Episcopul Vasile Aftenie

Vasile Aftenie a fost arhiereu-vicar al Arhidiecezei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş, pentru credincioşii români greco-catolici de peste Carpaţi, constituiţi în Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat.

Comunitatea credincioşilor români uniţi cu Roma din Capitala României s-a format din emigranţii ardeleni greco-catolici, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care au trecut Carpaţii pentru a nu se înrola în regimentele româneşti de graniţă, înfiinţate de Curtea Imperială Vieneză, cu sediile la Orlat, Năsăud şi Caransebeş. Rândurile lor au fost apreciabil sporite de cei plecaţi din cauza foametei din 1817, foamete care a făcut multe victime printre românii din Transilvania. Încă din 1816 se aflau în Ţara Românească „12000 de uniţi trecuţi din Transilvania” (pentru această perioadă a se consulta dr. Coriolan Suciu, Misionarii greco-catolici din Valahia (1818-1829), în „Blajul”, 1934, pp. 65, 113, 275, 353), Episcopul romano-catolic de Necopole. Fortunato Ercolani, Administrator Apostolic al Valahiei, a cerut, la Blaj, Episcopului Ioan Bob, să trimită un preot misionar pentru aceşti credincioşi. La 18 martie 1818 a fost trimis preotul Grigore Maior (a nu se confunda cu Episcopul Grigore Maior, mort la 1785). Dar activitatea sa misionară, printre românii uniţi cu Roma, fiind considerată drept prozelitism, la intervenţia Mitropolitului ortodox Nectarie, după abia o jumătate de an de la sosire, preotul Maior a fost prins de către călugării acestuia, închis la Mitropolie, şi retrimis la Blaj. Însuşi Episcopul romano-catolic Fortunato Ercolani a ajuns la Bucureşti persona non grata, iar în 1820 a fost şi el rechemat de către Sfântul Scaun. A fost înlocuit cu vicarul Giuseppe Molajoni, consacrat episcop în 1825. Deşi în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu o parte dintre românii uniţi s-au reîntors în Transilvania, pentru cei – destul de mulţi – rămaşi, Episcopul Molajoni a cerut şi el Blajului un preot misionar. La 17 decembrie 1825 a plecat de la Blaj spre Ţara Românească Beniamin Todor, călugăr bazilitan. Dar, fiindu-i urmărită cu suspiciune activitatea desfăşurată în biserica romano-catolică din cartierul bucureştean Cioplea, a fost nevoit şi el să părăsească Ţara Românească, cum de-altfel şi face în ianuarie 1829.

