. Activitatea unor secte religioase care practicau comportamente ce se abăteau de la normalitatea morală a fost folosită drept pretext pentru a lovi în toate instituţiile religioase care acordau o atenţie mai mare educaţiei morale şi religioase. Pierderea de către Biserica Ortodoxă Română a unui mare număr de credincioşi se datorează nu numai acţiunii de propagandă ateistă dusă de regimul comunist, ci şi propriilor ei slăbiciuni” (s.n.)
(Extras din articolul „Am decăzut din vina altora”, publicat în revista „22” – Bucureşti, an II, nt. 2/52 din 18 ianuarie 1991, pag. 7).
Dr. FLOREA MARIN, medic şi publicist: „Unirea a avut şi multe roade pozitive: accesul românilor la învăţătură în marile centre culturale din Viena şi Roma, redeşteptarea naţională prin cunoaşterea origini noastre latine, crearea învămţământului şcolar în limba română, cu consecinţa cea mai valoroasă, apariţia Şcolii Ardelene (iluminismul nostru transilvan) cu centrul la Blaj, crearea de şcoli medii în limba română la Beiuş (fondate de episcopul de Oradea, Samuel Vulcan) ş.a. Subliniem accentuat că deşi Biserica Română era împărţită în două, atunci când românii au avut de rezolvat probleme ce priveau fiinţa lor naţională, ori erau în faţa unor mari probleme sociale, cele două Biserici surori şi-au dat mâna şi au luptat pe aceeaşi baricadă… Sondându-ne sufletul, putem spune cu mâna pe inimă că respectăm întru totul libertatea semenilor noştri? Ca să ne dăm un răspuns corect, trebuie să plecăm de la faptul că libertatea noastră nu este nemărginită, este îngrădită de libertatea semenilor care ne înconjoară, care trebuie să aibă şi ei spaţiul pentru propria libertate. Ea este numai atunci deplină când ţine cont de libertatea celorlalţi. În lumina acestor adevăruri putem spune că noi, creştinii ortodocşi, ne putem considera cu adevărat liniştiţi, liberi şi fericiţi, în timp ce fraţii noştri uniţi fac slujba în Piaţa Centrală a unor oraşe, iar noi oficiem în biserici din care cândva unele au fost ale lor?” (s.n.).
(Extras din articolul „Nedumerirea unui creştin ortodox”, publicat în ziarul „Adevărul în Libertatre” din Cluj, anul II, Nr. 62 din 6 martie 1990).
ANDREI MOLDOVAN, profesor, publicist: ” În presa din ultima vreme aproape indiferent de coloratură şi gradul de independenţă, asistăm cu stupoare la o dispută între ortodoxism şi greco-catolicism, dispută ce depăşeşte de cele mai multe ori limitele rezonabilului. Trăim momente în care sperăm că măcar ţara noastră, în aceste momente cu totul particulare, de înălţare, ecumenismul să devină o realitate, să depăşească stadiul discuţiilor sterile şi să poată servi drept exemplu pentru întreaga Europă… Părea că lucrurile stau întocmai, toate cultele înţelegând că există un ţel mai înalt decât micile dispute dogmatice. Dar… n-a fost să fie aşa. Entuziasmul a fost spulberat în momentul în care Biserica Greco-Catolică urma să fie repusă în drepturi. Atunci au început atacuri furibunde împotriva ei. Din păcate s-a ajuns până acolo încât i se contesta legitimitatea şi s-a sugerat că ea ar putea ştirbi unitatea poporului român. Mai mult, se insinuează (ce aproape suntem de practicile lui Ceauşescu!) că greco-catolicii ar fi vânzători de neam şi se vehiculează în masele largi (e nevoie să o spunem!) că ei ar avea de gând să vândă Ardealul ungurilor. Sunt aspecte extrem de murdare, dar peste care nu se poate trece, ca să nu se înmulţească aceia (nu prea mulţi la număr dar activi) care folosesc în scopuri meschine sentimentele noastre cele mai alese. Orice om cu mintea întreagă vede că la mijloc nu e vorba de nici un principiu, ci de apărarea unor interese pur materiale ale celor care au acum oarecari privilegii şi îi stăpâneşte teama că ar putea astfel să le piardă… Mai supărător este faptul că în numele acestor interese mărunte ni se dau lecţii de istorie… Scriu toate acestea pentru că m-am simţit profund jignit, în calitatea mea de intelectual, prin insinuările de trădare de neam aduse Bisericii Române Unite, în numele unui negoţ mărunt. Să nu uite cei care fac acest lucru că i-au inclus aici şi pe Samuil Micu, Şincai, Maior, Budai-Deleanu, Cipariu, Bărnuţiu, Bariţiu şi mulţi alţii. Vă întreb răspicat: aceştia sunt trădători ai intereselor neamului românesc? Dacă da, atunci vă rog cu toată umilinţa să mă consideraţi şi pe mine, că îmi va face mare cinste… Toate rândurile de mai sus nu au nimic împotriva Ortodoxismului (eu însumi fiind botezat ortodox), ci împotriva acelora care negustoresc creştinismul” (s.n.).
