Biserica Română Unită cu Roma – Biserică Arhiepiscopală Majoră.
Scurte consideraţii canonice
Chiar şi o sumară analiză asupra indicelui Codex Canonum Eccelsiarum Orientalium oferă posibilitatea unor observaţii de ordin simplist: configuraţia Bisericii Catolice, aşa cum rezultă di însăşi prezentarea Titlurilor Codului este una marcată profund de principiul ierarhic dar şi de cel al autonomiei. Prezentând patru tipuri de Biserici sui iuris, – Biserici care în configuraţia Bisericii Catolice se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii, între acestea existând o reală pari dignitas –, Codul oferă în linie de principiu caracteristicile acestora.
Înainte însă de a prezenta particularităţile teologice şi canonice ale acestora, Codul clarifică conceptul de Biserică sui iuris prezentând-o pe aceasta în formularea can. 27 astfel: „Se numeşte, în acest Cod, Biserică sui iuris o grupare de credincioşi creştini legată de ierarhie conform normelor de drept, pe care autoritatea supremă a Bisericii o recunoaşte în mod expres sau tacit ca sui iuris”[1].
Conform configuraţiei ierarhice pe care le adoptă, aceste Biserici sunt împărţite astfel:
a. Biserici Patriarhale, conduse după Dreptul particular şi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul IV De ecclesiis Patriarcalibus, cann. 55-150: Biserica Coptă; Biserica Siriacă; Biserica Maronită; Biserica Armeană; Biserica Caldee, şi Biserica Melchită;
b. Biserici Arhiepiscopale Majore, conduse după Dreptul particular şi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul V De Ecclesiis Archiepiscopalibus Maioribus, cann. 151-154: (Biserica Ucraină Biserica; Siro-Malabareză; Biserica Română;
c. Biserici Mitropolitane, conduse după Dreptul particular şi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul VI De ecclesiis Metropolitanis Ceterisque Ecllesiis Sui Iuris, Cap. I, cann. 155-173: Biserica Etiopică; Biserica Siro-Malankareză; Biserica Ruteană;
d. Alte Biserici care au un statut determinat de Capitolul II al Titlului VI De ecclesiis Metropolitanis Ceterisque Eclesiis Sui Iuris, cann.174-176, şi care se conduc după Dreptul particular şi CCEO, şi care aparţin toate tradiţiei Constantinopolitane: Biserica Albaneză; Biserica Bielorusă; Biserica Bulgară; Biserica Greacă; Biserica Italo-Albaneză; Biserica Iugoslavă; Biserica Rusă; Biserica Slovacă; Biserica Ungurească.
Recent, la 16 decembrie 2005, Papa Benedict XVI a ridicat Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică de la rangul de Biserică Mitropolitană sui iuris la statutul de Biserică Arhiepiscopală Majoră. Încercând o sintetizare a doctrinei canonice referitoare la aceste tipuri de Biserici vom face următoarele consideraţii:
Canoanele care se referă la Bisericile Arhiepiscopale Majore, în ciuda faptului că sunt doar în număr de patru (can. 151-154), acoperă o realitate mult mai amplă, atâta timp cât în can. 152 se precizează faptul că tot ceea ce se spune în drept despre Patriarhi este valabil şi pentru Arhiepiscopii Majori, mai puţin cazul în care dreptul nu precizează altfel. Conform CCEO, unica diferenţă substanţială între un Patriarh şi un Arhiepiscop Major este aceea că Romanul Pontif, în urma alegerii canonice, confirmă noul ales Arhiepiscop Major.
Vorbind în acest sens despre gradul de autonomie al unei astfel de Biserici, dar şi despre noile structuri care trebuie să existe în sânul unei astfel de Biserici, trebuie să subliniem aici importanţa decisivă pe care o are Sinodul Episcopilor Bisericii Arhiepiscopale Majore, atât în cea ce priveşte alegerea Arhiepiscopului cât şi a Episcopilor, dar mai ales în cea ce priveşte guvernarea Bisericii Arhiepiscopale Majore.
Dar ce este un Arhiepiscop Major, şi care sunt prerogativele acestuia? Fără a ne propune să oferim un răspuns complet în limitele restrânse ale unui astfel de prezentări, amintim faptul ca un Arhiepiscop Major este Mitropolitul unui sediu mitropolitan care are putere asupra tuturor episcopilor şi mitropoliţilor, asupra tuturor credincioşilor din Biserica pe care o prezidează conform normei de drept aprobat de suprema autoritate a Bisericii. Aceste prerogative sunt specifice demnităţii patriarhale şi sunt punctualizate fără echivoc în conţinutul canoanelor referitoare la Patriarhi. Puterea Arhiepiscopului Major este una proprie, imediată, ordinară şi atât de personală încât acesta nu poate constitui un vicar pentru întreaga Biserică Arhiepiscopală.
Se cuvine să facem încă o precizare de ordin canonic: Arhiepiscopul Major este capul unei Biserici sui iuris şi nu trebuie confundat cu un Arhiepiscop al Bisericii Latine care este un Mitropolit în competenţa căruia cad diecezele sufragane conform can. 435-437 CIC. Iar în ceea ce priveşte precendenţa de onoare, care se află la mare cinste în Orient, Arhiepiscopii Majori urmează imediat după Patriarhi, ocupând un loc anterior tuturor celorlalţi Ierarhi ai diferitelor Biserici sui iuris.
Ca noutate în configuraţia noii Biserici, nouă pentru că putem vorbi despre naşterea unei noi structuri ecleziastice în cadrul larg al Bisericii Catolice, avem structura sinodală. De acum nu se mai vorbeşte despre Consiliul Ierarhilor ci se va vorbi despre Sinodul Episcopilor Bisericii Arhiepiscopale Majore care se bucură de o autonomie mult mai mare, inclusiv în cea ce priveşte posibilitatea de alegere a Episcopilor, Mitropoliţilor şi chiar a Arhiepiscopului Major. Această modificare aduce după sine o mulţime de noutăţi majore care vor fi mai mult observabile odată cu funcţionalizarea tuturor acelor structuri noi care se inserează în aparatul guvernativ al Bisericii: Sinodul permanent, curie arhiepiscopală majoră diferită de curia episcopală, econom al întregii Biserici diferit de economul eparhial, etc.
Fără îndoială noutatea pe care o prezintă o astfel de ridicare în rang ierarhic a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică este una de o importanţă majoră: istorică, pentru că evenimentul este unic şi irepetabil; canonică, pentru că se modifică mult configuraţia Bisericii, de acum existând trei Biserici Arhiepiscopale Majore. Nu ne dorim decât ca această nouă vigoare asumată de Biserica noastră să fie spre beneficiul bunilor noştri credincioşi în drumul lor spre patria cerească iar demnitatea de care se bucură acum Biserica noastră să fie o demnitate care obligă la o mai mare implicare a noastră a tuturor în propovăduirea celui Înviat.
Pr. William A. Bleiziffer
Notar al Sinodului Episcopilor
[1] Vezi pentru mai multe detalii William Bleiziffer, Termenul ecleziastic de Biserică “sui iuris”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, an XVLI, nr. 2, Cluj Napoca, 2001, pp. 63-72.