După Revoluţia din 1848-1849 şi după abolirea iobăgiei în Transilvania, emigrarea românilor ardeleni în Principate, nu numai muncitori ci şi mulţi intelectuali formaţi în Şcolile Blajului, unii dintre ei trecuţi prin universităţile Imperiului Austriac. O parte dintre aceştia s-au aşezat în Bucureşti, devenit capitala României. Printre aceştia fiind şi greco-catolici. Aşa că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a simţit din nou, de data aceasta şi mai acută, nevoia unui păstor sufletesc propriu. S-a apelat iar la Blaj. Ca urmare, în anul 1887, Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa a trimis la Bucureşti pe tânărul preot Dr. Demetriu Radu (1862-1920), abia sosit de la studii teologice superiore, urmate la Institutul De Propaganda Fide din Cetatea Eternă. Neexistând în Capitală lăcaş de cult – biserică greco-catolică -, preotul Demetriu Radu a fost numit de către Arhiepiscopul romano-catolic al Bucureştilor, Iosif Palma, predicator român în catedrala Sfântul Iosif, care era frecventată şi de greco-catolici şi, concomitent, profesor de Teologie la Seminarul Arhiepiscopesc Catolic de la Cioplea. În vederea construirii în Bucureşti a unei biserici proprii, Române Unite, în anul 1892, în timpul pastoraţiei preotului Demetriu Radu a fost cumpărat terenul din strada Polonă nr. 48. Însă, nefiind recunoscută în România Biserica Română Unită ca persoană juridică şi, deci, neavând dreptul să deţină bunuri imobile, terenul a fost transcris în proprietatea Arhiepiscopiei romano-catolice. În anul 1897, după zece ani de pastoraţie, preotul Dr. Demetriu Radu a părăsit Bucureştiul, fiind numit Episcop al Lugojului. Abia în 1909 va fi numit un alt preot român unit în Bucureşti, în persoana tânărului Dr. Ioan Bălan (1880-1959), format în universităţile catolice din Budapesta şi Viena, om de aleasă cultură, poliglot, istoric, canonist şi publicist. A fost numit la Bucureşti la insistenţa unor oameni de cultură români catolici din Capitală cu care Pr. Ioan Bălan convenise încă din 1908: Monseniorul şi Prinţul Vladimir Ghika, Marius Todorian Carada, ambii convertiţi de la ortodoxie, apoi Hildebrand Frollo, Iosif Frollo, precum şi a unor intelectuali români greco-catolici. Ca şi antecesorul său, noul păstor a fost şi el ajutat de Arhiepiscopia romano-catolică şi numit profesor la o catedră de Limba Română şi una de Latină, la Seminarul arhiepiscopesc. În anul 1909, nu mult după sosirea lui Ioan Bălan la Bucureşti, s-a hotărât edificarea bisericii şi caselor parohiale pe terenul din strada Polonă nr. 48 şi, la 21 mai, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, s-a pus piatra fundamentală a noii biserici cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare”. Printr-o solemnitate ce a avut loc în prezenţa Arhiepiscopului romano-catolic Raimund Netzhammer, principalul ctitor al noului lăcaş, şi a delegatului din partea Mitropolitului de la Blaj, canonicul şi istoricul Ioan Micu Moldovan. Biserica a fost construită „în fundul curţii, întrucât organele municipale bucureştene n-au îngăduit să se construiască biserică greco-catolică lângă stradă” (spune Nicolae V. Iliesiu în Informaţia anexată unui memoriu adresat Preşedinţiei României la 31 martie 1993). În câteva luni biserica a fost ridicată, iar la 6 decembrie 1909 a fost consacrată şi dată în folosinţă.

După Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918, tot mai mulţi ardeleni au trecut Carpaţii în căutare de lucru, şi s-au aşezat atât în Capitală cât şi în alte localităţi ale Vechiului Regat, sporind mereu numărul parohiilor greco-catolice, aşa că în 1919 a luat fiinţă Protopopiatul român unit (greco-catolic) al Bucureştilor, Pr. Ioan Bălan fiind numit întâiul protopop titular al districtului nou înfiinţat. În acelaşi an, 1919, protopopul Ioan Bălan a fost rechemat la Blaj, fiind numit canonic arhidiecezan şi rector al Academiei de Teologie. Sub păstorirea sa, pe lângă parohia din str. Polonă, a mai luat fiinţă în capitală o a doua parohie, cea din str. Acvilei nr. 38.

Locul lui Ioan Bălan l-a luat la Bucureşti protopopul Gheorghe Dănilă, sub pastoraţia căruia, la 27 februarie 1927, printr-un „act de tranzacţiune” (cf. N. V. Ilieşiu, ibidem) a avut loc transcrierea imobilelor, teren şi clădiri din strada Polonă nr. 48, din Proprietatea Arhiepiscopiei romano-catolice de Bucureşti, în cea a Bisericii Române Unite (greco-catolice), Parohia „Sfântul Vasile cel Mare”.

La 14 iunie 1934 profesorul de Teologie dr. Vasile Aftenie, titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc de la Academia de Teologie Română Unită din Blaj, a fost numit protopop la Bucureşti.