(Extras din articolul „Negustori în templu”, publicat în săptămânalul „Gazeta Someşană”, din Dej, anul II, nr. 16-17 (23-24) din 28 aprilie 1990, pag. 5).
VIOREL CACOVEANU, scriitor, publicist: „… aşa cum a fost Biserica oficială în ultima jumătate de veac, aşa a fost şi Ţara: umilită, neputincioasă, supusă. Dar acest martiriu din Decembrie, alătuart celui de milenii, ne face în continuare eterni şi invincibili aici. Ne avem pe noi înşine aşa cum am scăpat din iadul comunist cu umbre de lumini, cu năzuinţe şi greşeli ce ne brăzdează chipul în Ziua Învierii Domnului, în Piaţa Unirii… copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni pocăiţi cu inimile însângerate de remuşcări, au asistat la Liturghia sub cerul liber. Căci, Biserica Greco-Catolică a înviat şi ea după ce a fost ucisă cu mişelia şi ferocitatea ce ne-a amintit de Irod. Biserica Română Unită este accea care a apărat şi legiferat prin Unirea cu Roma originea latină a limbii noastre. Iar apărând limba, Biserica a apărat fiinţa neamului, vatra lui milenară de jertfe şi speranţe – Transilvania… Ei bine, această Biserică ce a durat în simplitatea poporului român, a înviat, dar este încă răstignită pe crucea suferinţei şi umilinţei, căci lăcaşurile ei de cult sunt în mâini străine, în ele se roagă oameni care una zic şi alta fac, iar în sufletele lor iubirea aproapelui este o lumânare demult îngheţată. Iată de ce mă rog iar ca Tatăl ceresc să ne ajute, să găsim calea cea bună, să ne dea înţelepciune şi curaj… Pentru tot ce a făcut Biserica Unită – să avem o limbă, o credinţă şi o Ţară – trebuie să ne rugăm pentru ea. Căci ne rugăm pentru noi, pentru neam şi pentru ţară…” (s.n.).
(Extras din articolul „Biserica răstignită”, publicat în „Adevărul în Libertate” din Cluj, anul II, nr. 97 din 18 aprilie 1990, pag. 1.)
MONICA GIULVEZAN, publicistă: „Când pe la mijlocul anilor ’70 ajungeam pentru prima oară în îndelung visata ţară a Maramureşului, repetarea aceluiaşi salut „Laude-se Isus!” –” În veci amin!” între oamenii satelor sale a trezit în mine, surprinzător şi persistent, nostalgia unui colţ demult uitat al copilăriei mele. Era salutul învăţat cândva, în preajma unei bisericuţe de cartier al unui vechi oraş de provincie… Şi am întrebat o femeie: Cum se face că se salută între ei astfel şi nu numai cu „popa” ? – „Asta a rămas de când am fost greco-catolici, de când s-a interzis Biserica Unită de ne-or silit să facem cerere scrisă de trecere la Ortodoxie.” Cerere înseamnă „de bună voie”, „dacă n-aţi vrut de ce-aţi făcut-o?”, am replicat eu; – „Ce ştiţi dumneavoastră… că veneau şi ne băteau în geam la miezul nopţii de ne speriau coconii (copiii)… cu miliţianu’, cu activistu’, cu delegatu’… Ce era să mai facem?” Asemenea răspunsuri am primit o sumedenie. Şi în tot Ardealul. Se mai poate afirma cu bună-credinţă, că aceşti oameni şi mulţi alţii în Ardeal, în Oaş, în Banat, în Bucovina, nu aveau sentimentul identităţii lor religioase? Dar acele mii de ţărani veniţi la Cluj din tot Ardealul, la mijloc de iunie al anului ’90, ca să asiste la sfinţirea episcopului lor greco-catolic, din ale căror piepturi a izbucnit la un moment dat şi într-un singur glas: „Daţi-ne bisericile înapoi?”
