Probabil că multă lume se întreabă de ce această exhumare şi strămutare a osemintelor episcopului greco-catolic martir Vasile Aftenie, mai ales că atâtea persoane îi frecventau mormântul de şaizeci de ani încoace.
Ieri, în cimitirul Bellu catolic, răvăşit de emoţia şi răspunderea unei astfel de lucrări, am întâmpinat pe fiecare anonim care a trecut pentru rugăciune şi cinstirea memoriei arhiereului(1).
Stăteau dincolo de panglica despărțitoare cu mâinile împreunate şi sufletul la gură. Ni-l luaţi pe „sfântul”?(2) – întrebau.
I-am asigurat că osemintele sale vor fi depuse, ca pentru orice episcop, în biserica unde a slujit(3). Acolo unde s-a cheltuit pentru Dumnezeu, slujitor al Celui Răstignit, fiu al lacrimilor Maicii Sfinte.
Aşa cum se ştie, pentru episcopii greco-catolici morţi în închisorile comuniste este pe rol un proces de beatificare la Cauza sfinţilor de la Roma. Sperând cu toţii, din tot sufletul, să-i vedem cât mai grabnic ridicaţi la cinstea altarelor, am făcut acum recunoaşterea canonică a rămăşiţelor pământeşti ale unuia dintre ei. Figurile predecesorilor noştri nu fac decât să ne amintească de mărturia puterii lui Dumnezeu în rezistenţa Bisericii asupra morţii! A culege sau a proteja osemintele celor care îşi pierd viaţa pentru Domnul, a le strămuta în locurile unde pot fi conservate este o datorie sacră pentru Biserică. Oasele morţilor pentru Hristos nu sunt exclusiv în catacombe sau în depărtări, ci, iată, mai aproape de noi ca niciodată!
Episcopul mucenic Vasile Aftenie, şcolit la Colegiul Sfântului Atanasie de la Roma, s-a ridicat dintre ţăranii ardeleni, care ştiau că bunul simţ este puterea obrazului de a roşi la tot ceea ce-i străin de sufletul omului zidit în Hristos. Arhiereul cel vesel şi jovial, atât de deschis încât lăsa unora impresia că ar fi uşuratic în atitudini sau prea ataşat de sensibilitatea Răsăritului – pentru el simplu suport natural al aceluiaşi bun simţ, ocazie de întâlnire şi respect în capitală pentru fraţii majoritari – şi de aceea bănuit că ar putea fi primul ce se va lepăda de credinţă, ne lasă suprema moştenire a adevărului lui Hristos. Osemintele sale străjuiesc aşadar credinţa noastră şi acele acte ale suveranităţii creştine care pot purta iertarea lui Dumnezeu mai ales în locurile imposibile – pentru care Biserica Română Unită este gata să meargă înainte.
Nu aş fi putut să prezidez ieri aceste lucrări fără aceia care au fost aproape, prezenţi sau uniţi sufleteşte, după douăsprezece ore grele şi extenuante, întrerupte doar de Sfânta Liturghie. Clerici şi credincioşi alături, care au arătat că Biserica e vie chiar dacă aparenţele preferă fără dubii cifrele mari şi satisfacţiile mondene. Personal, aşa cum îl asiguram şi pe Preafericitul Părinte Lucian, Întâistătătorul Bisericii Române Unite şi iniţiatorul procedurii, a prezida Comisia care de ieri lucrează la conservarea şi protejarea osemintelor martirului nostru, a adus nesperata onoare de a culege şi oferi Bisericii acea mică fărâmă a „sângelui” care naşte creştini.
Episcopul Vasile Aftenie este o mică scânteie din lumina care ne confirmă faptul că Dumnezeu a fost alături de cei fără de sărbători în vremea umbrei morţii. Este doar unul din cei fără număr pentru care Dumnezeu continuă să ne acorde încă, nouă şi lumii întregi, un timp de convertire!
+ MIHAI
Episcop vicar al Bucureştilor
Bucureşti, la Înălţarea Domnului, 13 mai, anul mântuirii 2010
Note:
(1) Cinstirea amintirii eroilor sau personalităţilor bisericeşti nu înseamnă cult liturgic şi nici anticiparea deciziei de beatificare a Bisericii – în cazul nostru.
(2) Apelativul popular de „sfânt” nu are relevanţă pentru Biserică care, pentru a canoniza persoane, porneşte de la studiul temeinic asupra vieţii lor şi adâncă reflecţie teologică asupra virtuţilor pe care cei în cauză le practică!
(3) Orice arhiereu are dreptul să fie aşezat după moarte în biserica unde a slujit.