Vasile Aftenie s-a născut la 14 iunie 1899 în satul Lodroman, comuna Valea Lungă, nu departe de Blaj, al doilea din cei patru copii – trei băieţi şi o fată – ai lui Petru Aftenie şi ai soţiei Agafia, familie fruntaşă de ţărani.

Şcoala primară, începută la Lodroman, a terminat-o la Blaj, după un vechi obicei românesc din Ardeal, prin care părinţii de la sate, pe copiii pe care hotărau să-i şcolarizeze îi înscriau în ultima clasă primară la o şcoală din oraşul cel mai apropiat, unde fiecare clasă îşi avea învăţătorul său, pe când la ţară, şi, îndeosebi, în localităţile mici cu şcoli confesionale, de regulă cu un singur învăţător pentru toate clasele, nu prea puteau obţine instrucţia de bază necesară intrării în liceu. La Blaj a urmat şi liceul, primele şase clase ca elev „ordinar”, la cursuri de zi, iar clasele a VII-a şi a VIII-a (azi XI-XII), ca elev „particular”, la fără frecvenţă, promovându-le în scurtele permisii militare, obţinute de pe fronturile de luptă din Galiţia şi Italia, fiind mobilizat la începutul anului 1917 şi trimis pe front la 18 ani. În anul 1918 a promovat examenul de bacalaureat (maturitate) şi, sfârşindu-se războiul, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. În vara anului 1919 s-a decis să părăsească Dreptul şi să urmeze Teologia. Primit în clerul tânăr arhidiecezan, este trimis la studii teologice superioare, la Roma, la Colegiul grecesc „Sfântul Atanasie”, de unde a urmat cursurile la Institutul „Angelicum”. După 6 ani de studii, obţinând doctoratul în Filosofie şi Teologie, în 1925 a revenit în ţară. La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot celib, prin punerea mâinilor Mitropolitului Dr. Vasile Suciu şi, numai după o lună, la 1 februarie 1926, a fost numit profesor la Academia de Teologie Română Unită arhidiecezană din Blaj, titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc. La catedră l-a aflat numirea în funcţia de mare răspundere, de protopop la Bucureşti. La 21 decembrie 1937, Protopopul dr. Vasile Aftenie al Bucureştilor a fost promovat canonic al Capitulului arhiepiscopesc din Blaj, însă nu părăseşte Capitala decât la 6 mai 1939. Abia şi-a ocupat locul în Capitala Arhidiecezană şi, odată cu începutul anului universitar, la 1 octombrie 1939, pe lângă misiunile canonicale din curia arhidiecezană a fost numit şi Rector al Academiei de Teologie.

Numărul din 20-30 aprilie 1940 al semi-oficiosului Vaticanului, L’Osservatore Romano a adus vestea că Părintele Vasile Aftenie, prin Decretul nr. 114/40 al Congregaţiei Orientale a Sfântului Scaun, a fost numit Episcop titular de Ulpiana şi desemnat auxiliar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu. Ca cititorii să înţeleagă rostul şi locul ce-l ocupă noul arhiereu – Episcopul de Ulpiana -, în ierarhia Bisericii Române Unite, se cuvin câteva explicaţii. În Biserica Catolică, înafară de chiriarhi sau episcopi eparhioţi, care deţin puterea ordinară de jurisdicţie, mai sunt:

• Periodeuţii, învestiţi cu caracter episcopal revocabil, la discreţia chiriarhului ordinar eparhiot;

• Corepiscopii sau episcopii rurali, la sate, dependenţi de chiriarhul locului, cu reşedinţa în oraşe;

• Episcopii titulari, numiţi la titlul unui scaun episcopal existent cândva in partibus infidelium, titlu păstrat în cataloagele pontificale, mai mult pentru a nu se pierde amintirea unor scaune episcopale ilustre dispărute. Episcopii titulari nu au jurisdicţie episcopală;

• Episcopii coadjutori. Sunt cei ce ajută pe Episcopii eparhioţi în administrarea şi guvernarea eparhiilor, unii dintre ei numiţi cu drept de succesiune.