(Extras din „Scrisoare deschisă Părintelui Stăniloaie”, publicată în „22”, publicaţie săptămânală editată de Grupul pentru Dialog Social, anul I, nr. 28 din 27 iulie 1990, pag. 2).
PAUL EVERAC, dramaturg: „Pe fondul stabilirii prealabile a relaţiilor diplomatice cu Vaticanul şi a numirii ulterioare a unui ambasador, putem să-i zicem cvasi-Concordat vizitei prezidenţiale la Sfântul Scaun, întrucât reglementează legăturile noastre de viitor cu lumea şi ierarhia catolică. De aici decurg însă nişte consecinţe care ar fi trebuit, cu siguranţă, avute în vedere şi până acum. Avem catolicii noştri. Luteranii şi calvinii noştri. Cred că problemele lor sunt, în mare parte, rezolvate. Avem cultul mozaic din ţara noastră care se bucură, de asemenea, de cea mai bună înţelegere din partea statului… Avem mahomedanii care n-au acuzat persecuţii, nici n-au ridicat greutăţi sau proteste. În fine, Biserica naţională ortodoxă s-a espandat cu vioiciune, străjuind marile manifestări, având pas în toate ocaziile publice, popularizând ca niciodată prozeliţi şi lăcaşuri de cult. Dar cu greco-catolicii noştri nu e totul în ordine. Mai întâi, moralmente, ei par loviţi de un fel de capitis diminutio (luarea drepturilor cetăţeneşti, n. n.) nemeritată, de dizidenţi. O umbră mentală stăpâneşte încă pe ortodocşi în ce priveşte aceşti fraţi, care la 1700 – pare că au cedat din rigoarea dogmei ortodoxe… Sute de ani ortodoxia legată de straturile neaoşe a trăit printr-o obstinată rezistenţă faţă de orice infiltrare catolică… geloasă faţă de orice compoziţie sau subversiune spirituală şi s-a considerat totdeauna conjugată cu legea pământului. Uniţii, deci, au părut multora renegaţi şi nu e exclus să fi persistat până azi sechele din această radicală viziune în sânul ortodocşilor habotnici. Vreau să observ însă că Uniaţia nu este îndepărtare de Europa, ci, dimpotrivă, apropiere de ea, de valori care sunt până azi profund respectabile, stabile, care au produs uriaşe consecinţe, nu doar pe plan politic, deschizându-ne astfel o fereastră de mai bună înţelegere a Europei, în ceea ce a avut ea spiritualiceşte mai înalt şi mai bine organizat. Uniaţia a promovat un anumit racord, de care era, vai! foarte multă nevoie, faţă în faţă cu un ortodoxism izolat şi conservator… Adăpaţi la şcoala confesională a Romei, greco-catolicii nu s-au depărtat de loc de ţara lor. Dimpotrivă, ei au luat fiorul romanităţii, l-au adus acasă şi l-au împlântat viguros pe vechea vatră latină, făcându-l să pâlpâie şi, în cele din urmă, să incendieze. Da, au mai fost voci, ca a Stolnicului Cantacuzino sau ale cronicarilor moldoveni, care să clameze romanitatea noastră, dar până la fenomenul de Uniaţie descoperirea n-a căpătat consistenţa înţelegerii populare, n-a fost producătoare de consecinţe în masă. Datorită greco-catolicilor şcoliţi în special în Italia, trezirea conştiinţei noastre naţionale, luarea în primire moral-politică a legatului latinităţii noastre milenare… Nu mă sfiesc să afirm, ca ortodox, că din rigoare şi din fervoarea catolică uniţii n-au avut decât de câştigat, fiind mai coagulaţi, mai ordonaţi şi, în momente grele de opresiune, mai dârji decât mulţi dintre prelaţii ortodoxismului liberal. Represiunea comunistă i-a izbit mai tare, dar categoriile lor spirituale s-au clătinat, în general mai greu… Acum e momentul restituirii valorilor, aşezămintelor, averilor lor confiscate. Se dau azi înapoi pământurile ţăranilor, se dau înapoi din bunurile celor plecaţi, se repară confiscările nedrepte în toate straturile societăţii. Dar Bisericii Române Greco-Catolice de ce i se restituie cu ţârâita şi în silă patrimoniul ei? De unde cupiditatea asta a posedatului?… La catolici, la evrei, la calvini, s-au consimţit toate drepturile şi restituirile; de ce la o Biserică autohtonă, care a asigurat sufletul romanităţii noastre, ne-a găsit zgârceala?! Când într-un sat ardelean sunt două biserici, una ortodoxă şi una unită, şi în vremea ceauşistă parohul ortodox făcea slujbă pe rând, de ce nu i restituie astăzi, neîntârziat, parohului unit biserica lui? Numai fiindcă e român de-al nostru? Numai fiindcă nu iese în stradă şi nu face greva foamei? Numai fiindcă Biserica autocefală înţelege să profite de uzurpaţia dictaturii?…” (s.n.)