Aşadar, Vasile Aftenie, numit Episcop titular de Ulpiana, a fost desemnat auxiliar la dispoziţia Mitropolitului Alexandru Nicolescu, care l-a învestit vicar general al Vicariatului Bucureştilor şi Vechiului Regat, unde urma să lucreze cu puterea delegată a Mitropolitului de la Blaj, de aceea şi-a menţinut în continuare calitatea de canonic arhidiecezan, cu drepturi depline. „Vei avea – îi spune Mitropolitul Alexandru Nicolescu cu ocazia consacrării ca Episcop – să continui misiunea ce ai avut-o ca protopop al Bucureştilor, de a desăvârşi organizarea credincioşilor noştri din această vastă diasporă, de astă dată însă învestit cu caracter episcopal şi cu puteri de vicar general, pe care ţi le deleg şi cu care te învestesc cu dragă inimă” (Unirea, Blaj, nr. 20 din 8 iunie 1940).

Solemnitatea consacrării de arhiereu a canonicului Vasile Aftenie a avut loc în Catedrala din Blaj, la sărbătoarea Înălţării Domnului, în 5 iunie 1940, prin punerea mâinilor Mitropolitului Alexandru Nicolescu, asistat de Episcopii Alexandru Rusu al Maramureşului şi Ioan Bălan al Lugojului. Cu această ocazie, Mitropolitul Alexandru Nicolescu, în cuvântarea rostită, i-a stabilit şi atribuţiile noii demnităţi ecleziastice: „Voinţa Romei şi dorinţa mea, de altă parte, te-au vrut Episcop auxiliar (s.n.) în Arhidieceza Română Unită de Alba-Iulia şi Făgăraş. Nu eşti, deci, un Episcop periodeut revocabil la discreţie, nici simplu Episcop titular fără jurisdicţie, ci un Episcop auxiliar, în sensul adevărat şi canonic al cuvântului, care va avea în grija lui, mai ales soarta fiilor noştri din Vechiul Regat al României… fără de nici o intenţie de agresivitate faţă de cei de alte credinţe, mai ales de fraţii de acelaşi sânge cu noi, cu care împreună vom realiza mărirea Sionului Românesc” (Ibidem). Aşadar, arhiereul vicar Vasile Aftenie s-a bucurat de o jurisdicţie delegată, limitată la teritoriul vicariatului general, nou constituit. În cuvântul de răspuns, noul hirotonit întru Episcop s-a referit la misiunea preotului în societatea atât de învrăjbită a vremii. Pentru el, îpreoţii sunt misionarii Noului Testament… copia autentică a preotului Cristos, iar Episcopul, plinătatea acestei preoţii… Trebuie să călcăm pe urmele Mântuitorului şi să luptăm cu armele pe care El le-a întrebuinţat… Blândeţea şi smerenia trebuie să fie icoana preotului Legii Noi… Preotul trebuie să fie dragostea întruchipată… Şi parcă rareori s-a simţit între oameni lipsa acestei dragoste ca în zilele noastre. În cursul veacurilor s-a dezlănţuit adeseori ura între oameni, dar nicicând cu atâta furie ca azi. Iată rolul preotului mare. Să sădească din nou dragostea între oameni şi chiar cu preţul vieţii lui, dacă lipsa o cere” (Ibidem).

Cuvântul lui nu a fost numai o formalitate de rigoare, ci expresia fermă a unui program de viaţă, a unui angajament personal. Iar dragostea, atât faţă de Dumnezeu, de care nu s-a lepădat, cât şi faţă de semenii între care a trăit, pe care nu i-a dezamăgit, îi vor cere preţul vieţii.

Din nefericire, vara anului 1940 a adus ciopârţirea României atât la Răsărit cât şi la Apus. Prin ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS a fost rupt în două Vicariatul General Greco-Catolic al rutenilor din Bucovina cu reşedinţa la Cernăuţi, unitate ecleziastică autonomă, dar în grija Episcopului român unit al Maramureşului. Odată cu Diktatul de la Viena, la 30 august 1940, au rămas în Bucovina de Sud câteva parohii româneşti greco-catolice, pendente şi ele până atunci de Eparhia Maramureşului, rămasă în Ungaria. Expulzaţii şi refugiaţii din Transilvania de Nord, foarte mulţi dintre ei greco-catolici, trecuţi peste Feleac, s-au împrăştiat peste tot, în Ţara rămasă între frontierele mutilate. În Capitală erau acum aproape o sută de mii de credincioşi români-uniţi, aşa că la 1 ianuarie 1942, Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat, cu reşedinţa în Bucureşti, strada Batişte nr. 39, avea în componenţa sa următoarele parohii:

• Parohiile din Protopopiatul Bucureştilor (cu sediul în strada Polonă nr. 48, protopop Dr. Titus Mălai, canonic de Cluj-Gherla, expulzat din Cluj);:Bucureşti I, str. Polonă nr. 48, Bucureşti II, str. Acvila nr. 38, Bucureşti III, str. Polonă nr. 48, Bucureşti IV, str. Batişte nr. 39, Brăila, Brezoi – jud. Vâlcea, Câmpina – jud. Prahova, Constanţa, Craiova, Ferdinand I – jud. Constanţa, Galaţi, Iaşi, Moreni, Ploieşti, Târgovişte, Târgu-Jiu şi Turnu-Severin;

• Parohiile româneşti greco-catolice rămase în România din Eparhia Maramureşului (Baia-Mare): Bicaz – jud. Neamţ, Boian – jud. Cernăuţi, Gura Humorului, Iacobeni şi Vatra Dornei, toate din judeţul Suceava.

La 5 iunie 1941 a încetat din viaţă Mitropolitul Alexandru Nicolescu de la Blaj. Sfântul Scaun, conform ultimei dorinţe a Mitropolitului decedat, l-a numit Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş pe Episcopul-vicar Dr. Vasile Aftenie, ceea ce este egal cu o locotenenţă Arhiepiscopală, Mitropolitană, până la posibilitatea convocării Sinodului Electoral pentru alegerea noului Mitropolit, ceea ce nu s-a putut realiza decât după război – în 1946 -, provincia mitropolitană fiind ruptă în două prin Diktatul de la Viena. Însă, neprimind acordul Capitulului Arhidiecezan, Vasile Aftenie a rămas în continuare Episcop-vicar la Bucureşti; la Blaj fiind numit Administrator Apostolic seniorul Episcopatului român unit, Episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, expulzat şi el din Oradea şi fixat provizoriu la Beiuş.

Suflet dechis şi comunicativ, Episcopul Vasile Aftenie a cucerit grabnic la Bucureşti stima şi respectul celorlalţi. Aşa se explică pătrunderea lui la deţinuţii politici din închisoarea Văcăreşti pentru a le acorda asistenţă spirituală. „A fost un act de curaj în acea vreme (când teroarea stalinistă se dezlănţuise peste România) din partea unei înalte feţe bisericeşti să vină în mijlocul unor „duşmani ai poporului”, deţinuţi politici… Era în primăvara anului 1947, în preajma Sărbătorii Învierii Domnului” (cf. Nicolae Păleancu, Episcopul Vasile Aftenie, în Viaţa Creştină, Cluj, nr. 19 din a XI-a, 1990, p. 2). Pătrunderea Episcopului în închisoarea Văcăreşti, îm plină teroare comunistă, a fost un act de curaj nu numai pentru el, ci şi pentru directorul închisorii, cucerit sufleteşte de bunătatea şi comportarea ierarhului. „Nici nu se putea o prezenţă mai dorită… După slujbă s-a întreţinut câteva clipe cu fiecare din cei prezenţi, îmbărbătându-i cu cuvintele: „Biserica este alături de voi. Biserica se roagă pentru voi”. În cadrul predicii din timpul Sfintei Liturghii şi-a axat tema pe rolul suferinţei în viaţa omului, a creştinului, mai ales… Lotul de deţinuţi politici care au luat parte la Slujba amintită îl avea în frunte pe generalul Aurel Aldea, împreună cu generalul Eftimiu, colonelul Evolceanu, căpitanul Mircea Criveanu, prof. Ion Vulcănescu…” (idem).