(Extras din articolul „Un concordat şi implicaţiile sale”, publicat în săptămânalul „Românul” – Bucureşti, anul II, nr. 9/47, din 4-10 martie 1991, pag. 5.)
VIORICA LASCU, fost cadru universitar la Facultatea de Filologie din Cluj: „Fermitatea şi demnitatea cu care episcopii şi preoţii noştri au îndurat bătăi şi detenţie şi i-au întărit în credinţa lor pe toţi tovarăşii lor de chin, i-au umplut de respect şi admiraţie pe cei ce nu-i iubeau pe uniţi (profesori ai universităţii noastre au mărturisit-o) şi s-a adeverit şi în secolul nostru constatarea că sângele martirilor e sămânţa creştinilor, prin numeroase convertiri. Voi exemplifica prin două nume cunoscute: Profesorul Dumitru Caracostea, în închisoarea din Sighet, prin intermediul profesorului preot Vultur din Blaj, a cerut P. S. S. Iuliu Hossu să îl primească în sânul Bisericii Greco-Catolice, ceea ce viitorul cardinal a acceptat cu bucurie şi binecuvântare. Profesorul Victor Papilian (fost preşedinte al frăţiei Ortodoxe Române – FOR, n. n.), după eliberarea sa, în casa prietenului prof. Ioan Chinezu, în faţa părintelui Vasile Chindriş a citit profesiunea de credinţă greco-catolică… În ani îndelungaţi în temniţă grea s-au maturat vocaţii sacerdotale şi între zidurile umede şi întunecoae, au fost sfinţiţi preoţi (şi episcopi gr. cat., n. n.). Călugăriţele noastre, alungate din mănăstiri, au rămas fidele voturilor depuse şi s-au dedicat catehizării a mii de copii… Iar noi, cei mulţi, laicii, suntem recompensaţi pentru fidelitatea cu care am aşteptat, mai mult de patru decenii, ziua de care acum ne bucurăm… Asociem măreţelor umbre ale lui Inocenţiu Micu Clain şi Petru Pavel Aron, pe cei nouă episcopi mărturisitori ai credinţei, dar şi miile de tineri care şi-au oferit viaţa lor curată şi pentru elementarul drept de a profesa religia pe care ţi-ai ales-o” (s.n.).
(Extras din articolul „Ieşim la lumina zilei”, publicat în ziarul „Adevărul în Libertate” din Cluj, anul I, nr. 10, din 10 ianuarie 1990, pag. 2.)
ALEXANDRU NICULA, fost protopop unit al Clujului, publicist: „După 42 de ani, noi aşteptăm încă dinaintea Naşterii Domnului din 1948 – primul nostru Crăciun Însângerat, batjocorit, petrecut prin închisori, lagăre sau ascunşi în clandestinitate -, să se ivească şi pentru noi zori mai senine. De 42 de ani, de Naşterea Domnului, noi i-am cerut să ne aducă şi nouă mântuirea din situaţia în care ne găseam. Crăciunul 1989 părea pentru noi, în sfârşit, luminos. Părea că ne va aduce acele zori senine atât de mult aşteptate. Cu toată însângerarea sa, prin sânge de eroi, pentru noi a fost prilej de bucurie. După 11 luni de aşteptări înşelate, ne apropiem de un nou Crăciun şi mai trist de data aceasta, fără lăcaşuri de cult. Mai trist, fiindcă pentru îndrăzneala de a pretinde lăcaşurile de cult confiscate pe nedrept, o ierarhie fără inimă, şi-mi vine să spun fără Dumnezeu, coalizată cu toate forţele răului, a reuşit ca din victime să ne transforme în trădători ai neamului, lepre demne de dispreţ, şi aceasta cu oarecari sorţi de credibilitate în ochii celor ca şi ei. Noi nu cerem recompense pentru prejudiciile suferite, nu cerem recalculări de pensii, pe care numai Dumnezeu ştie cum le-am câştigat. Noi cerem un loc de închinăciune decent, un colţ de altar ca să ne înălţăm şi noi gândurile la Dumnezeu, la lumina zilei. Prea mult l-am slujit pe Dumnezeu pe ascuns şi în locuri nedemne de demnitatea Sa. Cerem prea mult neamului românesc pe care l-am slujit cu credinţă ori unde ne-am găsit şi chiar sub stăpânire străină?”
(Extras din Editorialul „Gânduri pentru naşterea Domnului 1990”, publicat în revista lunară „Deşteptarea Credinţei” din Dej, Nr. 9, pe luna decembrie 1990.)
IOAN POP, preot-profesor, publicist: „Continuăm expunerea adevărurilor noastre pentru a răspunde propagandei care acuză pe românii uniţi că nu ar fi adevăraţi români, cu exemple din istoria acestei Biserici. În frământatul an 1848, printre cei care au plătit cu greu tribut de sânge în armata Iancului, au fost şi mulţi clerici uniţi şi foşti elevi şi studenţi ai şcolilor Blajului, care s-au înrolat în armata de apărare a acestui neam, pentru a instrui poporul chiar şi în mânuirea armelor. Astfel, tribunii Simion Balint, Vasile Moldovan şi Nicolae Vlăduţiu au fost clerici uniţi. Fii ai Blajului au fost şi Simion Prodan, Ioan Fodorean, Vasile Fodor şi Ioan Antonelli, (preot, şi mai târziu canonic în Blaj). Preotul Vasile Turcu din Cătina, prefect în armata Iancului, a fost prins de insurgenţii maghiari în 28 octombrie 1848 la Cluj. Eliseu Todoran, prefect şi el, student la Teologie în Blaj, a fost prins la Aiud şi spânzurat în 25 octombrie la Sâncrai. Alt student, Vasile Pop, a fost prins şi torturat în 26 decembrie 1859 (după zece ani de la revoluţie). Pe mormântul lui au scris urmaşii „În al pământului sân, zace leul cel bătrân!” Preotul Munteanu Ioan din Bedeleu, tribun, a fost ucis şi el. Simion Groza, preot unit la Rovina şi vice-prefect în legiunea lui Buteanu, a fost ucis şi el. Ioan Hulea, preot în Henig, tribun în legiunea lui Axente Sever, a fost deasemenea ucis şi el. Gomboş Ioan, tribun al lui Iancu, preot unit, a fost ucis. Boantă Ioan din Seuşa, student la Teologie, tribun şi el, a fost prins şi omorât. Clericul şi juristul Bătrâneanu a fot prins şi executat la Cluj. În total, peste 100 de preoţi uniţi au murit în armata lui Iancu. Mai cităm câteva nume: Ioan Papiu, Ioan Albini din Mănărade, Toader Lup din Hodac – Mureş, spânzurat odată cu peste 30 de bărbaţi din acest „Oaş” de pe Valea Gurghiului, apoi Isac Oprea din Crăciunel, spânzurat cu încă 20 de studenţi în Teologie la Blaj. Nu mai vorbim de cele 40 biserici unite arse, 300 jefuite, inclusiv sediul episcopiei din Blaj. Acolo era „cuibul de Valahi” care trebuia distrus, aşa cum au făcut-o, exact după 100 de ani, comuniştii”.
(Extras din articolul serial „Adevărurile noastre”, publicat în revista lunară „Deşteptarea Credinţei” din Dej, Nr. 6 pe luna septembrie 1990.)