„Mi-l amintesc perfect şi astăzi, spune dr. Vasile Marcu, la aproape o jumătate de veac. Era înalt, blond, puternic, cu ochi albaştri, cu o fire deschisă, luminoasă şi blândă. Plin de farmec şi de umor, era foarte apropiat şi iubit de toţi credincioşii, fără nici o deosebire. Pe fiecare l-a cercetat la casa sa, fie el umil sau înstărit. Era perioada când, după ocuparea Ardealului de Nord, mulţi credincioşi se refugiaseră, părăsindu-şi tot avutul. Pe aceştia îi mângâia şi îi îmbărbăta, propovăduindu-le dragostea creştină şi iubirea aproapelui. Nu lua nimic din ceea ce i se oferea, dimpotrivă, din puţinul său ajuta pe cei nevoiaşi, mai ales în anii 1946-1947, ani de cumplită foamete. La reşedinţa sa a dat găzduire în permanenţă unui număr de 5-6 studenţi săraci… Aceştia locuiau în mod gratuit acolo, el suportând şi cheltuielile de întreţinere a locuinţei. Nu suferea în nici un chip minciuna şi biciuia pe loc neadevărul, uneori cu duritate. În faţa autorităţilor era de o demnitate remarcabilă, cu o exemplară ţinută şi mod al conversaţiei, reuşind să fie ascultat, înţeles şi respectat. Casa era deschisă, indiferent de oră, tuturor, umili sau bogaţi. Primea credincioşi de diferite confesiuni, cărora le dădea poveţe pe care numai el ştia să le găsească. Fiecare pleca mângâiat de la casa sa. Într-o zi, la sfârşitul lui august 1948,can change their object number. If the date la poarta reşedinţei sale a sunat generalul Doncea Constantin, primarul comunist al Capitalei, însoţit de suita sa, care l-a întrebat pe episcop cu o obrăznicie şi o lipsă de respect fără de seamăn: „Părinte, cine şade aici?” La care Preasfinţitul i-a răspuns demn: „Dacă aţi sunat aici, ştiţi pe cine căutaţi şi în ce scop aţi venit”. La acestea generalul comunist i-a spus cu aceeaşi caracteristică obrăznicie: „În 24 de ore să curăţaţi (!) locul”… Din acea zi a început calvarul Episcopului Vasile Aftenie. El a trebuit să se mute la biserica din strada Polonă, cu puţinul său avut, ajutat de umilul şi isteţul său om de serviciu, Luca, la rândul său călugăr bazilitan” (dr. Vasile Marcu, fost avocat al Mitropoliei Blajului la Bucureşti, Episcopul dr. Vasile Aftenie – cel dintâi martir… în „Dreptatea”, 133/1990). Deosebitele sale calităţi, şi mai ales uşurinţa cu care se apropia de oameni, i-a determinat pe cei ce au uneltit distrugerea Bisericii Române Unite în 1948, să-l creadă o pradă uşor de cucerit pentru cauza lor, pentru ortodoxie şi regimul comunist. Au ţinut să câştige cel puţin pe unul dintre episcopii greco-catolici, ştiind şi ei că Biserica e acolo unde sunt episcopii şi fără episcopi nu există Biserică. Încercările făcute cu ceilalţi episcopi greco-catolici au eşuat lamentabil. Cea mai mare speranţă şi-a pus-o ierarhia ortodoxă şi puterea politică în Episcopul-vicar al Bucureştilor, dr. Vasile Aftenie. Mai întâi au conceput un atac perfid la adresa lui, folosindu-se de cele mai josnice mijloace. Au organizat la Sinaia, „în cinstea lui”, o festivitate, un chef cu beţie şi orgii, la care l-au invitat şi adus. Voiau cu tot preţul să-l compromită ca să-l aibă la mână. Însă ierarhul şi-a păstrat cu măreţie demnitatea, nu s-a lăsat compromis.

Când grupul celor 36 de preoţi, care a „hotărât” la Cluj, la 1 octombrie 1948 „revenirea” Bisericii Române Unite la Ortodoxie, venit la Bucureşti pentru a aduce Patriarhului Justinian Marina şi Sfântului Sinod „hotărârea” de la Cluj, ajuns în Capitală, o parte dintre ei au fost trimişi la Episcopul Aftenie să-l convingă pentru cauză, Episcopul le-a răspuns: „Dragii mei fraţi, credinţa noastră nu este o cămaşă pe care s-o îmbraci noaptea şi dimineaţa s-o dai jos. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întreagă!” Neacceptând compromisul, a ales calea martiriului. Odată cu Episcopii Eparhioţi, la 28 octombrie 1948, a fost arestat şi Episcopul-vicar dr. Vasile Aftenie, omul care a refuzat o Mitropolie, oferită de conducerea Ortodoxiei româneşti şi de Guvernul comunist. A fost şi el depus, pentru început la Dragoslavele, în Palatul de vară al Patriarhului, transformat în lagăr, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară, împreună cu episcopii dr. Valeriu Traian Frenţiu, dr. Iuliu Hossu, dr. Ioan Bălan, dr. Alexandru Rusu şi dr. Ioan Suciu. Aici au fost ţinuţi în condiţii inumane, în frig şi foame, pentru a-i forţa să încline steagul crezului lor, până în februarie 1949, când au fost transferaţi ca puşcăriaşi de drept comun, la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, transformată şi ea în lagăr, împrejmuit cu reţele de sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară. Concomitent i-au adus la Căldăruşani şi pe cei 25 de membri ai clerului superior greco-catolic: canonici, profesori de Teologie, protopopi, preoţi din oraşe, încarceraţi şi ei la 28 octombrie 1948 la Mănăstirea Neamţu, într-o şcoală monahală dezafectată, transformată şi ea în lagăr. Dar, încercarea de a-l cuceri pe Episcopul dr. Vasile Aftenie a fost reluată la 10 mai 1949, când arhiereul a fost ridicat de la Mănăstirea Căldăruşani, transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Acolo, respingând din nou ofertele făcute, a fost supus unor torturi care reclamau o rezistenţă supraomenească. N-a putut fi nici de data aceasta înduplecat. Când, după ore îndelungate de tortură repetate zilnic, era readus în celulă, înfăţişarea lui era senină ca în rugăciune, deşi vânătăile şi barba smulsă erau argumente indubitabile că a fost supus la chinuri de nedescris. „Fierarii şi cazangiii cu musculatură de oţel, deveniţi anchetatori îngalonaţi cu stea şi-au făcut datoria „ca la carte”… Episcopul refuzase să trădeze… Rezultatul a fost mutilarea oribilă, maltratarea sălbatică, culminând cu smulgerea braţelor” (N. Păleancu, op. cit.). Zdrobit şi schilodit, a fost transferat la închisoarea Văcăreşti. Din bărbatul falnic ce a fost, n-a rămas decât o epavă. Neclintit în credinţă, s-a stins din viaţă la 10 mai 1950. Intenţia autorităţilor de a-l incinera, se pare că a fost oprită de cineva. Unii cred că de doctorul închisorii. Dar mai plauzibilă ar fi părerea doamnei Maria Blaj, născută Aftenie (domiciliată în Târgu-Mureş, strada Godeanu, bl. 12, ap. 7), nepoată de frate a episcopului, care ne-a comunicat că după două zile de la înmormântare, familia a primit o telegramă de la directorul închisorii Văcăreşti, Isaia Popa, prin care anunţa moartea Episcopului. De aici ar rezulta că directorul ar fi fost autorul opreliştii de incinerare. Sicriul cu osemintele a fost transportat la Cimitirul Bellu Catolic. Prin telefon s-a cerut un preot de la catedrala romano-catolică Sfântul Iosif. A fost desemnat preotul Baltheiser (Baltazar). „Lângă sicriu, nimeni din familie, poliţistul sau securistul i-a spus doar atât: îl cheamă Vasile. Şi a plecat… Femeile din cimitir şi groparul, din curiozitate au ridicat capacul care, culmea, nu era bătut în cuie, şi au recunoscut îndată victima. Încercând să-i pună mâinile încrucişate pe piept, aşa cum e obiceiul, au constatat cu groază că antebraţele se dezlipeau de umăr, barba îi era smulsă; părea însă că un zâmbet i-a rămas pe buze. Probabil era mulţumirea că visul lui dintotdeauna se împlinise: se jertfise pentru Cristos, pentru Biserica pe care o apărase” (Idem op. cit.).

La căpătâi, cineva i-a pus o cruce simplă, un Crist răstignit, sub picioarele căruia, pe o tăbliţă rotundă erau înscrise iniţialele „A.V.” şi sub ele „1950”, anul morţii. Între timp, mormântul a fost încadrat cu o bordură de marmoră albă, cu o cruce din acelaşi material, şi cu efigia episcopului. „După o informaţie, care nu a putut fi verificată, lucrarea s-a făcut pe cheltuiala unei credincioase ortodoxe” (dr. Vasile Marcu, op. cit.).

Mormântul lui a devenit loc de pelerinaj, cu flori şi lumânări aprinse. De jur împrejur, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, îngenuncheaţi, se roagă. Îşi spun păsul şi cer ajutorul. Acolo, la mormânt, se întâmplă lucruri ieşite din comun. Cel puţin aşa ne informează presa laică. Iată ce scrie cotidianul „Evenimentul Zilei” din 10 noiembrie 1993, sub titlul O nouă minune ce zguduie Bucureştiul: Lumânările puse pe mormântul Episcopului Aftenie se aprind singure. „Minunea s-a dovedit în urma unei probe cu apă. Observând că singurul mormânt din cimitirul Bellu, la căpătâiul căruia ard permanent lumânările – fie noapte sau zi, ploaie sau furtună – este cel al Episcopului Aftenie, un grup de credincioşi l-au supus unei probe cu apă. Astfel, câteva zile la rând, credincioşii au turnat apă cu găleata peste lumânările aprinse din apropiere. S-a observat că, în timp ce pe celelalte lumânările se stingeau definitiv, la mormântul Episcopului ele se reaprindeau singure, după câteva clipe. Se ştie că episcopul greco-catolic, Vasile Aftenie, a fost torturat şi apoi omorât în beciurile Securităţii, în anul 1950, condamnând făţiş, până în ultimele clipe de viaţă comunismul şi nerenunţând la dreapta credinţă în Isus. Credincioşii care vin aici spun că pentru a scăpa de un necaz, o boală, sau pentru a ţi se împlini o dorinţă, este suficient să aprinzi o lumânare şi să te rogi la acest mormânt”. Semnează Eugeniu Stavri.

Sperăm că nu va întârzia iniţierea procesului de canonizare şi ridicarea oficială la cinstea altarului a celui ce a fost slujitorul fidel şi iubitorul de Dumnezeu şi Neam, Episcopul-vicar, martirul Vasile Aftenie.

* * *

Informaţii preluate din cartea „Cei 12 Episcopi Martiri”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998.